ICCJ. Decizia nr. 3313/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3313/2004
Dosar nr. 1449/2002
Şedinţa publică din 6 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC R.L. SA Bucureşti l-a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe (pentru Ambasada României în India), solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta să fie obligat la restituirea sumei de 278.819,50 rupii indiene, reprezentând 59.018.103 lei, sumă lăsată în custodie de delegaţii R.L. SA la Ambasada României din India, New Delhi.
Prin sentinţa civilă nr. 1763 din 1 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins excepţiile ridicate de pârât, respectiv, excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe fond, a admis acţiunea reclamantei şi l-a obligat pe pârât la restituirea sumei de 278.819,50 rupii indiene în lei, la cursul oficial de la data efectuării plăţii şi la 3.605.724 lei, cheltuieli de judecată.
Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, instanţa de fond a reţinut că actul de recunoaştere a datoriei din anul 1996 a întrerupt cursul prescripţiei, iar referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reţinut că actul prin care s-a vărsat la bugetul statului suma pretinsă nu este opozabil reclamantei şi, deci, calitatea procesuală aparţine părţilor între care s-a născut raportul juridic dedus judecăţii. Privind fondul cauzei, instanţa a reţinut că, având în vedere procesul verbal de custodie, chitanţele de plată şi plata efectivă a sumei de 50.000 rupii indiene către reclamantă, ca şi recunoaşterea pârâtei, cererea este întemeiată şi a admis-o, conform art. 1593 alin. (1) şi art. 1604 alin. (1) C. civ., obligând-o pe pârâtă la restituirea sumei de 278.819,50 rupii indiene, în lei, la cursul zilei din momentul efectuării plăţii.
Apelul declarat de pârât, împotriva sentinţei mai sus menţionate, a fost anulat, ca netimbrat, prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, dar, prin Decizia nr. 4128 din 27 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul aceleiaşi părţi, a casat Decizia curţii de apel şi i-a trimis cauza pentru soluţionarea apelului.
Prin Decizia civilă nr. 54 din 7 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât, împotriva sentinţei civile nr. 1763 din 1 aprilie 1999 ,pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât, având în vedere data introducerii acţiunii (23 aprilie 1998) şi adresa nr. 190 din 29 februarie 1996, de recunoaştere a debitului de către Ambasada din New Delhi şi, cu atât mai mult, confirmarea M.A.E. din 9 ianuarie 1998; tot corect a fost soluţionată de instanţa de fond şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocate de pârât.
Împotriva deciziei curţii de apel, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, susţinând, în esenţă, că greşit instanţa a considerat, că Normele financiar contabile nr. 101/1998 nu sunt aplicabile, în speţă, având în vedere că numai centrala M.A.E. poate confirma soldurile existente la diverse misiuni diplomatice ale României în străinătate şi, de asemenea, greşit s-a reţinut că, prin adresa nr. 143 din 9 ianuarie 1998, centrala M.A.E. a recunoscut existenţa debitului, deoarece dreptul intimatei-reclamante era deja prescris şi orice recunoaştere ulterioară era nerelevantă.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, consideră că nejustificat instanţa de apel a reţinut că M.A.E. nu a făcut dovada vărsării sumei de 278.819,50 rupii indiene la bugetul de stat, prin regularizarea care s-a făcut în 1997.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi modificarea corespunzătoare a deciziei pronunţate de curtea de apel.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
Referitor la Normele financiar contabile nr. 101/1998, invocate de recurentul-pârât în motivarea recursului, ca fiind aplicabile în cauză, s-a reţinut corect, de către instanţa de apel, că nu prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului, întrucât, acestea, reprezentând modul de înregistrare a partizilor, respectiv a intrărilor şi plăţilor efectuate, nu sunt aplicabile în situaţia unor adrese de confirmare a unor solduri.
Or, din actele dosarului, rezultă, fără dubiu, recunoaşterea debitului de către pârât.
Astfel, prin adresa nr. 190 din 29 februarie 1996, s-a confirmat „soldul creditor la 28 februarie 1994 şi în prezent de 278.819,50 rupii".
Cu atât mai mult, din examinarea conţinutului Memorandumului Interior din 25 septembrie 1997, nu rezultă că suma în discuţie a fost virată la bugetul de stat, ci, dimpotrivă, că," (...) din soldurile existente la 31 decembrie 1993, se vor exclude o serie de unităţi care au avut relaţii financiare cu M.A.E., ulterior acestei date (...)".
Prin adresa nr. 143 din 9 ianuarie 1998, pârâtul recunoaşte din nou existenţa soldului creditar de 278.819 rupii, către reclamanta SC R.L. SA Bucureşti.
Astfel fiind, având în vedere obiectul patrimonial al litigiului şi natura de drept privat a raporturilor juridice dintre părţi, rezultă, cu certitudine, că termenul de prescripţie ce operează în cauză este de 3 ani şi nu de 18 luni, cum greşit a susţinut pârâtul.
În speţă, termenul de prescripţie a fost întrerupt, prin recunoaşterea datoriei, făcută de pârât prin adresa nr. 190 din 29 februarie 1996, dată în raport de care, potrivit dispoziţiilor art. 17 din D. nr. 157/1958, a început să curgă un nou termen de prescripţie şi, faţă de care, introducerea acţiunii reclamantei la 23 aprilie 1998, se încadrează în termenul legal.
În ce priveşte cea de-a doua excepţie invocată în cauză, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ce face obiectul celui de-al doilea motiv de recurs, sunt de precizat următoarele:
Din moment ce instanţa de fond s-a pronunţat asupra acestei excepţii şi a respins-o, deşi este o excepţie dirimantă, ea trebuia să fie conţinută într-un motiv de apel, ori, apelanta nu a formulat un astfel de motiv de apel, ci a criticat hotărârea instanţei de fond, numai sub aspectul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel fiind investită în aceste limite.
Astfel fiind, pârâtul nu poate invoca direct în recurs această excepţie şi instanţa de recurs nu se poate pronunţa asupra ei, ea primind o soluţionare definitivă, prin neatacarea ei în cadrul apelului.
În consecinţă, în mod corect, instanţele care s-au pronunţat în cauză au apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată şi au admis-o, în conformitate cu dispoziţiile art. 1593 alin. (1) C. civ. şi art. 1604 alin. (1) C. civ., obligând-o pe pârâtă la restituirea sumei de 278.819,50 rupii indiene, în lei, la cursul zilei din momentul efectuării plăţii şi recursul declarat în cauză de pârât se va respinge, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe pentru Ambasada României în India, împotriva deciziei nr. 54 din 7 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3314/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3312/2004. Comercial → |
|---|
