ICCJ. Decizia nr. 5766/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 1 din 6 ianuarie 2004, C.A.C. de pe lângă C.C.I. Prahova, Tribunalul de Arbitraj, a admis în parte acțiunea principală astfel cum a fost majorată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 112.710.870.996 lei cu titlu de contravaloare servicii prestate și neachitate, plus suma de 48.708.739.234 lei cu titlu de penalități de întârziere și suma de 1.982.079.361 lei cheltuieli arbitrale.
Prin aceeași sentință, a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reconvenientă S.N.P. P. SA, sucursala Petrobrazi, și în consecință, reclamanta pârâtă SC S. SA a fost obligată la plata sumei de 3.204.719.072 lei, reprezentând contravaloare facturi neachitate, plus 49.322.156 lei cheltuieli de arbitrare, precum și la suma de 35.000.000 lei cotă parte cheltuieli expertiză.
Totodată, Tribunalul Arbitral a dispus compensarea datoriilor reciproce dintre părți rezultate din acțiunea principală și cererea reconvențională, până la limita sumei celei mai mici, și drept urmare a obligat pârâta S.N.P. P. să plătească reclamantei SC S. SA suma de 160.112.648.363 lei.
în motivarea acestei sentințe, Tribunalul Arbitral a reținut că reclamanta a prestat în favoarea pârâtei diverse servicii feroviare, în baza contractului nr. 4320/440/31 martie 1999.
Tarifele pentru serviciile prestate și condițiile de plată au fost convenite prin art. 6 din contract, iar ulterior s-a semnat de către părți "Nota de negociere nr. 196 din 5 ianuarie 2000" prin care s-au stabilit noi tarife pentru taxele de transport, taxe de manevră locomotivă, taxe întreținere suprastructură și s-a prevăzut plata unor taxe de utilizare infrastructură de către reclamantă, menționându-se în mod expres că aceste prețuri sunt valabile începând cu data de 1 decembrie 1999 și că majorarea prețurilor se va face ori de câte ori se va majora T.L.M. (S.N.C.F.R.) cu indicele de majorare a acestui tarif C.F.R., fără alte condiții.
Tribunalul arbitral constatând că nota de negociere încheiată de părțile în litigiu, prin reprezentanții legali, a modificat contractul încheiat de părți, a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată suma datorată de pârâtă fiind cea stabilită prin varianta a II-a din expertiza contabilă efectuată în cauză.
S-a reținut că, sunt prescrise pretențiile reclamantei privind suma de 1.388.516.203 lei, contravaloarea serviciilor prestate în perioada 11 februarie - 31 mai 2000, suma de 2.514.615.499 lei penalități de întârziere aferente serviciilor prestate în această perioadă și neachitate și suma de 5.382.262.862 lei diferență tarif pentru perioada ianuarie - mai 2000, deoarece termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 era împlinit la data introducerii acțiunii.
Referitor la suma de 1.254.546.400 lei care a fost depusă de reclamantă drept garanție de participare la licitație s-a reținut că pretenția reclamantei este nefondată, Tribunalul arbitral neavând competența să se pronunțe asupra cererii de restituire a acestei sume, situația urmând a fi soluționată în raport de regulamentul de participare la licitație.
Nici cererea referitoare la plata de daune moratorii nu a fost admisă reținându-se că prin acordarea penalităților au fost acoperite daunele cauzate prin neexecutarea obligațiilor contractuale.
Referitor la cererea reconvențională, Tribunalul arbitral a reținut că aceasta este întemeiată pentru suma de 3.204.719.072 lei, conform concluziilor expertizei dispusă în cauză, însușite de consilierii desemnați de părți.
împotriva sus-menționatei sentințe pronunțată de C.A.C. de pe lângă C.C.I. Prahova, Tribunalul arbitral, a formulat acțiune în anulare atât reclamanta SC S. SA, cât și pârâta S.N.P. P.
Prin decizia nr. 89 din 23 februarie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a hotărât astfel:
Respinge excepția nulității acțiunii în anulare formulată de pârâta S.N.P. P. SA, sucursala Brazi, invocată de reclamanta SC S. SA Brazi.
Respinge, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC S. SA, împotriva pârâtei SNP P., sucursala Brazi.
Admite acțiunea în anulare formulată de pârâta SNP P., sucursala Petrobrazi.
Anulează hotărârea arbitrală nr. 1 din 6 ianuarie 2004, pronunțată de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, și pe fond:
Admite în parte acțiunea reclamantei SC S. SA și obligă pârâta S.N.P. P., sucursala Petrobrazi să-i plătească suma de 13.953.685.324 lei cu titlu de contravaloare facturi și penalități contractuale de întârziere în plata prețului.
Admite în parte cererea reconvențională formulată de pârâta S.N.P. P., sucursala Petrobrazi.
