ICCJ. Decizia nr. 4756/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 2156 din 26 aprilie 1999 a Tribunalului București, secția comercială, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC S. SRL București, iar pârâta SC V.C. SRL a fost obligată la plata sumei de 470.497.551 lei, echivalentul în lei la 31 decembrie 1998 a sumei de 42.838,71 dolari dolari S.U.A., plus 2.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeași sentință a fost admisă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC V.C. SRL, în contradictoriu cu SC U. SA București, aceasta din urmă fiind obligată către pârâta SC V.C. SRL la plata acelorași sume pe care pârâta le datorează reclamantei, plus 12.674.951 lei cheltuieli de judecată.
De asemenea, instanța de fond, prin aceeași sentință a respins ca nefondată cererea de suspendare a judecății în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., formulată de chemata în garanție SC U. SA, precum și excepția autorității lucrului judecat, fiind însă admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru cota de profit aferentă perioadei 1 februarie 1994, decembrie 1995, respectiv pentru suma de 513.012.415 lei, echivalentul a 46.709,68 dolari S.U.A., acțiunea reclamantei fiind respinsă pentru această sumă.
Această sentință a fost apelată de reclamanta SC S. SRL și de chemata în garanție SC U. SA.
Prin decizia civilă nr. 2883 din 22 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, secția comercială a fost anulat ca netimbrat apelul reclamantei și respins ca nefondat apelul chematei în garanție.
Pârâta a hotărî astfel instanța de apel a reținut că reclamanta apelantă, deși legal citată cu mențiunea timbrării apelului, nu și-a îndeplinit această obligație.
Cât privește apelul chematei în garanție s-a reținut că între ea și reclamantă a intervenit în 1990 un contract de închiriere pentru spațiul din București, pe o durată de 5 ani, contract prelungit ulterior prin contractul de asociere nr. 12.105/1991 până la 12 decembrie 1995.
La rândul său, reclamanta a încheiat la 1 iulie 1993 cu SC V.C. SRL un alt contract de asociere, aducând același spațiu în asociere, până la 12 decembrie 1995, aceasta din urmă obligându-se să plătească către SC S. SRL câtre 4.000 dolari S.U.A. lunar, cotă de profit, cotă achitată până în noiembrie 1993, inclusiv.
în decembrie 1993 SC V.C. SRL încheie un nou contract de asociere în legătură cu același spațiu însă cu SC U. SA, pe o durată de 3 ani.
Acest ultim contract încheiat a fost reziliat prin sentința civilă nr. 4554 din 20 noiembrie 1996 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, SC V.C. SRL fiind obligată către SC S. SRL la cota de profit stabilită în contract de câte 4.000 dolari S.U.A. pe lunile decembrie 1993 și ianuarie 1994, așa încât s-a apreciat ca fiind corectă soluția de fond care a acordat, în litigiul de față, cota de profit pentru perioada februarie 1994, decembrie 1995.
Cât privește respingerea cererii de suspendare a judecății, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 244 C. proc. civ., nu stabilesc o obligație în sarcina instanței ci este lăsată la aprecierea ei luarea acestei măsuri, fiind facultativă.
Cum în apel nu s-a adus nici o probă concludentă referitoare la nulitatea contractelor în discuție, s-a apreciat că situația de fapt reținută de instanța de fond, nu s-a schimbat.
S-a apreciat, de asemenea, că în situația în care chemata în garanție n-ar fi fost obligată să restituie cota de profit, ea s-ar fi îmbogățit fără just temei, deoarece ar fi încasat, pentru același spațiu, cotă de profit atât de la SC S. SRL cât și de la SC V.C. SRL.
în consecință, apelul acestei părți a fost respins ca nefondat.
Nemulțumită de această decizie, chemata în garanție SC U. SA a declarat recurs solicitând casarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs recurenta susține că decizia din apel a fost dată cu încălcarea legii, neținând cont de faptul că rezilierea contractului încheiat între ea și SC V.C. SRL a fost dispusă prin sentința civilă nr. 4554/1996, reziliere ce-și produce efectele pentru viitor respectiv începând cu 20 noiembrie 1996, așa încât nu putea fi obligată să restituie ceea ce ea a încasat anterior acestei date.
De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra mijloacelor sale de apărare, neluând în seamă adresele și corespondența dintre SC S. SRL și SC V.C. SRL, prin care ele, de comun acord, reziliase asocierea dintre ele încă din 1 iulie 1993, reținându-se greșit că ea s-ar fi îmbogățit fără justă cauză primind cotă de profit pentru același spațiu de la celelalte două societăți, fără însă a exista dovezi că SC S. SRL, i-ar fi plătit vreo cotă de profit.
încă de la primul termen de judecată curtea a solicitat recurentei să depună la dosar copiile sentinței, a hotărârilor ce s-au pronunțat în căile de atac exercitate împotriva acesteia, obligație menținută la fiecare termen, dar pe care recurenta nu le-a prezentat, declarând astăzi că nici nu are cunoștință de asemenea decizii, deși existența lor fusese reținută încă din încheierea din 13 iulie 2001, când cauza rămasă în pronunțare a fost repusă pe rol tocmai în vederea depunerii acestora, iar existența deciziei 5129/2000 a Curții Supreme de Justiție.
