ICCJ. Decizia nr. 557/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.557/2004
Dosar nr. 2975/2003
Şedinţa publică din 12 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 25 aprilie 2000, reclamanta, SC I.N.C. SA Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 752.400.000 lei, reprezentând cota de 60% din ratele 7-12 plătite către A.P.A.P.S. (fosta F.P.S.) în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 144 din 24 aprilie 1995, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că, la data de 24 aprilie 1995, A.S.C.P. I.N.C. Bucureşti (antecesoarea reclamantei) a încheiat cu pârâtul, F.P.S., în prezent A.P.A.P.S., contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 144, privind vânzarea cotei de 70% acţiuni, pe care acesta le deţinea la SC I.N.C. SA Bucureşti.
Modalitatea de plată a contravalorii acţiunilor a fost stabilită prin achitarea unui avans, iar diferenţa a fost împărţită în 18 rate, dintre care prima trebuia achitată la 30 iunie 1996, iar ultima la data de 30 decembrie 2004.
A mai precizat reclamanta că temeiul acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căror pârâta este obligată să-i restituie o cotă de 60%, totalizând suma de 752.400.000 lei, calculată la valoarea ratelor 7-12, care însumau 1.254.000.000 lei.
Prin sentinţa nr. 7136 din 23 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în dosarul nr. 8752/2002, s-a admis acţiunea reclamantei SC I.N.C. SA şi, pe cale de consecinţă, pârâta A.P.A.P.S. Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 752.400.000 lei, reprezentând cota de 60% din ratele 7-12, plătite în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 144 din 24 aprilie 1995.
Recursul declarat împotriva sus menţionatei sentinţe de pârâta A.P.A.P.S. Bucureşti a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1876 din 18 decembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut, la fel ca tribunalul, că, la data încheierii contractului, respectiv, 24 aprilie 1995, nu existau dispoziţii legale privind acordarea facilităţilor referitoare la restituirea cotei de 60% din preţul acţiunilor, respectiv, din ratele plătite, dar că acest sistem a devenit aplicabil, în baza art. 8 din Legea nr. 55/1995, pentru ratele scadente, după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat.
Faptul că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/1995, prin acte normative succesive, s-au eliminat aceste facilităţi, nu are nici o relevanţă, din moment ce, chiar prin art. 36 din OUG nr. 88/1997, se indică în mod clar şi fără nici o distincţie că aplicarea şi în continuare a sistemului de facilităţi, prevăzut de art. 8 din Legea nr. 55/1995, se menţine pentru contractele încheiate până la data intrării în vigoare a ordonanţei menţionate şi, pe cale de consecinţă, cum pretenţiile reclamantei se referă la rate scadente după intrarea în vigoare a OUG nr. 88/1997, rezultă că reclamanta era în drept să beneficieze de aceste facilităţi, respectiv, de acordarea cotei de 60% din valoarea ratelor scadente şi ulterior momentului arătat (intrării în vigoare a OUG nr. 88/1997).
De altfel, a mai reţinut instanţa că susţinerile pârâtei, în sensul că, după intrarea în vigoare a OUG nr. 88/1997, dispoziţiile legale nu mai prevedeau facilităţile instituite prin art. 8 din Legea nr. 55/1995, sunt înlăturate şi în baza principiului privind teoria drepturilor câştigate, în contextul în care dispoziţiile OUG nr. 59/1997 nu conţin prevederi exprese, privind înlăturarea sistemului de facilităţi pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a acestui ultim act normativ.
În temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, atât împotriva sentinţei nr. 7136 din 23 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, cât şi împotriva deciziei nr. 1644 din 18 decembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, susţinând că acestea au fost date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În dezvoltarea motivelor din recursul în anulare, se susţine, în esenţă, că, prin dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 55/1995, pentru accelerarea procesului de privatizare, astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 37/1997, art. 1 pct. 9, s-a stabilit, conform alin. (1), că, „din sumele cuvenite de F.P.S. pentru acţiunile vândute, se lasă cu titlu gratuit, la dispoziţia societăţii comerciale privatizate, o cotă de 60%, pentru ca, la alin. (3) al aceluiaşi articol, să se prevadă că dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul societăţilor comerciale privatizate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar numai pentru acele rate de rambursare a creditului acordat prin contractul încheiat cu F.P.S., care devin exigibile după această dată.
