Practica judiciara insolventa. Decizia 743/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.743/COM
Ședința publică de la 30 Octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ecaterina Grigore
JUDECĂTOR 2: Adriana Pintea
JUDECĂTOR 3: Eufrosina Chirica
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul comercial d eclarat de reclamanta - Banca Românească SA membră a Grupului National Bank of - Sucursala, cu sediul în B, sector 3,-, - și în C,-, -L1, județ C, împotriva sentinței civile nr. 1631/COM/16.03.2007, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul debitor - 2000 SRL, cu sediul în C,-, județ C și prin lichidator, din C,-, județ C și intimatul pârât, din C, Bd. - -, -,.C,.52, județ C, având ca obiect procedura insolvenței.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 23.10.2008 și consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 30.10.2008.
CURTEA:
Asupra recursului comercial d e față;
Examinând actele și lucrările dosarului, se constată;
Reclamanta creditoare Banca Românească SA Membră a Grupului National Bank of reprezentată prin Sucursala Cai nvestit pe judecătorul sindic cu acțiunea pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, în calitate de administrator social al - " 2000" SRL.
Prin sentința civilă nr.1631 din 16.03.2007, Tribunalul Constanțaa respins acțiunea formulată de reclamanta creditoare BANCA ROMÂNEASCĂ SA - A GRUPULUI NATIONAL BANK OF reprezentată prin Sucursala C, în contradictoriu cu pârâtul.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006 prevede că judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană, care a cauzat starea de insolvență debitorului, prin una dintre faptele reglementate la literele a) - g) din același alineat.
Instanța de fond a reținut că în cauză, este de necontestat că reclamanta creditoare a suferit un prejudiciu, concretizat în starea de insolvență a debitoarei - " 2000" SRL și în imposibilitatea satisfacerii creanței afirmate, din averea acesteia.
Nu s-a putut reține însă că pârâtul a cauzat insolvența debitoarei prin săvârșirea faptelor consacrate prin norma art. 138 alin.1 lit.a și f din Legea nr. 85/2006.
Astfel, art. 138 alin.1 lit.a sancționează fapta de a folosi bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al altei persoane, iar fapta reglementată prin art. 138 alin.1 lit.f constă în folosirea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți.
Este real că, în rapoartele sale, lichidatorul judiciar a reținut că asociații au ridicat sumele de bani cu care au creditat societatea și, în egală măsură, sume de bani sub formă de avansuri de trezorerie.
Practicianul a învederat însă că, pe baza documentelor contabile pe care le-a avut la dispoziție, nu a fost în măsură să indice care dintre asociați ori administratori au ridicat aceste sume de bani.
Întrucât societatea comercială debitoare a avut trei asociați:, și și doi administratori, în persoana celor din urmă, nu s-a putut stabili, cu certitudine, săvârșirea faptei arătate de prevederile art. 138 alin.1 lit.a de către pârâtul chemat în judecată.
Cum, din rapoartele lichidatorului și din celelalte probe ale dosarului, nu s-a putut reține că împrumuturile bancare au fost contractate în scopul - prevăzut expres de art. 138 lit. f - al întârzierii încetării de plăți, răspunderea pârâtului nu a putut fi antrenată nici pe acest din urmă temei.
Reclamanta creditoare a mai imputat pârâtului și neefectuarea demersurilor necesare conservării bunurilor din patrimoniul societății debitoare, omisiune care nu s-a regăsit însă în conținutul constitutiv al faptelor prevăzute de art. 138 lit. a și
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, susținând că instanța a dat o interpretare greșită probelor administrate în cauză și din care rezultă că a dovedit că pârâtul a comis faptele prev. de art.124 lit.a și f din 64/1995.
Recursul este nefondat.
Răspunderea reglementată de art.124 din 64/1995 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului, ci este o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârșirea faptelor enunțate s-a ajuns la starea de încetare a plăților de către societatea debitoare.
Fiind vorba de o răspundere civilă specială care împrumută cele mai multe caracteristici răspunderii civile delictuale pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale acestei răspunderi, care reies din disp.art.998 - 999 cod civil (fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate, culpă),fiind necesar să se probeze că administratorul prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societății în stare de insolvență.
