ICCJ. Decizia nr. 771/2004. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.771/2004
Dosar nr. 1643/2003
Şedinţa publică din 26 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 565 din 1 aprilie 2002 a Tribunalului Olt, Slatina, secţia comercială şi de contencios administrativ, pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr. 48/F/2002, s-a admis în parte contestaţia formulată de creditoarea, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat – unitatea teritorială nr. 360 Curtea de Argeş şi, în consecinţă, s-a dispus înscrierea acesteia în tabloul definitiv al creditorilor SC T.A.M. SA Corabia, întocmit de lichidatorul SC N.I.M. SRL Craiova, cu suma de 3.817.645.101 lei, în loc de 6.269.769.697 lei, cât a format obiectul cererii.
Recursul declarat împotriva sus menţionatei sentinţe de petenta, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat – unitatea teritorială nr. 360 Curtea de Argeş, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1538/COM din 11 septembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Pentru a hotărî astfel, ambele instanţe au reţinut, în esenţă, că, prin sentinţa nr. 4066 din 12 octombrie 1998, petenta-creditoare face dovada unei creanţe împotriva debitoarei, SC T.A.M. SA Corabia, în cuantum de 598.114.165 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată şi neachitată la care se adaugă penalităţi de întârziere în plată, calculate până la 12 octombrie 1998 (data pronunţării sentinţei) în valoare de 1.185.942.775 lei şi că, la această din urmă sumă, urmează a se adăuga şi penalităţile care curg în continuare, conform contractului, până la data de 17 septembrie 1999, data deschiderii procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva debitoarei, când curgerea acestora se întrerupe, conform art. 37 din Legea nr. 64/1995, şi care totalizează suma de 2.033.588.161 lei.
În plus, instanţa de recurs a mai reţinut că petenta a invocat, abia în această cale de atac, aspecte în legătură cu caracteristicile creanţei şi că acestea depăşesc limitele cererii prin care a fost învestită prima instanţă.
În temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ., împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, susţinând că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi, în plus, că hotărârile atacate ar fi şi vădit netemeinice.
În dezvoltarea motivelor din recursul în anulare, se susţine, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este criticabilă, deoarece tribunalul era dator faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care sunt imperative, să pună în discuţia părţilor şi să se pronunţe şi cu privire la cererea formulată de petentă oral, la data de 1 aprilie 2002, privind caracteristicile creanţei, respectiv, să stabilească rangul acesteia în raport cu dispoziţiile art. 108 pct. 1 din Legea nr. 64/1995, coroborate cu art. 52 din Legea nr. 82/1995, introdus prin OUG nr. 133/1999 şi raportat la prevederile art. 1725 alin. (1) C. civ.
Or, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, iar pe fond, a dispus, contrar probelor de la dosar, înscrierea contestatoarei-creditoare pe tabloul creditorilor cu o sumă mult inferioară celei reale.
La rândul ei, instanţa de control judiciar, respingând recursul contestatoarei şi menţinând, astfel, sentinţa primei instanţe, a pronunţat o soluţie criticabilă, mai ales în ceea ce priveşte caracteristicile creanţei, deoarece, deşi a constatat că, la fond, contestatoarea a formulat o astfel de cerere şi că lichidatorul nu a dispus înscrierea creanţei în ordinea de prioritate stabilită de art. 108 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, totuşi, nu a procedat, aşa cum era datoare faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi, ca urmare, să hotărască în consecinţă, mulţumindu-se doar să constate că această cerere a fost formulată pentru prima dată în recurs şi că, oricum, aceasta nu poate fi avută în vedere, în contextul în care contestatoarea nu şi-a modificat (suplinit) obiectul cererii iniţiale printr-un înscris, astfel că obiectul cererii depăşeşte limitele învestirii primei instanţe.
Se mai susţine că, nici pe fond, soluţiile nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile legale şi probele de la dosar, deoarece cuantumul sumelor acordate contestatoarei, prin sentinţa nr. 4066/1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, (588.114.165 lei contravaloare marfă şi 1.185.942.775 lei penalităţi de întârziere în plată) rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 445 din 27 ianuarie 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, au continuat să se majoreze atât în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în plată, cât şi dobânda la vedere, datorată de debitoare, conform HG nr. 58/1997 şi în baza art. 8 din contract şi, ca urmare, totalul sumelor care se cuveneau creditoarei cu titlu de contravaloare marfă, penalităţi de întârziere în plată şi dobândă la vedere, pe intervalul 28 ianuarie 2000, data rămânerii irevocabile a sentinţei nr. 4046/1998, şi, respectiv, 6 octombrie 2002, data înscrierii la masa credală, se cifrau la suma de 6.269.769.697 lei, adică la suma prevăzută în contestaţie şi nu la cea în limita căreia a fost admisă contestaţia (3.817.645.101 lei).
Or, cum contractul nr. 4/1998 nu a fost anulat, rezultă că prevederea înscrisă la art. 8 a rămas în vigoare şi, drept urmare, debitoarea datorează, în afara penalităţilor, şi dobânda la vedere, care a fost stabilită prin HG nr. 580/1997 şi, ca atare, cu vădită netemeinicie, instanţele au considerat şi, în consecinţă, au limitat sumele cuvenite creditoarei, în raport de dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 6471995, în contextul în care dobânda la vedere era datorată, chiar dacă prin hotărâri pronunţate anterior şi intrate în puterea lucrului judecat, dar, esenţialmente nelegale, debitoarea a fost exonerată de plata acestora.