Ulterior, însă, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 55/1995, precum şi cele al HG nr. 100/1996, privind aprobarea Normelor metodologice referitoare la sumele ce se lasă gratuit la dispoziţia societăţilor comerciale privatizate, conform art. 2 din Legea nr. 55/1995, au fost abrogate prin OUG nr. 59/1997.
După acest act normativ, a intervenit OUG nr. 88/1997, care, la art. 44, prevedea că, „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare (...)", se abrogă, ceea ce duce la concluzia că, începând cu 30 iunie 1999, când erau scadente ratele de plată datorate de reclamantă, nu mai exista temei pentru acordarea sumelor cu titlu gratuit, întrucât legiuitorul a abrogat expres textul legal în baza căruia se acordau aceste facilităţi.
Prin urmare, prin aplicarea succesivă a acestor acte normative şi având în vedere şi prevederile Ordinului nr. 47, emis de Ministerul Privatizării la data de 6 martie 1998, precum şi cele din Ordinul nr. 71 din 28 martie 1998, emis de aceeaşi autoritate, se apreciază că în mod greşit instanţele au considerat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile unui text legal care a fost abrogat, încălcând, astfel, principiul aplicării imediate a legii civile noi, de unde se desprinde şi concluzia că, în mod neîntemeiat, pârâta a fost obligată la plata cotei de 60% din valoarea ratelor 7-12 către reclamantă, în sumă de 752.400.000 lei.
Recursul în anulare nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că, prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/1995, privind accelerarea procesului ce privatizare, a fost instituită o facilitate în favoarea societăţilor comerciale privatizate în condiţiile art. 7 din actul normativ menţionat, constând în lăsarea la dispoziţia acestora a unei cote de 60% cu titlu gratuit din ratele achitate, sumele urmând a fi folosite pentru investiţii.
La data de 6 octombrie 1997, s-a publicat OUG nr. 59/1997, care a abrogat art. 8 din Legea nr. 55/1995, pentru ca, ulterior, prin art. 36 alin. (2) din OUG nr. 88 din 23 decembrie 1997, intrată în vigoare la 29 decembrie 1997, să se stipuleze că „sistemul de facilităţi, privind sumele ce se lasă gratuit la dispoziţia societăţilor comerciale privatizate în baza Legii nr. 55/1995, cu modificările ulterioare, inclusiv sistemul de virare la bugetul de stat, Fondul special de dezvoltare aflat la dispoziţia Guvernului şi la bugetele locale, potrivit OUG nr. 15/1997 şi nr. 59/1997, se aplică numai pentru contractele care au fost încheiate până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
Cum din probele dosarului rezultă că părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni anterior OUG nr. 88/1997 şi cum art. 36 alin. (2) din OUG nr. 88/1997 nu distinge între societăţile comerciale privatizate, în funcţie de succesiunea actelor normative intrate în vigoare, care reglementează acordarea facilităţilor şi, respectiv, renunţarea la acestea, ci impune numai condiţia ca părţile să fi încheiat contractul până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe (OUG nr. 88/1997) rezultă că, în mod corect, instanţele au considerat că reclamantei i se cuvine cota de 60% din ratele achitate pentru acţiunile cumpărate, care erau scadente după apariţia Legii nr. 55/1995 , respectiv, începând cu 30 iunie 1999.
Pe cale de consecinţă, restrângerea condiţiilor de acordare a facilităţilor, aşa cum se susţine prin recursul în anulare, în raport cu legea sub imperiul căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (când nu existau dispoziţii legale care să prevadă acordarea facilităţilor) nu are nici o bază legală, atâta timp cât, ulterior acestui moment, a fost adoptată Legea nr. 55/1995, care prevedea acordarea facilităţilor reclamate şi ale cărei prevederi nu pot fi ignorate faţă de principiul activităţii legii în timp şi cel al drepturilor câştigate, care constituie fundamentul stabilităţii raporturilor civile.
În concluzie, cum contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni s-a încheiat la data de 24 mai 1995, dar ratele 7-12 s-au achitat în perioada 30 iunie 1999 – 30 decembrie 2001, adică, ulterior apariţiei Legii nr. 55/1995, rezultă că reclamanta era îndreptăţită la acordarea facilităţilor prevăzute de art. 8 alin. (1) din legea precitată, situaţie în care se constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 300 pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care recursul în anulare va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 7136 din 23 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, şi a deciziei nr. 1874 din 18 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 563/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1819/2004. Comercial → |
|---|
