ICCJ. Decizia nr. 3232/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 18 august 1998 și ulterior precizată, SC A.P.C. SRL a chemat în judecată M.A.N., U.M. 01835/K București și a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 344.191.367 lei, reprezentând daune pentru prejudiciul cauzat, potrivit art. 998 și următoarele C. civ.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că părțile au încheiat contractul din 15 august 1993, în baza căruia pârâtul a fost obligat să-i plătească suma de 51.453.997 lei, reprezentând contravaloarea lucrării finalizate în noiembrie 1994.
Prin sentința nr. 5225 din 30 noiembrie 1998, instanța a admis acțiunea restrânsă și a obligat pârâta la plata sumei de 344.191.367 lei, reprezentând daune, interese compensatorii.
Prin decizia nr. 374 din 24 februarie 1999, Curtea de Apel București, secția comercială a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de M.A.N.
Prin decizia nr. 1010 din 24 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București, secția comercială.
Prin decizia nr. 1891 din 21 iunie 2000, Curtea de Apel București, secția comercială a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței nr. 5225 din 30 noiembrie 1998, Tribunalul București, secția comercială.
Prin decizia nr. 6700 din 20 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială a admis recursul declarat de pârât și a trimis cauza, spre rejudecare, în fond, la Tribunalul București, secția comercială.
în considerente, s-a reținut că instanțele nu au avut în vedere, la analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune, împrejurarea că suma pretinsă este compusă din debite calculate, începând cu decembrie 1994. Totodată, s-a arătat că instanțele au rezolvat respectiva excepție, luând în considerare data recepției, respectiv 16 august 1995, iar nu cea la care debitul a devenit scadent.
Soluția a devenit irevocabilă, prin decizia nr. 114 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
în considerentele hotărârilor, anterior menționate, s-a reținut că pârâtul a achitat, cu întârziere, debitul restant, cauzând reclamantei o pagubă reală, corespunzătoare ratei de inflație, care în perioada septembrie 1995 - iulie 1998 se ridică la suma de 344.191.367 lei, conform calculului aflat la dosar și necontestat de pârâtă.
Pe de altă parte, instanța de control judiciar a arătat că reclamanta, introducând acțiunea la data de 14 august 1998, a respectat termenul, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, calculat din decembrie 1994.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, împotriva sentinței nr. 8219 din 6 iunie 2002 a Tribunalului București, secția VI-a comercială și deciziei nr. 114 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, solicitând în baza art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești criticate și, în principal, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată, considerând că hotărârile în cauză au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii.
Recursul în anulare se întemeiază pe următoarele motive care fac, în opinia procurorului general, ca hotărârile atacate să fie pronunțate cu încălcarea esențială a legii.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, nr. 6700 din 20 noiembrie 2001, a stabilit definitiv și irevocabil că momentul în care se naște dreptul material de acțiune al reclamantei este decembrie 1994, dată de la care debitul datorat a devenit scadent și la care trebuie să raportăm drepturile accesorii. Instanțele judecătorești, cu ocazia rejudecării cauzei, au încălcat dispozițiile art. 315 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cu care, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecători fondului.
Instanțele, obligând pârâtul la plata sumei de 344.191.367 lei, reprezentând despăgubiri acordate reclamantei, ca urmare a prejudiciului suferit de aceasta prin neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației asumate prin contractul în speță, au realizat o confuzie între noțiuni juridice cu înțelesuri, sensuri și temeiuri de drept distincte.
Prin urmare, deși se reține că suma reprezintă penalități de întârziere (reglementate de legea contractelor economice) se are în vedere ca mod de calcul indicele de inflație (modalitate de evaluare neprevăzută în contract). Totodată se folosește noțiunea de "prejudiciu suferit de reclamantă" fără a se reține faptul că "prejudiciul" ca element al răspunderii civile aparține răspunderii civile delictuale și constă în rezultatul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.
Din contractul analizat rezultă că pentru neexecutarea obligațiilor asumate pentru îndeplinirea contractului sau efectuarea lor în mod necorespunzător, partea în culpă datorează celeilalte părți penalități prevăzute de legea contractelor economice și despăgubiri, pentru eventualul prejudiciu suferit. Ori, din analiza actelor și lucrărilor cauzei nu se poate stabili cu certitudinea, care este prejudiciul efectiv suferit de reclamantă și modul cum acesta a fost determinat, soluțiile pronunțate fiind astfel vădit netemeinice.
Intimatul M.A.N., prin concluziile sale a solicitat admiterea recursului în anulare, așa cum a fost formulat și pentru motivele arătate în cuprinsul acestuia.
Intimata, reclamantă SC A.P.C. SRL Alexandria, prin notele depuse la dosar și prin concluzii, a solicitat respingerea recursului în anulare ca nefondat, arătând că termenul de prescripție a fost întrerupt prin obligarea pârâtului la plata sumei de 51.456.997 lei, prin sentința nr. 433/1998 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă și că a introdus prezenta acțiune pentru daune compensatorii și nu penalități de întârziere.