Recursul în anulare nu este fondat.
Examinând cu prioritate criticile din recursul în anulare, prin care se susţine că în mod greşit instanţa fondului nu s-a pronunţat asupra cererii orale, formulată de reprezentanta contestatoarei în şedinţa de judecată din 1 aprilie 2002, privind înscrierea creanţei creditoarei în ordinea de prioritate prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 (aşa cum era îndreptăţită în baza art. 52 din Legea nr. 82/1982, introdus prin OG nr. 133/1999) se constată că acestea nu sunt fondate, întrucât solicitarea înscrierii creanţei în ordinea de prioritate depăşea obiectul contestaţiei, stabilit prin cererea de chemare în judecată şi, ca atare, modificarea limitelor învestirii instanţei nu putea să aibă loc, indiferent de susţinerile din recursul în anulare şi de dispoziţiile pe care au fost fundamentate acestea, decât printr-o cerere scrisă modificatoare, care, în speţă, nu s-a făcut.
Dar, de altfel, critica hotărârilor, cu privire la acest aspect, rămâne fără nici o relevanţă, din moment ce lichidatorul debitoarei, respectiv, SC N.I.M. SRL Craiova a comunicat contestatoarei, cu adresa nr. 2505 din 9 ianuarie 2002, că suma acordată prin sentinţa nr. 4066/1998, constituie, în conformitate cu dispoziţiile OG nr. 133/1999, creanţă privilegiată şi urmează a fi satisfăcută conform ordinii prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, cu alte cuvinte, lichidatorul a încadrat creanţa contestatoarei în ordinea de preferinţă, care a făcut obiectul cererii formulate de reprezentanta contestatoarei în şedinţa din 1 aprilie 2002 şi, ca atare, această cerere rămăsese fără obiect la data pronunţării sentinţei.
Cu privire la criticile privind fondul cauzei, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate, deoarece contestatoarea nu putea fi înscrisă, aşa cum se susţine, discutabil, prin recursul în anulare, în tabloul creditorilor cu o creanţă superioară celei rezultată din titlu, respectiv, sentinţa nr. 4066/1998, rămasă irevocabilă şi în limita căreia a fost admisă contestaţia.
Astfel, în mod corect, instanţele au apreciat că, la suma acordată prin sentinţa nr. 4066/1998, de 1.784.054.940 lei (compusă din 598.114.165 lei, reprezentând preţ marfă neachitată şi 1.185.942.775 lei penalităţi de întârziere în plată) se pot adăuga numai penalităţile de întârziere în plată, calculate în continuare, de la 12 octombrie 1998 (data pronunţării sentinţei menţionate) şi până la 17 septembrie 1999, în sumă de 2.033.588.161 lei, când, împotriva debitoarei, s-a deschis procedura falimentului şi, ca atare, au admis contestaţia numai în parte, confirmând susţinerile lichidatorului, în sensul că creditoarea este îndreptăţită să fie înscrisă în tabloul creditorilor numai cu o creanţă în sumă de 3.817.645.101 lei şi nu în cuantum de 6.269.769.697 lei, aşa cum s-a solicitat fără nici un temei şi se consideră prin recursul în anulare că ar fi corect.
Aceste susţineri sunt contrare dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 64/1995, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, care statuează că „nici o dobândă sau cheltuieli nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate de la data deschiderii procedurii".
Or, faţă de conţinutul acestui text legal, se constată că atât lichidatorul, cât şi intimatele, justificat, au considerat că, după data de 17 septembrie 1999, s-a întrerupt de drept curgerea penalităţilor de întârziere în plată şi, cu atât mai mult, a dobânzii la vedere, care, în fapt, nici nu a fost acordată prin sentinţa nr. 4066/1998 şi, ca atare, creditoarea, fără nici o bază legală, a calculat penalităţi şi dobânda la vedere până la 6 octombrie 2000, data solicitării înscrierii la masa credală (cu o creanţă de 6.269.769.697 lei) de care legea nu leagă nici o consecinţă juridică, în loc să limiteze perioada de calcul în raport cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 37/1995, adică până la deschiderea procedurii de faliment împotriva debitoarei (17 septembrie 1999).
În ce priveşte susţinerile din recursul în anulare, în sensul că, din moment ce art. 8 din contractul nr. 4/1998 nu a fost anulat cu vădită netemeinicie, instanţele au apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 64/1998, se constată că acestea nu pot fi reţinute, din moment ce, în cauză, aşa cum s-a arătat, erau aplicabile aceste dispoziţii legale speciale şi, ca atare, având în vedere că cuantumul sumelor datorate de debitoare a fost stabilit printr-o hotărâre rămasă irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat (sentinţa nr. 4066/1998) aşa cum, de altfel, se recunoaşte chiar prin recursul în anulare, criticile, prin care se susţine că în mod greşit debitoarea a fost exonerată de plata dobânzii la vedere, prevăzută de HG nr. 580/1997, nu pot fi primite, atâta timp cât acestea sunt îndreptate împotriva unei astfel de hotărâri irevocabile şi a cărei legalitate şi temeinicie nu mai poate fi pusă în discuţie prin recursul în anulare de faţă.
Aşa fiind, se constată că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei nr. 565 din 1 aprilie 2002, pronunţată de Tribunalul Olt şi deciziei nr. 1294 din 11 septembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 845/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 768/2004. Comercial → |
---|