Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 435/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 435
Ședința publică de la 09 Februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Traian Șfabu
JUDECĂTOR 2: Radu Cremenițchi
JUDECĂTOR 3: Camelia Gheorghiu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei Faliment privind pe recurent și pe intimat " - AGRICOLA ", lichidator CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ, intimat ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE V, intimat " - AGRICOLA " -, având ca obiect procedura insolvenței, împotriva sentinței civile numărul 215/F din 27 mai 2008 Tribu8nalului V - judecător sindic.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează:
- recurs la al 4-lea termen, acordat pentru a se îndeplini legal procedura cu intimatul debitor;
- în cauză se solicită judecarea pricinii potrivit dispozițiilor art. 242 (2) Cod procedură civilă, după care
Verificînd actele și lucrările dosarului, Curtea constată recursul în stare de judecată și rămîne în pronunțare.
Ulterior deliberării,
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 215/E/27.05.2008 a Tribunalului Vaslui - judecător sindic s-a respins excepția tardivității invocată de pârâta și s-a admis acțiunea formulată de - împotriva administratorului debitorului în faliment " AGRICOLA", și în consecință, a obliga pe pârâtă să suporte suma de 92.117 lei din pasivul societății debitoare.
Executarea silită se va face prin intermediul executorului judecătoresc conform Codului d e procedură civilă.
S-a reținut că, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție de 3 ani pentru despăgubiri cauzate de fapte ilicite începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și persoana vinovată.
Procedura de reorganizare judiciară și faliment s-a deschis la 02 octombrie 2007, iar acțiunea împotriva administratorului s-a formulat la 04 ianuarie 2008, nefiind aplicabile dispozițiile art. 139 din Legea insolvenței prin care acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii, de la data depunerii raportului cauzal - 05.12.2007, calculându-se curgerea termenului de trei ani.
Din probele existente la dosar, inclusiv Raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului, întocmit de lichidatorul judiciar reclamant la data de 05 decembrie 2007 rezultă dovada faptelor care se impută pârâtei (art. 138 alin. 1 lit. "a, d și e" din Legea nr. 85/2006) ce au cauzat insolvența debitorului.
În drept: Legea insolvenței prevede:
Art. 138
(1) La cerereaadministratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
.
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
Potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea privind procedura insolvenței principalele atribuții ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt:
a) examinarea activității debitorului asupra căruia se inițiază procedura simplificată în raport cu situația de fapt și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și a existenței premiselor angajării răspunderii acestora în condițiileart. 138, și supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar.
Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că persoana care a cauzat apariția stării de insolvență a fost cunoscută sau trebuie cunoscută până în 60 de zile de la desemnarea lichidatorului și în consecință de la această dată curge termenul de prescripție de 3 ani. Acțiunea se referă la cauzarea stării de insolvență prin fapte săvârșite înainte de deschiderea procedurii, dar nu mai devreme de 2 ani de la deschiderea procedurii( în speță 02 octombrie 2007 =maximum 5 ani de la săvârșirea faptelor până la formularea acțiunii).
Deoarece faptele prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. "a, d, e" din legea insolvenței au avut caracter continuat până la 02 octombrie 2007 acestea nu sunt mai devreme de 2 ani de la deschiderea procedurii astfel că acțiunea este în termen.
În fond faptele pârâtei fiind dovedite urmează a se admite acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs susținând că, instanța face referire la considerentele hotărârii la Raportul asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență depus la dosar de lichidatorul judiciar, unde "rezultă dovada faptelor care i se impută (art. 138 alin. 1 lit. "a,d și e" din Legea nr. 85/2006, "fără a se arăta motivele de fapt care au format convingerea instanței pentru admiterea cererii precum și cele pentru care s-au înlăturat apărările formulate în cauză".
În privința excepției de tardivitate instanța reține faptul că acțiunea se referă la fapte săvârșite înainte de deschiderea procedurii, dar faptele prev. la art. 138 alin. 1 lit. "a,d,e", au avut caracter continuat până la 02.10.2007, iar termenul maxim de la săvârșirea faptelor este de 5 ani până la data formulării acțiunii.