Obligă reclamanta SC S. SA să plătească pârâtei suma de 3.204.719.156 lei contravaloare facturi.
Dispune compensarea datoriilor reciproce ale părților până la concurența sumei de 3.204.719.155 lei, și obligă pârâta S.N.P. P., sucursala Petrobrazi, să plătească reclamantei SC S. SA suma de 10.748.966.568 lei, rest după compensare.
Dispune întoarcerea executării, în sensul că obligă executorul judecătoresc R.R., să restituie (să vireze) în contul pârâtei suma de 164.030.905.392 lei, poprită și consemnată la C.E.C. la dispoziția sa.
Dispune restituirea cauțiunii de 150.000.000 lei către pârâta S.N.P. P., sucursala Petrobrazi, depusă cu OP nr. 151 din 30 ianuarie 2004.
Obligă reclamanta SC S. să plătească pârâtei S.N.P. P., sucursala Petrobrazi suma de 1.095.000.000 lei cheltuieli de judecată (taxă de timbru și onorariu de avocați).
Pentru a adopta această decizie, instanța a reținut în esență, referitor la acțiunea în anulare introdusă de reclamanta SC S. SA, că în ceea ce o privește pe aceasta, nu sunt incidente dispozițiile art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., întrucât constatarea ca prescris a dreptului la acțiune, în legătură cu unele pretenții formulate de aceasta, nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, în cauză nu s-a făcut dovada cu probe pertinente că pârâta ar fi recunoscut debitul (caz în care facturile care cuprindeau sumele prescrise ar fi trebuit achitate și nu refuzate la plată) și nici existența unor alte cauze de întrerupere a cursului prescripției.
S-a mai reținut că, nici formularea unei cereri privind emiterea somației de plată nu poate fi socotită ca având un efect întreruptiv al cursului prescripției, din moment ce aceasta, adică cererea, a fost respinsă, și ca atare nu se încadrează în categoria celor prevăzute ca producând un astfel de efect de dispozițiile art. 16 alin. (1) pct. b din Decretul nr. 167/1958.
De asemenea, s-a mai reținut că nici motivul potrivit căruia în mod greșit Tribunalul Arbitral nu i-a acordat suma de 1.254.446.500 lei, depusă drept garanție de participare la licitație, nu este fondat, deoarece pretențiile referitoare la această sumă exced cauzei de față, întrucât nu formează obiectul contractului încheiat de părți, și ca atare, restituirea acesteia poate fi dispusă numai în funcție de prevederile regulamentului în baza căruia s-a organizat licitația.
în sfârșit, s-a mai reținut că nici motivul invocat de reclamantă privind modul de stabilire a cotei părți din onorariul de avocat, nu este întemeiat, întrucât atât din dispozitivul sentinței atacate, cât și din considerentele acesteia, nu rezultă că ar fi fost încălcate dispozițiile Legii nr. 51/1995, întrucât nu s-au redus cheltuielile de judecată cu referire la onorariile avocaților ci s-a procedat la o compensare reciprocă a acestora prin aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.
în ce privește acțiunea în anulare formulată de pârâta S.N.P. P. SA, sucursala Petrobrazi, curtea de apel a reținut că aceasta este întemeiată și deci că nu poate fi reținută în lipsa unei dispoziții exprese cuprinse în capitolul VIII din codul de procedură civilă asemănătoare celor ale art. 302 C. proc. civ., excepția nulității acțiunii în anulare invocată de reclamantă pe motiv că aceasta a fost depusă la instanța care urma a soluționa acțiunea în anulare, respectiv la Curtea de Apel Ploiești și nu la Tribunalul Arbitral care a pronunțat hotărârea atacată, și ca urmare s-a concluzionat că o astfel de acțiune se poate depune, fără a se putea invoca excepția nulității fie la arbitrajul care a pronunțat-o, fie la instanța competentă să o soluționeze.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut, că, hotărârea atacată cu acțiune în anulare de către pârâtă a fost dată cu încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, respectiv ale art. 948 C. civ., referitoare la condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții și care dacă sunt încălcate, atrag nulitatea absolută a actului juridic.
Or, în speță, nota de negociere din 5 ianuarie 2000 pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile majorate, a fost semnată pentru pârâta S.N.P. P. SA, sucursala Petrobrazi numai de directorul (administratorul) acesteia, deși acesta putea angaja unitatea în relațiile cu terții, potrivit fișei postului, numai împreună cu directorul administrativ al unității, a cărui semnătură lipsește de pe actul menționat, astfel că în aceste condiții s-a reținut că, în lipsa unui consimțământ valabil exprimat, nota de negociere din 5 ianuarie 2000 nu poate conduce la modificarea contractului inițial încheiat de părți, nr. 4320 din 31 martie 1999, care a fost semnat atât de directorul sucursalei, cât și de directorul administrativ al acesteia.
