ICCJ. Decizia nr. 5215/2004. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 25 noiembrie 2002, reclamanții M.I. și M.A.M. au chemat în judecată A.V.A.B., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat la data de 9 ianuarie 1995 între aceștia și B.A. SA, accesoriu contractului de credit nr. 10480/6/12/1994. Pe cale de consecință, reclamanții au solicitat a se dispune și desființarea actului menționat, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data menționată, s-a încheiat și autentificat contractul de ipotecă menționat, ce garanta contractul de credit nr. 10480/12/1994, încheiat între bancă și SC I.M.P., în valoare totală de 815.100.000 lei.
Contractul de ipotecă este nul pentru că nu respectă principiul specializării sub aspectul determinării imobilului, astfel cum acesta este reglementat prin art. 1774 C. civ.
Astfel, creditorul nu a descris, în contractul de constituire a ipotecii, imobilul ce urma să constituie garanție, astfel că nu pot fi determinate material apartamentele ce au fost avute în vedere ca garanție reală.
Mai mult, nu s-a făcut referire la terenul de sub construcție și la regimul juridic al acestuia, așa încât imobilul nici nu este suficient individualizat.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Pârâta a arătat că a preluat creanța debitorului cedat de la B.A. și că, la licitația organizată la data de 22 noiembrie 2002, imobilul ce face obiectul contractului de ipotecă a fost vândut la licitație.
Reclamanții au devenit titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, prin cumpărare, în contractul de vânzare-cumpărare menționându-se expres că cele două apartamente cumpărate și terenul aferent urmează a forma în continuare o singură proprietate.
Drept urmare, mențiunile din contractul de ipotecă sunt suficiente pentru a determina și individualiza imobilul ce face obiectul ipotecii, conform art. 1774 C. civ.
S-a mai susținut că nu există o regulă ca terenul să aibă regimul juridic al construcției, rămânând la latitudinea creditorului dacă să constituie ipotecă și asupra acestuia sau numai asupra construcției.
La data de 19 februarie 2003, SC C. SRL a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei, motivându-și interesul pe calitatea sa de adjudecatară a licitației organizate la 22 noiembrie 2002, privind imobilul menționat.
Apărările invocate, în sensul respingerii cererii de constatare a nulității, sunt identice cu cele formulate de pârâtă.
Prin concluziile scrise, depuse la data de 2 iunie 2003, reclamanții au arătat că delegația împuternicitului B.A. de a semna contractul de ipotecă este emisă la 8 luni după autentificarea contractului, împrejurare în raport de care contractul de ipotecă este fals.
Drept urmare, ulterior aceștia au făcut declarație de înscriere în fals.
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 55 din 24 martie 2004, a respins cererea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 9 ianuarie 1995 a fost constituită ipoteca convențională menționată.
Creanța căreia era afectat ipoteca a fost cesionată pârâtei de către creditoarea B.A.
în vederea recuperării debitului, pârâta a declanșat procedura executării silite. Imobilul a fost scos la licitație, fiind adjudecat de intervenienta menționată.
Din contractul de ipotecă supus examinării rezultă că imobilul este identificat, prin descrierea acestuia și prin situația exactă a imobilului, așa încât nu se confirmă susținerea privind încheierea acestuia cu încălcarea dispozițiilor art. 1774 C. civ. Totodată, specializarea gajului ipotecar a fost realizată și sub aspectul creanței garantate, în contract fiind stipulată suma de 815.100.000 lei.
S-a mai reținut că nu au aptitudinea infirmării situației menționate prezentarea de către reclamanți a actului de dezmembrământ autentificat la data de 18 decembrie 2002 și a raportului de expertiză extrajudiciară.
în fine, instanța a mai reținut că în cuprinsul contractului de ipotecă, cu referire la falsul invocat de reclamanți, s-a strecurat o eroare, delegația împuternicitului fiind în realitate emisă la data de 9 ianuarie 1995. Totodată, în raport de dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 și art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, respectiv art. 1536 C. civ., delegația menționată nu trebuia să îmbrace forma autentică. Celelalte susțineri ale reclamanților nu sunt confirmate de actele dosarului.
împotriva hotărârii primei instanțe reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10 C. proc. civ.
S-a susținut că hotărârea atacată este supusă cazului de casare, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că tardivitatea completării acțiunii, reținută în sentință, nu a fost pusă în discuția părților.
