ICCJ. Decizia nr. 768/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.768/2004
Dosar nr. 97/2002
Şedinţa publică din 25 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC T.B.N.I. SA a chemat în judecată SC J.B.M. GMBh, pentru a fi obligată la plata sumelor de 68.000 franci francezi şi 874 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare prestaţii auto şi la 73595 franci francezi penalităţi, inclusiv suma de 142.941 franci francezi penalităţi pentru decontarea cu întârziere a contravalorii prestaţiilor auto.
Prin întâmpinare şi cerere reconvenţională, pârâta din acţiune a solicitat respingerea acţiunii ca prescrisă, în raport cu dispoziţiile art. 32 lit. c) din Convenţia C.M.R. şi rezoluţiunea contractului de transport rutier internaţional de mărfuri cu obligarea reclamantei din acţiune la plata sumei de 68.000 franci francezi daune-interese.
Pe parcursul procesului, pârâta-reclamantă a formulat cerere de chemare în garanţie a SC N.A.D. LTD, pentru ca, în cazul admiterii acţiunii principale, să fie despăgubită de chemata în garanţie cu suma de 68.000 franci francezi .
Prin încheierea din 23 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti a disjuns cererea de chemare în garanţie.
La rândul său, reclamanta din acţiune a invocat excepţia prescripţiei cererii reconvenţionale.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa 2425 din 27 martie 2001, a admis excepţia prescripţiei invocată de ambele părţi şi, în consecinţă, a respins atât acţiunea, cât şi cererea reconvenţională ca prescrise.
Cu privire la prescrierea acţiunii, s-a reţinut că între părţi a existat contractul cadrul 1314 din 17 septembrie 1996, în baza căruia s-au executat transporturi internaţionale de către reclamantă pentru diverşi destinatari, iar, conform art. 6 din contract, părţile au convenit ca derularea transporturilor să se facă în conformitate cu instrucţiunile expeditorului retransmise de expediţionar în concordanţă cu Convenţia încheiată la Geneva în 1996.
Apărarea pârâtei, în sensul că acţiunea este prescrisă faţă de dispoziţiile art. 32 lit. c) din Convenţia C.M.R., raportat la data încheierii contractului cadru şi al introducerii acţiunii, a fost însuşită de instanţă şi înlăturată prin recunoaşterea debitului de către pârâtă, cu motivarea că faxurile invocate nu constituie o recunoaştere expresă, cuprinzând o condiţie rezolutorie.
Referitor la prescrierea cererii reconvenţionale (excepţie invocată de reclamanta din acţiune) s-a reţinut că, în cauză, operează termenul de un an, care a luat naştere la 7 iulie 1997 şi care a fost depăşit la data sesizării instanţei cu cererea reconvenţională, cererea fiind prescrisă, respingându-se apărarea reclamantei din reconvenţională că ar fi incidente dispoziţiile art. 32 alin. (1) teza II şi anume, că termenul este de 3 ani, în raport cu care reconvenţionala nu este prescrisă.
Apelurile declarate de reclamanta-pârâtă şi de pârâta-reclamantă, au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia 1427 din 30 octombrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
S-a motivat de instanţa de apel că, faţă de data încheierii contractului – 17 septembrie 1996 – acţiunea introdusă la 30 septembrie 1998, este peste termenul prevăzut de art. 32 lit. c) din Convenţia C.M.R., iar întreruperea acestei prescripţii nu a operat, nefăcându-se dovada unei recunoaşteri în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la cererea reconvenţională, s-a reţinut că operează tot termenul de un an, care, raportat la data încheierii contractului între părţi şi formularea cererii, este, de asemeni, depăşit, operând prescripţia, nefăcându-se dovada de reclamanta din reconvenţională a existenţei dolului sau culpei transportatorului, pentru a fi incident termenul de 3 ani, prevăzut de art. 32 alin. (1) teza II din C.M.R.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta din acţiune SC J.B.M. GMBh Germania şi reclamanta din acţiune, SC T.B.N.I. SA Bucureşti.
În recursul pârâtei-reclamante se invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probelor existente la dosar (faxuri) prin care, în temeiul art. 6 din contract şi art. 421 C. com., recurenta a pus în vedere intimatei să stopeze transportul şi să returneze marfa societăţii franceze (expeditorul), întrucât destinatarul rus refuză plata acesteia, ceea ce transportatorul nu a făcut, deşi a dat asigurări, expediind, totuşi, transportul în Rusia.
O asemenea comportare a intimatei constituie, în opinia recurentei, o încălcare a clauzelor contractuale (art. 6) deci, se întemeiază pe o culpă, situaţie în care operează dispoziţiile art. 32 alin. (1) teza II din Convenţia C.M.R., astfel că cererea reconvenţională a fost introdusă în termenul de 3 ani.