1. Având în vedere acest lucru, reiterează excepția tardivității formulării cererii privind antrenarea răspunderii personale, având în vedere următoarele motive:
Prin încheierea nr. 302/10.02.2005 a Tribunalului Vaslui - judecător delegat la. V, s-a constatat dizolvarea de drept a " AGRICOLA " V, în condițiile art. 30 alin. 1 din Legea nr. 359/2004.
Răspunderea administratorului, întemeiată pe disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale (fapta ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate,culpă), condiții care reies din disp. art. 998-999 Cod civil.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, răspunderea administratorului pentru săvârșirea unor presupuse fapte prev. la art. 138 din Legea nr. 85/2006, trebuie ca acțiunea în răspundere să fie promovată în termenul de trei ani de la data săvârșirii faptelor, în caz contrar antrenarea răspunderii delictuale se prescrie în termenul de 3 ani - decretul 167/1958.
În aceeași măsură art. 139 din Legea nr. 85/2006, prevede că "acțiunea prev. la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani de la data când a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii".
Ori în cazul de față, având în vedere natura răspunderii civile delictuale, a faptului că unitatea nu a mai desfășurat activitate din anul 2003, (a se vedea balanțele de verificare depuse la dosarul cauzei la fond), consideră că termenul de prescriere curge de la data când unitatea nu a mai desfășurat activitate, respectiv septembrie 2003.
Dacă dizolvarea unității și numirea lichidatorului la Legea nr. 31/1990, nu ar fi avut loc în anul 2005 iar deschiderea procedurii insolvenței ar fi intervenit în condițiile prev. de art. 3 punct 1 lit. "a", punct 6 din Legea nr. 85/2006, acțiunea în răspunderea organelor de conducere s-ar fi prescris în termenul de 2 ani de la desemnarea administratorului sau după caz a lichidatorului judiciar.
A se da o altă interpretare textelor de lege sus menționate ar însemna a se extinde peste limita de 3 respectiv 2 ani, răspunderea delictuală, fapt care ar contraveni principiului echității și.
În consecință, pentru motivele invocate solicită primirea excepției de prescriere a dreptului de a promova acțiunea în antrenarea răspunderii sale personale pentru pasivul unității.
II. Hotărârea pronunțată în cauză este nelegală și netemeinică din următoarele considerente:
Potrivit art. 138 punct 1 din Legea nr. 85/2006 "La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere precum și de orice persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului prin una din următoarele fapte".
Potrivit textului de lege sus menționat, antrenarea răspunderii materiale a organelor de conducere, se poate dispune (pentru o parte din pasivul unității) și este condiționată de: "cauzarea stării de insolvență", faptă care trebuie dovedită de cel care face o asemenea cerere.
stării de insolvență a unității, pentru a fi îndeplinită condiția cerută de legiuitor prin textul de lege sus menționat, trebuie căutată înainte de anul 2004, când unitatea mai desfășura activitate, Legea nr. 85/2006, prevăzând termene stricte în ce privește insolvența art. 3 lit. "a" și punctul 6 din lege.
Instanța a tratat cauza fără a ține cont de faptul că unitatea a fost dizolvată de la registrul comerțului din anul 2005, precum și a faptului că unitatea nu a mai desfășurat activitate din anul 2003, lucru dovedit cu înscrisuri (balanțe contabile). În conformitate cu disp. Legii nr. 31/1990, prin dizolvarea societății de la Registrul Comerțului se înțelege faptul că unitatea continuat să existe numai pentru efectuarea operațiunilor de lichidare.
Operațiunile ce fac obiectul lichidării societății la Legea nr. 31/1990 sunt reglementate de art. 252-270 din Legea nr. 31/1990 și sunt realizate doar de lichidatorii numiți în acest scop.
1. Lichidatorul numit în baza Legii nr. 31/1990, în conformitate cu art. 225 lit. "e" din legea amintită trebuia să se ocupe și cu recuperarea creanțelor unității, lucru care nu l-a făcut dar îi este imputat de instanță ca temei pentru antrenarea răspunderii sale personale.
Nu în ultimul rând, dacă creditorii unității ar fi fost interesați să-și recupereze creanțele ar fi putut uza de disp. art. 259 din Legea nr. 31/1990, respectiv "Creditorii societății au dreptul de a exercita contra lichidatorilor acțiunile care decurg din creanțele ajunse la termen, până la concurența bunurilor existente în patrimoniul societății, și numai după aceea de a se îndrepta împotriva asociaților, pentru plata sumelor datorate din valoarea acțiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul social".