Sentința atacată este supusă cazului de modificare prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sub aspectul următoarelor critici:
- hotărârea cuprinde motive contradictorii, cu referire la împrejurarea examinării cauzelor de nulitate apreciate ca tardiv formulate;
- reținerea eronată a sumei pentru care s-a garantat restituirea;
- concluziile instanței privind structura imobilului sunt străine de natura pricinii;
- se susține că reclamanții nu au administrat probe în sprijinul susținerii acestora că nu ar fi fost de față la autentificare, deși în conținutul aceleiași hotărâri se referă la semnarea la 9 ianuarie 1995, la Chișinău, a contractului de asociere în participațiune;
- în mod greșit s-a reținut că reclamanții s-au înscris în fals în privința componenței imobilului ce a făcut obiectul contractului de ipotecă, deși aceștia s-au înscris în fals cu privire la autentificare, cu referire la prezența părților în fața notarului;
- instanța a reținut că reclamantul a fost de față de la autentificarea contractului și, în aceeași hotărâre, reține că în aceeași zi a fost prezent la mai multe instituții din București, precum și la Chișinău;
- în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu s-ar fi înscris în fals;
- biroul de carte funciară nu a trimis nici o relație cu privire la data autentificării contractului de ipotecă, așa încât în mod greșit se reține eroarea cu privire la data autentificării.
Totodată, reclamanții susțin că hotărârea atacată este supusă și cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., art. 34 din Decretul nr. 31/1954,art. 49 lit. f), art. 52 și art. 58 din Legea nr. 36/1995,art. 180 C. proc. civ.
în fine, s-a mai susținut că instanța a interpretat eronat probele administrate, cu referire la prima adresă a biroului de carte funciară, din data de 26 noiembrie 2003, din cadrul Judecătoriei sectorului 2 București.
în concluzie, reclamanții au solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de constatare a nulității absolute a contractului de ipotecă.
Recursul este fondat:
Contractul de ipotecă cu privire la care se cere constatarea nulității poartă asupra unui bun comun.
Contractul menționat este semnat de reclamant, în nume propriu și ca mandatar al reclamantei, de asemenea, titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului având caracter de bun comun.
Reclamanta contestă că și-ar fi dat consimțământul la încheierea contractului de ipotecă.
Cum contractul de ipotecă, prin efectele pe care le produce, intră în categoria actelor de înstrăinare, consimțământul reclamantei urma a fi examinat prin prisma dispozițiilor art. 35 C. fam., care instituie o interdicție de înstrăinare sau grevare a bunurilor comune fără consimțământul celuilalt soț.
Prima instanță a apreciat că acest consimțământ este dovedit de procura dată de către reclamantă soțului său.
Procura constituie într-adevăr înscrisul constatator al contractului de mandat.
Din punct de vedere al întinderii puterilor mandatarului, mandatul este, după caz, special sau general.
Mandatul este special, atunci când este dat numai pentru îndeplinirea unui act juridic anume sau pentru îndeplinirea unor astfel de acte precis determinate. în acest caz, procura cuprinde enumerarea limitativă a puterilor conferite mandatarului.
Mandatul este general ori de câte ori mandatarul este împuternicit cu puteri depline să îndeplinească orice acte folositoare mandantului. Un asemenea mandat este valabil numai pentru actele de administrare.
Drept urmare, în privința actelor de înstrăinare, de ipotecare ca și a altor acte ce depășesc administrarea obișnuită a bunurilor comune este necesar un mandat special.
în acest sens sunt dispozițiile art. 1535 și art. 1536 C. civ.
Or, procura invocată ca temei al puterilor conferite reclamantului, în calitate de mandatar, de către reclamantă, în calitate de mandant, nu îndeplinește condițiile prevăzute în art. 1536 alin. (2) C. civ., pentru a fi calificat ca mandat special, apt a valida contractul de ipotecă.
Drept urmare, fiind semnat în temeiul unui mandat general, inapt a valida un act de înstrăinare, contractul de ipotecă este lovit de nulitate, recursul fiind întemeiat sub aspectul acestei critici.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a admis recursul și a modificat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de ipotecă menționat și a anulat licitația din 22 noiembrie 2002. Pe cale de consecință, cererea de intervenție în interesul pârâtei a fost respinsă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5187/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5176/2004. Comercial → |
|---|