Pe parcursul soluționării recursului recurenta a solicitat introducerea în cauză și citarea intimatei SC V.C. SRL sub noua denumire de SC A.S. SRL, dovedind cu relații de la O.R.C. schimbarea denumirii și a sediului acestei intimate, cerere admisă la termenul din 16 ianuarie 2003.
Ulterior, această intimată a fost citată prin lichidatorul D.M.E., dovedindu-se cu actul aflat la recurs, numirea acestuia ca lichidator.
Recursul este nefondat:
Reclamanta SC S. SRL București a chemat în judecată pe pârâta SC V.C. SRL, cât și pe SC U. SA, solicitând în finalul acțiunii obligarea numai a pârâtei SC V.C. SRL la plata cotelor de profit pe perioada februarie 1994, decembrie 1995, argumentând în susținerea cererii sale că prin sentința civilă 4554 din 20 noiembrie 1996, aceasta fusese obligată la plata cotelor de profit pe decembrie 1993 și ianuarie 1994, reținându-se culpa acesteia în îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, față de ea prin contractul încheiat dispunându-se totodată rezilierea contractului de asociere încheiat între cele două pârâte în decembrie 1993.
Recurenta de față critică nu obligarea pârâtei SC V.C. SRL la plata cotei de profit către reclamantă, ci obligarea ei, chemată în garanție de către SC V.C. SRL, la plata aceleiași sume către SC V.C. SRL, apreciind că greșit ar fi fost obligată la restituirea unor sume încasate în temeiul unui contract care era în vigoare, rezilierea sa fiind dispusă abia prin sentința civilă 4554 din 20 noiembrie 1996, sentință ce producea efecte în viitor.
Atât reclamanta în acțiunea sa, cât și instanțele, în argumentarea soluțiilor date, au avut în vedere cele dispuse prin sentința civilă 4554 din 20 noiembrie 1996, când, pe lângă rezilierea contractului de asociere încheiat la 9 decembrie 1993, între SC U. SA și SC V.C. SRL, instanța s-a mai pronunțat și asupra desocotirii plăților făcute de părți în contul cotei de profit, ocazie în care, recurenta de față a avut și în acel litigiu calitatea de chemat în garanție, fiind obligată către SC V.C. SRL la echivalentul în lei a 7.000 dolari S.U.A., sumă la care, la rândul ei, SC V.C. SRL fusese obligată la plată către SC S. SRL.
Această sentință a fost apelată de SC U. SA, sentință, apelul său fiind respins prin decizia 1769 din 12 noiembrie 1997 a Curții de Apel București, nefăcându-se dovada că ar mai fi fost și recurată.
Cum sentința anterioară nr. 4554/1996 este opozabilă părților, cum ea a avut în vedere plata cotelor de profit numai pe lunile decembrie 1993 și ianuarie 1994, iar acțiunea de față vizează perioada februarie 1994, decembrie 1995, perioadă în care erau valabile contractele părților, curtea apreciază că în mod corect instanța de apel a menținut și dispus desocotirea plăților datorate și făcute de părți, în temeiul acelorași contracte și în aceleași condiții și stări de fapt "dar pentru o perioadă ulterioară celei avute în vedere în prima sentință, perioadă în care contractele erau valabile.
Cum sentința civilă nr. 4554/1996 îi este opozabilă recurentei, curtea apreciază că în mod corect ea a fost obligată și pentru perioada următoare la restituirea cotei de profit pe care o încasase de la SC V.C. SRL, câtă vreme încasase pe aceeași perioadă cotă de profit și de la SC S. SRL, pentru același spațiu.
De asemenea, neîntemeiată este și cea de-a doua critică, privind neanalizarea de către instanța de apel a mijloacelor sale de apărare în legătură cu valabilitatea asocierii dintre reclamantă și SC V.C. SRL, deoarece, din actele dosarului rezultă că acțiunea recurentei, prin care invocase nulitatea acestui contract a fost respinsă prin sentința civilă 2868 din 26 mai 1999 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 1891 din 13 aprilie 1999 a Curții de Apel București, secția comercială și irevocabilă, prin decizia nr. 5129/2000 a Curții Supreme de Justiție (această ultimă decizie nefiind depusă la dosar din motivele reținute în preambulul deciziei de față), după cum rezultă din copiile hotărârilor depuse în recurs.
Din decizia dată în apel rezultă că apelanta a făcut numai susțineri în acest sens, neproducând și dovezi, situație de fapt corect reținută, probele fiind administrate abia la stăruința curții în recurs, și atunci incomplet, așa încât nejustificat recurenta impută instanței de apel că nu s-ar fi pronunțat asupra acestora.
în consecință, curtea apreciază că recursul a fost nefondat, a fost respins, decizia din apel fiind temeinică și legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4691/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4841/2004. Comercial → |
|---|