Deoarece, nici creditorii unității, nu au fost interesați să-și recupereze creanțele, respectiv nu au formulat așa cum prevede textul de lege mai sus menționat, acțiuni pentru recuperarea creanțelor datorate unității, în momentul de față nu mai poate fi antrenată răspunderea sa personală în baza Legii nr. 85/2006, pentru acest motiv.
2. Reține instanța prin citarea art. 138 din Legea nr. 85/2006, lit. "d", că a ținut o contabilitate fictivă, și că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Este ilar să i se rețină că, culpa pentru ajungerea unității în stare de insolvență faptul că nu a ținut contabilitatea unității sau că a ținut o contabilitate fictivă când de la finele anului 2003 unitatea nu a mai desfășurat activitate, fiind dizolvată de drept din februarie 2005, în baza Legii nr. 359/2004, iar din 21.10.2005 fiind lichidare potrivit Legii nr. 31/1990.
Faptul că unitatea nu a mai desfășurat activitate din anul 2004, este reținut și de Lichidatorul judiciar, prin adresa - Raport - nr. 27/17.09.2007, fila 45-36 din dosar, unde se menționează că "societatea nu a mai desfășurat activitate din anul 2004, și că nu s-au identificat bunuri în proprietatea firmei".
Ori dacă unitatea nu a mai desfășurat activitate din anul 2004, este de la sine înțeles că nu s-a mai ținut contabilitatea cu atât mai mult cu cât unitatea a urmat procedura lichidării la Legea nr. 31/1990.
3. În aceeași măsură reține instanța prin citarea art. 138 lit. "e" că ar fi deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice și a faptului că din ultimul bilanț de la 31.12.2004 ar reieși stocuri de 4.729,8 lei.
La dosarul cauzei, a depus balanțele sintetice din luna august 2003 - ianuarie-noiembrie 2004, de unde rezultă că unitatea nu a mai desfășurat activitate, iar singurele plăti au fost făcute către bugetul statului.
Este important să amintească faptul că, creanța V, reprezintă penalități la penalități, dobânzi, curse după data în care ea nu a mai îndeplinit funcția de administrator al unității,perioadă în care a fost numit lichidator d-nul.
Menționează faptul că la data de 03.12.2003, potrivit Convenției, nr. 343 din 03.12.2003, încheiat cu Direcția Generală a Finanțelor Publice V, anexa 1,2,3 și 4 (depusă la dosarul cauzei), unitatea datora creditoarei, respectiv bugetului de stat, suma de 271.408.972 lei/rol - respectiv 27.140,90 lei/ron, din care: impozite și taxe - 18.531,84 lei/ron, dobânzi aferente - 6.963,82 lei/ron, penalizări de întârziere la plata impozitelor și taxelor - 1.645,24 lei; total = 27.140,90 lei (271.408.972 lei/rol).
Din această valoare, unitatea deși nu a mai desfășurat activitate în cursul anului 2004, începând cu ianuarie 2004 - iunie 2005, achitat creditoarei suma de 16.423,28 lei, potrivit documentelor de plată depuse la dosarul cauzei, lucru despre care instanța nu face nici o referire în hotărâre.
Deci, din suma de plată de 27.140,90 lei, scăzându-se sumele achitate în valoare de 16.423,28 lei rezultă că unitatea la data ultimei plăți 15.06.2005, după ce fusese dizolvată de la registrul comerțului, mai avea de achitat creditoarei suma de 10.717,62 lei.
În consecință, stocurile și activele imobilizante înscrise în bilanțul pe 2004, pot fi considerate că au contribuit la plata contribuțiilor la bugetul statului în baza Convenției, nr. 343, din 03.12.2003, încheiată cu Direcția Generală a Finanțelor Publice
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului. Această răspundere este una personală care intervine numai când, prin săvârșirea faptelor enumerate de legiuitor în această dispoziție legală, s-a ajuns la starea de insolvență a debitoarei.
Pe de altă parte, răspunderea administratorului, întemeiată pe disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că,pentru a fi angajată,trebuie îndeplinite condițiile delictuale care reies din art. 998-999 din Codul civil, (fapta ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate, culpă).
Disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006,leagă atragerea răspunderii administratorului de îndeplinirea cumulativă a trei condiții în special: culpa administratorului, ajungerea societății în stare de insolvență și existența unei fapte de natura celor prev. de art. 138 în speță lit. "d".
În speță, nu a fost probată îndeplinirea nici uneia dintre aceste condiții, cererea de antrenare a răspunderii sale, nu cuprinde elementele de fapt necesare pentru a justifica temeiurile de drept reținute de instanță.
Așadar, instanța, apreciază incidența dispoziției legale privind atragerea răspunderii administratorului fără a efectua nici cea mai succintă analiză a legăturii de cauzalitate între nedepunerea actelor contabile, neîncasarea creanțelor și nedepunerea diligențelor pentru neaducerea unor bunuri în patrimoniul debitorului, ca faptă culpabilă a administratorului, și ajungerea societății în stare de insolvență.
Consideră, că având în vedere situația specială a unității, respectiv a faptului că aceasta a parcurs fapta prev. de Legea nr. 31/1990, antrenarea răspunderii personale în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, ar fi putut avea loc în cazul în care administratorul ar fi încălcat disp. art. 223 din Legea nr. 31/1990 punct (2): din momentul dizolvării; administratorii nu mai pot întreprinde noi operațiuni; în caz contrar; ei sunt personal și solidar răspunzători pentru operațiunile pe care le-au întreprins".
Din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, depus la dosar, nu e menționează și nu se face vorbire că ar fi întreprins noi operațiuni comerciale după dizolvarea unității, caz în care ar fi putut exista raport de cauzalitate între fapta respectivă și prejudiciul cauzat creditorilor unității.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecății, iar invocarea prev. art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu atrage automat răspunderea administratorului unității debitoare, cum greșit a înțeles instanța, deoarece așa cum a arătat și mai sus legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora numai pentru nedepunerea la dosar a evidențelor contabile ori pentru neținerea contabilității,nedepunerea diligențelor pentru aducerea unor bunuri în patrimoniul debitoarei sau neurmărirea încasării propriilor creanțe, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Deoarece în speță, nu s-au făcut probe în acest sens, respectiv între legătura de cauzalitate dintre aceste fapte ca fapte culpabile a fostului administrator și ajungerea societății în stare de insolvență, cererea Lichidatorului judiciar trebuia respinsă de instanță ca neîntemeiată.
Analizând criticile relevate în raport de dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Instanța de fond respinge excepția tardivității cu argumentarea că procedura de reorganizare și faliment s-a deschis la 02.10.2007, iar acțiunea formulată împotriva administratorului s-a introdus la 04.01.2008, condiții în care nu sunt aplicabile prev. art. 139 din Legea insolvenței care stipulează că o astfel de acțiune se prescrie în termen de 3 ani de când s-a cunoscut sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat starea de insolvență, dar nu mai devreme de 2 ani de la data depunerii raportului cauzal (05.12.2007).
Cu privire la fondul cauzei, nu se motivează hotărârea de antrenare a răspunderii administratorului, mulțumindu-se să arate că din probele existente, inclusiv raportul asupra cauzelor și împrejurărilor stării de insolvență a debitorului întocmit de lichidator rezultă dovada faptelor care se impută pârâtei.
În continuare, se face trimitere la cauzele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 carede principiuconduc la atragerea răspunderii, fără să analizeze și să reținăîn concretîn sarcina acestuia fapte de natura celor înscrise sub textul citat.
De asemenea, în finalul considerentelor se consemnează evaziv că faptele pârâtei fiind dovedite, urmează a se admite acțiunea.
Procedând în acest mod, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului și nu a motivat sentința adoptată, fiind violate disp. art. 304 pct. 7 și 312 alin. 5 Cod procedură civilă.
Pentru aceste motive se va admite recursul, se va casa sentința recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere și celelalte motive de recurs invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de împotriva sentinței civile nr. 215/F/27.05.2008 a Tribunalului Vaslui, judecător sindic, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 09.02.2009.-
PREȘEDINTE, / JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
, în CM
Președinte I,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Tribunalul Vaslui - judecător sindic:
17.02.2009
2 ex.-
Președinte:Traian ȘfabuJudecători:Traian Șfabu, Radu Cremenițchi, Camelia Gheorghiu
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
