ICCJ. Decizia nr. 5765/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5765/2004
Dosar nr. 6832/2004
Şedinţa publică din 16 decembrie 2004
Referitor la recursul declarat de A.V.A.S. Bucureşti, ce s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile B.C.R., reprezentând statul, în calitate de garant, în toate procesele şi cererile cu care sunt sau vor fi investite instanţele, procese şi cereri izvorâte din activitatea desfăşurată de B., până la data radierii acesteia din registrul comerţului (art. 1521 din OUG nr. 18/2004, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 85/2004) constată următoarele:
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin încheierea din 22 octombrie 2003, a respins executarea silită a debitoarei B.C.R., la cererea creditoarei SC D.A. SA, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958, deoarece actele depuse de creditoare, anume hotărârile 625/1998 şi 3394/1998, nu dovedesc întreruperea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
Creditoarea a declarat apel împotriva încheierii judecătoriei.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 176 din 10 februarie 2004, a admis apelul creditoarei, a anulat încheierea instanţei de fond şi, evocând fondul, a încuviinţat executarea silită pornită de creditoarea SC D.A. SA, împotriva debitoarei B.C.R. şi a terţului poprit SC R. SA, în baza convenţiei cadru autentificată la 8 noiembrie 1996 de notar încheiată între creditoare şi fosta B.
Considerentele deciziei reţin:
- convenţia cadru autentificată la 8 noiembrie 1996, în baza căreia s-a formulat cererea de executare silită, prevede pentru executarea obligaţiei asumate de debitoarea B., termen scadent luna august 1998;
- prin Decizia nr. 4958 din 19 octombrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a respins recursul creditoarei, într-o cauză având ca obiect cererea de obligare a debitoarei la efectuarea vărsămintelor, obligaţie asumată prin convenţia cadru;
- prin Decizia nr. 5796 din 10 octombrie 2002 aceeaşi instanţă a respins irevocabil recursul debitoarei în cauza ce a avut, de această dată, ca obiect constatarea nulităţii convenţiei cadru;
- drept urmare, de la această dată a pronunţării, ar curge dreptul de a cere executarea silită, până atunci nefiind îndeplinită condiţia creanţei „de a fi certă", conform art. 379 alin. (1) C. proc. civ.;
- drept urmare, cererea de executare se înregistrează de creditoare la 15 octombrie 2003, în cadrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 6 din decretul nr. 167/1958;
- în sfârşit, „oricum chiar dacă instanţa de fond ar fi apreciat cauza din perspectiva art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958, nu ar fi trebuit să reţină pentru acţiunea respinsă a creditoarei un caracter neîntrerupător de prescripţii".
B.C.R., în prezent A.V.A.S. a declarat recurs împotriva deciziei, în esenţă susţinând motivul de nelegalitate, cu referire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită de către creditoare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi faptul că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând actele dosarului constată că instanţa de fond, Judecătoria sector 2, a fost sesizată de creditoare, la 17 octombrie 2003, în baza art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., cu cererea de executare silită a convenţiei cadru autentificată la 8 noiembrie 1996.
Prin urmare, sediul materiei îl constituie instituţia executării silite indirecte, prin poprire, executare ce porneşte numai la cererea expresă a creditorului, în baza unui titlu executoriu care, în speţă, făcând aplicarea normelor de drept comun şi a legii de organizare a activităţii notariale, îl constituie orice înscris întocmit în conformitate cu prescripţiile legii şi, în baza căruia, creditorul poate cere valorificarea creanţei (adică alte înscrisuri decât hotărârile judecătoreşti).
În cazul titlurilor notariale punctul de plecare a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, este data autentificării actului sau, pentru cauza noastră, data înscrisă în actul notarial, data ultimei scadenţe de plată, 1 septembrie 1998 (convenţia cadru autentificată la 8 noiembrie 1996).
Executarea silită poate fi cerută până în ultima zi a împlinirii termenului de prescripţie (termenul general, de 3 ani, pentru părţi, conform art. 6 din decretul 167/1958, coroborat cu dispoziţiile art. 405 C. proc. civ.), iar prin împlinirea acestui termen, orice titlu îşi pierde puterea executorie.