Nu este suficientă simpla afirmație a unei creditoare sau simpla apreciere a lichidatorului judiciar pentru a se angaja o asemenea răspundere, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderiiadministratorului doar după administrarea de dovezi concludente și pertinente, care să conducă la concluzia că prin săvârșirea faptelor enumerate de lege s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Părțile trebuie să facă dovada celor afirmate în condițiile art.1169 Cod civil.
În cauză, reclamanta nu a dovedit elementele răspunderii administratorului pentru următoarele considerente:
Reclamanta invocă în cauză, ca mijloc de probă în atragerea răspunderii pârâtului raportul nr.6 al lichidatorului.
Din acest raport reies cauzele majore care au dus la încetarea de plăți în mare măsură suntde natură obiectivă, dar se datoreazăși managementului defectuos care nua reușit să asigure condiții pentru rambursarea creditelor angajate de la bancă în susținerea activității curente.
Se enumeră ca principale cauze ale insolvenței:
- efectuarea de împrumuturi succesive la bancă fără a rambursa creditul inițial;
- retragerea finanțării din partea asociaților, astfel că în anul 2002 asociații au ridicat din firmă suma cu care au creditat societatea în cuantum de 218.607 lei;
- asociații societății falite au ridicat suma de 190.755 lei sub formă de avansuri de trezorerie în timp ce împrumuturile la bancă au crescut nefiind rambursate;
- creșterea datoriilor și lipsa de preocupare a administratorului societății falite în nedarea încasării creditelor de la partenerii comerciali;
- neefectuarea demersurilor în vederea recuperării TVA-ului de la bugetul de stat.
Întrucât până la acest termen (conchide lichidatorul) respectiv 05.12.2005 lichidatorul nu a intrat în posesia actelor contabile ale societății falite, lichidatorul nu cunoaște ce bunuri existau la data deschiderii procedurii și ce acte contabile au fost întocmite ulterior procedurii.
În afară de raportul lichidatorului nu au fost administrate alte probe care să dovedească că reclamantul în calitate de administrator a săvârșit faptele prev. de art.124 lit.a și f din 64/1995.
Mai mult, din actele și lucrările dosarului rezultă că în perioada anterioară intrării în procedura insolvenței au avut calitate de administratori atât pârâtul, cât și. Potrivit art.1003 Cod civil și art.138 al.4 din 85/2006 - în caz de pluralitate, răspunderea administratorilor este solidară cu condiția ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care și-au exercitat mandatul.
În cauză, din raportul nr.6 întocmit de lichidatorul nu rezultă care anume fapte au fost săvârșite de pârât și care de celălalt administrator respectiv - pentru că el a avut calitatea de administrator din 17.10.1999 - durata mandatului fiind nelimitată.
În raportul nr.6 al lichidatorului sunt enumerate o serie de cauze care au atras ajungerea debitoarei în stare de insolvență fără însă a se arăta cine anume le-a săvârșit.
Ori, nu este suficientă simpla apreciere a lichidatorului judiciar pentru a fi antrenată automat răspunderea administratorului, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și răspundere în sarcina acestuia doar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că prin faptele enumerate de lege s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Cum asemenea probe nu au fost aduse, instanța apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, astfel încât în temeiul art.312 al.1 cod pr.civilă va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul comercial d eclarat de reclamanta - Banca Românească SA membră a Grupului National Bank of - Sucursala, cu sediul în B, sector 3,-, - și în C,-, -L1, județ C, împotriva sentinței civile nr. 1631/COM/16.03.2007, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul debitor - 2000 SRL, cu sediul în C,-, județ C și prin lichidator, din C,-, județ C și intimatul pârât, din C, Bd. - -, -,.C,.52, județ C, având ca obiect procedura insolvenței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 Octombrie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Jud.fond-
Jud.red.--/31.10.2008
Tehnored.gref.CV/03.11.2008
Președinte:Ecaterina GrigoreJudecători:Ecaterina Grigore, Adriana Pintea, Eufrosina Chirica
| ← Practica judiciara insolventa. Decizia 478/2008. Curtea de Apel... | Practica judiciara insolventa. Decizia 224/2008. Curtea de Apel... → |
|---|