Greşeala instanţei de apel constă tocmai în lipsa de analiză a faxurilor trimise intimatei, privind stoparea expediţiei mărfii, despre care nu s-a făcut nici o referire.
Recursul este fondat, impunându-se casarea cu trimitere a cauzei pentru judecarea pe fond, avându-se în vedere următoarele:
Cererea reconvenţională introdusă de reclamantă, prin care s-a solicitat rezoluţiunea contractului de transport rutier internaţional dintre părţi şi plata sumei de 68.000 franci francezi, a fost respinsă de instanţă ca fiind prescrisă, reţinându-se că operează termenul de 1 an, prevăzut de art. 32 lit. c) din C.M.R. şi nu termenul de 3 ani, prevăzut de art. 32 alin. (1) teza II din Convenţie, nefăcându-se nici o probă de către reclamanta din reconvenţională (recurenta) a instrucţiunilor din partea expeditorului cu privire la marfă, retransmise de expediţionar (recurenta) şi nerespectate de transportator, pentru a rezulta culpa acesteia şi, drept urmare, aplicarea termenului de prescripţie de 3 ani.
Din cele de mai sus rezultă, pe de o parte, că, nejudecându-se cauza pe fond, nu se poate modifica Decizia în recurs, cum s-a solicitat de recurentă, iar pe de altă parte, că problema de esenţă, care rezolvă excepţia invocată, este stabilirea textului din Convenţia la C.M.R., care se aplică în cauză.
În analiza acestei excepţii, instanţele au greşit când au făcut aplicarea art. 32 lit. c) din C.M.R. (termen de un an) tocmai datorită omisiunii de a verifica şi a se pronunţa asupra actelor de la dosar, reprezentând faxuri trimise intimatei în legătură cu transportarea mărfii.
Potrivit art. 6 (derularea contractului) din contractul cadru încheiat de părţi, transporturile trebuie să se deruleze în conformitate cu instrucţiunile expeditorului, retransmise de expediţionar, în concordanţă cu Convenţia C.M.R., cu reglementările I.R.U. şi cu clauzele contractului cadru, iar, potrivit art. 421 C. com., expeditorul are dreptul de a suspenda transportul şi de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor altei persoane decât aceea arătată în scrisoarea de trăsură.
Aceste dispoziţii se completează cu cele din art. 12 pct. 1 din Convenţia C.M.R., şi anume, că expeditorul are dreptul de dispoziţie asupra mărfii, putând să ceară transportatorului schimbarea locului prevăzut pentru eliberare sau să elibereze marfa unui alt destinatar decât cel indicat iniţial.
Rezultă, din dispoziţiile legale menţionate, că, până la predarea mărfii, îndreptăţit să răspundă de soarta acestora este expeditorul (în speţă, societatea franceză) prin expediţionar (în speţă, recurenta).
Or, după întocmirea Ordinului de încărcare nr. 8702166 din 16 iunie 1997, prin care intimata se angaja să efectueze transportul rutier internaţional de marfă, pentru societatea franceză H.C.F.N., prin intermediul recurentei, marfa urmând să fie livrată destinatarului rus, SC N.A.D. LTD, beneficiarul transportului a înştiinţat că destinatarul rus refuză plata, astfel că mijlocul de transport trebuia oprit în România şi marfa readusă în Franţa, la locul de unde a fost încărcată. Cele arătate rezultă din faxurile aflate la dosar şi neanalizate de instanţe.
Tot din aceste acte rezultă că intimata a luat cunoştinţă de situaţia creată, a dat asigurări că marfa nu va fi descărcată, primind, la 4 iulie 1997, şi contractul de încărcare modificat, dar, nerespectând aceste instrucţiuni ale expeditorului şi clauzele contractului cadru, coroborate cu Convenţia C.M.R., la data de 7 iulie 1997, a livrat marfa destinatarului rus, fără să o anunţe cel puţin pe recurenta de la care le primise decât mai târziu, la insistenţele acesteia, aşa cum rezultă din faxurile din 8 iulie 1997 şi 18 iulie 1997.
În consecinţă, faţă de încălcare de către expeditor a clauzelor contractului, ceea ce a condus la neexecutarea acestuia, aşa cum s-a cerut de expeditor, este evidentă culpa intimatei, probată fără nici un dubiu de recurentă, în derularea contractului, astfel că operează dispoziţiile prevăzute de art. 32 alin. (1) teza II din Convenţia C.M.R., şi anume, termenul de prescripţie este de 3 ani.