Ultima zi în care creditorul putea cere executarea era, deci, 1 septembrie 2001, însă acesta a făcut-o abia la 15 octombrie 2003, dată la care titlul îşi pierduse, deja, puterea executorie.
După expirarea acestei ultime zile, creditorul putea solicita, pentru a da din nou puterea executorie pierdută, o eventuală repunere în termen, în condiţiile dispoziţiilor art. 19 din decretul 167/1958, cerere care se adresează instanţei de drept comun, cu îndeplinirea condiţiilor art. 82 C. proc. civ., iar nu a celei de executare, ceea ce, creditoarea în cauză, nu a făcut-o.
Deosebit de cauzele care justifică o eventuală repunere în termen, atunci când termenul de prescripţie a expirat, legea prevede şi cauze de suspendare (care nu vor fi analizate, nefiind invocate nici de părţi, nici de instanţe), precum şi cauze de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită (art. 4052 alin. (1) C. proc. civ.).
Dar, nici una din posibilităţile recunoscute de legiuitor, în acest articol, nu se regăsesc în dosar.
Astfel, nu este dovedit nici un act voluntar al debitoarei de executare, sau de recunoaştere a datoriei, nici o cerere a creditoarei de executare nu a fost înregistrată la un alt organ de executare necompetent, nu s-a solicitat înfiinţarea popririi în condiţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. (aceasta s-a făcut, abia, după cei trei ani).
Celelalte două ultime cauze de întrerupere, nu se impun a fi analizate, deoarece, în cauză, nu s-a făcut dovada că, înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului la executare silită, s-a făcut de către creditor măcar a unui singur act începător de executare, act ce ar fi avut ca efect întreruperea prescripţiei dreptului respectiv.
Instanţa de apel a ignorat tocmai acest fapt, anume cel al investirii instanţei de executare cu o cerere de executare, fără să solicite în prealabil o eventuală repunere în termen.
În consecinţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va aprecia că, motivele de recurs invocate, sunt fondate, şi va admite recursul, va modifica Decizia recurată, în sensul că va respinge apelul creditoarei.
În continuare se vor analiza alte două instituţii, anume „renunţarea la judecată" art. 246 C. proc. civ. şi „hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor", art. 271 C. proc. civ.
În faza de soluţionare a recursului, la data de 19 noiembrie 2004, creditoarea face cunoscut biroului de executori judecătoreşti că înţelege să renunţe la cererea de executare silită a debitoarei B.C.R., în contradictoriu cu terţul poprit SC R. SA.
După cinci zile, la 27 noiembrie 2004, s-a încheiat o „tranzacţie" între A.V.A.S., în calitate de debitoare şi SC D.A. SA, creditoare, tranzacţie în baza căreia, A.V.A.S. se obligă, în condiţiile prevăzute, să achite către SC D.A. SA suma reprezentând „Fondurile" (art. 3 pct. 1), fonduri ce fac obiectul deciziei nr. 815 din 26 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin care s-a încuviinţat executarea silită pentru suma de 14.680.000 dolari S.U.A., vărsăminte restante pe conturile deţinute de debitoarea B.C.R. la terţul poprit B.N.R., fonduri plătite la data de 30 noiembrie 2004 (adică contravaloarea în lei de 460.694.080.000 lei).
Aşadar, fie din neştiinţă, fie cu rea credinţă, deşi dreptul la executarea silită a convenţiei cadru era prescris, A.V.A.B. semnează această „tranzacţie", cu nesocotirea scopului pentru care a fost creată, adică acela de a stabili „cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, art. 1, neperformante, anume credite şi dobânzi aferente asupra unor debitori persoane fizice sau juridice care sunt clasificate de B.N.R. în categoria „îndoielnic" sau „pierdere", art. 3 lit. b) din legile A.V.A.S.