în acest context, s-a apreciat de către instanță că, Tribunalul arbitral a pronunțat sentința cu încălcarea dispozițiilor art. 948 alin. (2) C. civ., întrucât a dat eficiență unui înscris intitulat notă de negociere care era lovit de nulitate absolută, ca urmare a nerespectării unor condiții de fond la data încheierii actului, împrejurare care atrage motivul de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Procedând conform art. 366 (1) C. proc. civ., la rejudecarea cauzei, instanța a omologat varianta I din raportul de expertiză refăcut de expertul O.S., și însușită de experții consilieri, prin care s-a constatat că pârâta datorează reclamantei, urmare verificării documentațiilor existente la cele două societăți, respectiv facturi privind stingerea unor obligații prin plată și procese verbale de compensare, suma de 27.398.535.024 lei, din care 15.457.556.899 lei reprezentând contravaloarea facturii emise și neplătite și 11.940.978.125 lei, penalități de întârziere aferente, sume care au fost stabilite ca datorate în baza contractului inițial încheiat de părți (nr. 4320 din 13 martie 1999), astfel că nu s-a luat în considerație nota de negociere încheiată ulterior de părți pe care reclamanta și-a fundamentat în principal pretențiile și care oricum nu putea produce nici un efect în cauză în raport de dispozițiile art. 7.2 din contract, în care s-a menționat expres că modificarea acestuia este posibilă numai prin act adițional semnat de ambele părți, clauză necontestată de reclamantă.
în ceea ce privește stabilirea cuantumului sumelor datorate de pârâtă către reclamantă, s-a reținut, în legătură cu o parte dintre acestea, că dreptul material la acțiune a fost stins prin prescripție și că nu s-au invocat și dovedit motive de întrerupere a cursului prescripției conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, reținând totodată că în cursul soluționării litigiului pârâta a plătit reclamantei suma de 13.444.849.300 lei, astfel că aceasta mai datorează reclamantei numai diferența de 13.953.685.324 lei.
Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâtă s-a reținut, conform raportului de expertiză că aceasta este întemeiată numai în parte, respectiv numai pentru suma de 3.204.719.072 lei, cuantum asupra căruia reclamanta nu a avut obiecțiuni.
Ținând cont de toate cele arătate mai sus, în temeiul art. 1143 C. civ., instanța a dispus compensarea datoriilor reciproce dintre părți, până la nivelul sumei celei mai mici, respectiv 3.204.719.702 lei, și ca urmare pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 10.748.966.568 lei rest după compensare, dispunând totodată întoarcerea executării în ceea ce privește suma de 164.030.905.392 lei, la care pârâta a fost obligată prin sentința arbitrală și care a fost pusă în executare, iar ulterior desființată prin decizia nr. 89 din 23 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.
împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta SC S. SA Brazi a declarat recurs, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
în dezvoltarea susținerilor din recurs, reclamanta arată, printr-un prim motiv de casare, că instanța de prim control judiciar a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat natura juridică și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, cu privire la nota de negociere nr. 196/2000, care în opinia sa ar avea valoarea de act adițional, și ca atare, față de obligațiile de plată asumate de pârâtă pentru serviciile prestate și neîndeplinite de aceasta, i s-ar fi cuvenit cu titlu de contravaloare facturi neachitate și penalități de întârziere în sumă de 160.112.648.363 lei (acordată de Tribunalul arbitral prin sentința nr. 1/6 ianuarie 2004) plus suma de 13.533.334.486 lei (solicitată prin acțiunea în anulare) compusă din:
- 1.388.516.203 lei cu titlu de contravaloare prestări servicii executate în perioada 11 februarie - 13 mai 2000;
- 2.514.615.419 lei cu titlu de penalități de întârziere aferente serviciilor executate în aceeași perioadă și neachitate;
- 5.382.262.862 lei cu titlu de diferență de tarif, pentru perioada 11 februarie 2000 - 31 mai 2000 facturate și neachitate;
- 1.254.546.400 lei cu titlu de diferență prestări servicii executate și facturate cu factura nr. 559 din 12 februarie 2002 și neachitate;
- 2.982.393.602 lei cu titlu de daune moratorii reprezentând majorări și penalități aferente impozitului pe profit datorat ca urmare a emiterii și neîncasării facturilor către Petrobrazi.
De asemenea, reclamanta mai solicită modificarea deciziei instanței, în sensul respingerii acțiunii în anulare formulată de pârâta S.N.P. P. SA, sucursala Petrobrazi, și pe fond a cererii reconvenționale formulată de aceeași pârâtă.