Susţinerea formulată de intimată, cu privire la ineficienţa faxurilor pe care nu le-ar fi primit sau cărora le lipseşte ştampila, nici nu a fost avută în vedere de instanţe, pentru că nu se face nici o vorbire în considerentele hotărârilor şi nici cel puţin nu se enunţa ca mijloc de apărare al pârâtei din reconvenţională, instanţele făcând abstracţie de acestea.
Dar, această apărare verificată de această dată în recurs, se constată neîntemeiată, deoarece rezultă din conţinutul faxurilor că pârâta din reconvenţională a luat cunoştinţă de acestea, mai mult, a primit şi contractul de încărcare modificat şi, totuşi, nu s-a conformat instrucţiunilor primite.
De aceea, termenul de prescripţie, pentru cererea reconvenţională, fiind de 3 ani, aceasta a fost introdusă în termen, motiv pentru care se admite recursul, dar se casează Decizia, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea pe fond a cererii reconvenţionale, în raport de obiectul acesteia.
În recursul declarat de SC T.B.N.I. SA, se invocă nelegalitatea hotărârii decurgând din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că eronat s-a interpretat momentul de la care curge termenul de 1 an de prescripţie, ca fiind data încheierii contractului.
În realitate, în opinia recurentei, contractul din 17 septembrie 1996 este numai un act juridic cadru, care nu are nici un efect juridic şi nu creează raporturi juridice între părţi, decât în momentul în care se consumă prestaţia auto angajată.
Cum transportul auto a fost realizat în iulie 1997, termenul de 1 an curge de la această dată cu respectarea dispoziţiilor art. 32 lit. c) din Convenţia C.M.R., astfel că acţiunea este introdusă în termen.
Se mai critică considerentele deciziei prin care s-a constatat că nu operează dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, deoarece se apreciază că, din actele emanate de la intimată, aceasta recunoaşte expres prestaţiile efectuate şi preţul datorat.
În plus, se mai susţine că, în orice caz, nu s-a analizat situaţia penalizărilor solicitate, pentru care nu opera prescripţia faţă de data când trebuia făcută plata.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi admiterea acţiunii.
Recursul este nefondat.
Verificându-se susţinerile din recurs, se constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţele, corect au stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 1 an.
De altfel, nu era, logic, posibilă nici o eroare sub acest aspect, pentru simplul motiv că legea este aceea care stabileşte momentul curgerii prescripţiei şi acesta este prevăzut de art. 32 lit. c) din Convenţia C.M.R.
În cauza de faţă, pretenţiile, decurgând din modul în care au fost executate clauzele contractului de către recurentă, se înscriu în prevederea legală arătată, cu privire la data curgerii prescripţiei, nefiind generate de situaţiile arătate la lit. a) şi b) ale aceluiaşi articol.
Cu aceste precizări, este categoric stabilit de legiuitor că, în situaţii similare cu aceea din speţă, termenul de prescripţie începe să curgă de la expirarea unui termen de trei luni de la data încheierii contractului de transport.
Deci, momentul de referinţă pentru calculul prescripţiei este încheierea contractului şi acesta a fost avut în vedere de instanţe.
Susţinerile recurentei, în legătură cu asimilarea contractului cadru unei legi speciale, ceea ce înseamnă că acesta operează numai când se consumă raportul juridic, respectiv, prestaţia auto angajată, dată în raport de care acţiunea este în termen, sunt în afara legii şi nu pot fi reţinute.
Prevederile art. 32 din Convenţia C.M.R. se referă expres la contractul de transport şi la data încheierii lui, astfel că nu este cazul asimilării cu alte legi şi cu defalcarea în prestaţii auto succesive.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, se constată că prescripţia se întrerupe, printre altele, prin recunoaşterea dreptului, a cărei acţiune se prescrie, de către debitor.
Din redactarea textului rezultă clar că recunoaşterea dreptului pretins trebuie să fie expresă, necondiţionată, ea nu poate fi dedusă.
Or, documentele la care face referire recurenta nu se încadrează în dispoziţiile legii, plata pretinsă fiind condiţionată de alte prestări din partea recurentei, astfel că au fost corect înlăturate de instanţă.
Ultima critică, referitoare la penalităţile pretinse ca urmare a nedecontării la termenul scadent al pretenţiilor, se respinge, deoarece, din moment ce debitul nu există, el fiind prescris, nu se pot percepe penalităţi la sume pe care debitorul nu le datorează.
Faţă de cele arătate, recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC J.B.M. GMBh, Germania.
Casează Decizia civilă nr. 1427 din 30 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, numai cu privire la apelul pârâtei din acţiune şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti, pentru judecarea pe fond a cererii reconvenţionale.
Respinge recursul declarat de reclamanta, SC T.B.N.I. SA Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 771/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 744/2004. Comercial → |
|---|