De precizat că obiectul cauzei îl constituie un debit, iar nu o creanţă neperformantă, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 35, care interzic A.V.A.S. dreptul de a încheia acte de înstrăinare sau plată (pentru speţă, debite prescrise).
Mai mult decât atât, potrivit art. 4 din normele legislative specifice, A.V.A.S. este o instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului, „supravegherea şi îndrumarea activităţii ei fiind asigurată de un consiliu format din 5 membri, un preşedinte, reprezentant al M.F.P. şi câte un reprezentant al B.N.R., al Ministerului Justiţiei, a Corpului de control al primului ministru şi al M.P.D.", la care, participă şi preşedintele A.V.A.S., fără drept de vot.
Prin urmare, A.V.A.S. este o persoană juridică de drept, titular de drepturi subiective şi obligaţii civile (art. 26 lit. e) din decretul 31/1954).
Din organele puterii executive, cu calitate de persoană juridică, fac parte Guvernul României (art. 1 din Legea 37/1990), în calitatea sa de organ central al puterii executive, precum şi ministerele şi alte organe în subordinea guvernului (cum este şi cazul A.V.A.S.).
Potrivit art. 34 din decretul nr. 31/1954 „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care, corespund scopului ei, stabilit prin lege, acesta fiind principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Nerespectarea acestor norme ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, nulitate expresă, textuală, prevăzută de art. 34 alin. (2) din acelaşi act normativ, decretul 31/1954 (orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării scopului înfiinţării, este nul).
Deşi ar fi suficientă această analiză, totuşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, prevăzută de art. 35 din legea persoanelor juridice care prevede că, „persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale".
Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă şi conţinutul capacităţii de exerciţiu este alcătuit din două laturi, cea activă (constând în dobândirea şi exercitarea drepturilor subiective civile prin încheierea de acte juridice) şi, cea pasivă (constând în asumarea şi îndeplinirea obligaţiilor civile prin încheierea de acte juridice).
Determinarea conţinutului exact al capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice presupune cunoaşterea limitelor acestei capacităţi.
Prima şi, cea mai importantă limită, este aceea impusă de capacitatea de folosinţă a persoanei juridice care, după cum s-a analizat, este guvernată de principiul specialităţii ei.
Această limită impune două concluzii:
1. capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât cea de folosinţă;
2. actul încheiat de persoana juridică (art. 35 alin. (2) decretul 31/1954) este actul persoanei juridice însăşi, numai dacă a fost încheiat „în limitele puterilor ce le-au fost conferite".
Raportat la dispoziţiile art. 271 C. proc. civ., care reglementează hotărârile ce consfinţesc învoiala părţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu se poate lua act de „contractul de tranzacţie „încheiat între debitoarea A.V.A.S. şi creditoarea SC D.A. SA, deoarece în cauză prin acest act se încalcă o dispoziţie imperativă a legii, deja analizată, potrivit căreia persoana juridică nu poate avea capacitatea de folosinţă, decât dacă acţionează în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată (valorificare de active bancare neperformante), sancţiunea fiind nulitatea absolută a tranzacţiei.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu va putea lua act de renunţarea la judecata cererii de a cere executarea silită, deoarece această renunţare se raportează şi la o cerere de executare formulată într-un alt dosar din 2004, nr. 815 al Curţii de Apel Bucureşti, ori cauza noastră priveşte cererea de executare din 2003 înregistrată la Judecătoria sector 2, prima în contradictoriu cu terţul poprit B.N.R., iar cea de a doua, în contradictoriu cu terţul poprit SC R. SA.
În final, se va avea în vedere că, independent de cererea de renunţare la judecată şi de tranzacţia depusă, tot recurenta A.V.A.S., reprezentată de consilier juridic, a solicitat admiterea recursului.
Ori, conform art. 246 alin. ultim C. proc. civ. „când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea la judecată se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de debitoarea A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 176 din 10 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, modifică Decizia atacată în sensul că respinge apelul creditoarei SC D.A. SA Bucureşti, împotriva încheierii din 22 octombrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 16 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5767/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5754/2004. Comercial → |
|---|