Examinând recursul în anulare prin prisma motivelor invocate în cuprinsul lui, înalta Curte constată că acesta este nefondat, hotărârile atacate nefiind pronunțate cu încălcarea esențială a legii sau vădit netemeinice și deci nefiind îndeplinite nici una din condițiile, prevăzute de art. 330 pct. 2, pentru admisibilitatea unui recurs în anulare. Astfel:
în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei în această cauză, este de precizat în primul rând că reclamanta și-a exercitat în termenul legal dreptul la acțiune împotriva pârâtei, pentru plata sumei de 51.453.997 lei, reprezentând contravaloarea neachitată de pârâtă pentru lucrările executată de reclamantă și că prin sentința civilă nr. 476 din 6 februarie 1998 a Tribunalului București, irevocabilă, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma solicitată.
Este adevărat că în acțiunea inițială din această cauză reclamanta a solicitat daune în sumă de 433.338.149 lei, calculate din decembrie 1994 și în raport de aceasta s-a ridicat problema prescripției dreptului la acțiune cel puțin pentru perioada decembrie 1994 - august 1995, așa cum a reținut și Curtea Supremă de Justiție, în decizia nr. 6700 din 20 noiembrie 2001.
Tribunalul București, ca instanță de trimitere a respectat prevederile art. 315 pct. 1 C. proc. civ. și a analizat aspectul sesizat de instanța de casare respectiv că, pe de o parte debitorul a devenit scadent la o altă dată decât data recepției, 16 august 1995, iar pe de altă parte suma pretinsă de reclamantă este compusă din debite, începând din decembrie 1994.
Analizând acest aspect, prin prisma celor arătate de instanța de casare, instanța de fond a reținut în mod corect că deși reclamanta a solicitat inițial obligarea pârâtei la plata sumei 433.338.149 lei, reprezentând daune corespunzătoare ratei inflației pentru perioada decembrie 1994 - iulie 1998, ulterior, la 19 noiembrie 1998 și-a restrâns pretențiile la 344.191.367 lei, corespunzătoare perioadei septembrie 1995 - iulie 1998. Ori, cum acțiunea pentru aceste pretenții a fost introdusă la 14 august 1998, termenul de prescripție de 3 ani pentru pretențiile din acțiunea precizată nu s-a împlinit.
Această soluție a instanței de fond cu privire la prescripția pretențiilor reclamantei fiind legală și temeinică a fost menținută în mod corect de instanța de recurs, chiar dacă motivarea acesteia este deficitară.
în consecință, pentru cele expuse mai sus, acest motiv al recursului în anulare este neîntemeiat.
în ce privește al doilea motiv al recursului în anulare este de arătat de la început că, Procurorul General este cel care face o confuzie atunci când susține că instanțele au realizat o confuzie între noțiuni juridice diferite. Astfel, reclamanta a solicitat prin acțiune "daune" reprezentând prețul lucrărilor actualizat cu indicele de inflație și nici una dintre instanțele care au soluționat această cauză, nu au reținut că suma pretinsă ar reprezenta penalități de întârziere, ci "despăgubiri" rezultate din răspunderea contractuală, decurgând din neexecutarea corectă a contractului nr. 1/1993 dintre părți și a actului adițional. Așa încât aserțiunile din recursul în anulare, cu privire la răspunderea civilă delictuală nu își au locul aici.
Este eronată susținerea că nu se poate stabili care este prejudiciul efectiv suferit de reclamantă și modul cum acesta a fost determinat.
Faptul că în contract nu s-a prevăzut obligația pârâtei de plată a prețului lucrărilor actualizat cu indicele de inflație este nerelevant deoarece, potrivit art. 1804 C. civ., creditorul este îndreptățit a pretinde repararea pierderii suferite, deci prețul, cât și beneficiul de care a fost lipsit.
Din coroborarea art. 970 și art. 981 C. civ., rezultă că într-un contract clauzele obișnuite se subînțeleg, deși nu sunt expres prevăzute într-însul, iar convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ele dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.
Cum nu se poate ignora producerea unei pagube reale prin neplata prețului corespunzător ratei inflației, rezultă că nici nu era necesar a fi prevăzută expres în contract o clauză în acest sens. în consecință, potrivit principiilor din dispozițiile legale menționate, rezultă că pârâta datorează prețul lucrărilor actualizat cu indicele de inflație potrivit datelor statistice.
Modul în care suma pretinsă de reclamantă a fost determinată rezultă din calculul depus de reclamantă însoțit de indicii prețurilor de consum. De altfel pârâta nici nu a contestat acest calcul ci doar faptul că documentele referitoare la calcul au fost depuse de reclamantă doar odată cu concluziile scrise, după precizarea de către aceasta a acțiunii în sensul reducerii pretențiilor sale.
Față de cele arătate nici acest motiv al recursului în anulare nu este întemeiat.
în consecință, pentru motivele mai sus expuse, înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul în anulare, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2576/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3462/2004. Comercial → |
|---|