Revenind la nota de negociere nr. 196/2000, reclamanta arată că aceasta reprezintă cheia de boltă a soluționării litigiului, întrucât dacă acesteia i se recunoaște valoarea de act adițional, atunci reclamantei i se cuvin, contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, sumele stabilite prin varianta a II-a din raportul de expertiză, adică 160.112.648.363 lei, plus 13.522.334.486 lei, așa cum a precizat anterior, iar dacă, dimpotrivă nu se recunoaște o asemenea valoare notei de negociere amintită, așa cum a considerat greșit Curtea de Apel Ploiești, atunci pârâta S.N.P. P. SA, sucursala Brazi, ar datora conform variantei I din expertiză pentru serviciile prestate la care se adaugă și penalitățile aferente numai suma de 27.398.535.024 lei, și în plus ar trebui admisă și cererea reconvențională formulată de pârâtă pentru suma de 3.204.719.702 lei.
Dar cum, expertiza a avut în vedere în ambele variante ca documente primare, contractul inițial de prestări servicii nr. 4320/1999 și nota de negociere nr. 196/2000, rezultă că pârâta nu avea temei să solicite prin cererea reconvențională plata taxei de utilizare infrastructură, din moment ce aceasta nu a făcut obiectul contractului inițial nr. 4320/1999, ci numai a notei de negociere nr. 196/2000, astfel că instanța de prim control judiciar nu putea să acorde pârâtei (din moment ce nu a recunoscut valoarea de act adițional a notei de negociere amintită) nici o sumă, sub denumirea de "contravaloare facturi neachitate" în nota de negociere.
Diferența între sumele stabilite de expertiză prin cele două variante, constă, arată reclamanta în continuare, în faptul că în varianta I s-au aplicat prețurile din nota de negociere nemajorate, iar în varianta II s-a luat în calcul în baza acelorași documente (contractul nr. 4320/1999 și nota de negociere nr. 196/2000) și majorarea tarifelor conform punctului 2 din notă și ca atare, s-a ajuns în situația ca unui înscris căruia i se conferă efecte juridice să fie considerat ilegal într-un singur punct referitor la majorările de preț pretinse iar celelalte puncte să fie considerate ca fiind legale, deși toate clauzele fac corp comun și trebuia să li se acorde un înțeles unitar.
Se mai susține, că de altfel, interpretarea dată de Curtea de Apel Ploiești, notei de negociere nr. 196/2000, în sensul că aceasta nu are natura juridică a unui act adițional la contractul inițial nr. 4320 din 31 martie 1999, întrucât înscrisul este lovit de nulitate absolută, deoarece la semnarea acestuia nu au fost respectate condițiile imperative privind consimțământul din partea pârâtei (art. 948 - art. 949 C. civ.) este criticabilă, deoarece, faptul că nota de negociere nu a fost semnată alături de directorul general al sucursalei Petrobrazi și de directorul economic al aceleiași sucursale, așa cum s-a procedat la încheierea contractului inițial nr. 4320/1999, nu îndreptățește concluzia instanței că în lipsa celei de a doua semnături, nu ar fi existat un consimțământ valabil, cu privire la încheierea notei de negociere nr. 196/2000, mai ales în contextul în care aceasta a fost vizată în prealabil de serviciile de specialitate ale pârâtei (D.P.T.A.D.T.P.P.).
Cum din cele expuse rezultă că nota de negociere nr. 196/2000, face corp comun cu clauzele înscrise în contractul nr. 4320/1999, în baza cărora s-au derulat pe o perioadă de 3 ani relațiile contractuale dintre părți, referitoare la prestațiile de servicii executate de reclamantă cu obligația corelativ a pârâtei de a achita contravaloarea acestora cu privire la care, părțile nu au formulat nici o obiecțiune decât în fața instanței de judecată, reiese că, reținerile instanței de prim control judiciar, în sensul că nota de negociere nr. 196/2000, nu are valoarea de act adițional la contractul de prestări servicii nr. 4320/1999, întrucât înscrisul este lovit de nulitate absolută pentru lipsa unui consimțământ valabil exprimat, nu-și găsește acoperirea nici în dreptul obiectiv, și nici în modul de desfășurare a relațiilor comerciale dintre părți, aceasta în afara faptului că, prin soluția adoptată instanța de prim control judiciar a ignorat dispozițiile art. 977 C. civ., potrivit cărora interpretarea clauzelor contractuale se face ținând cont de intenția comună a părților și nu după sensul literal al termenilor.
Or, în cauză, atât sensul literal, cât și intenția comună a părților, care au aplicat prevederile cuprinse în nota de negociere au fost, în sensul că această notă are natura juridică a unui act adițional la contractul de prestări servicii, și ca atare, în mod criticabil, instanța de prim control judiciar a reținut că acest înscris este lovit de nulitate absolută, pe motiv că directorului general care a semnat nota, i-ar lipsi conform deciziei de numire și fișei postului capacitatea contractuală și cea de a reprezenta Sucursala, din moment ce posturile care-i sunt conferite acestuia rezultă din mențiunile corespunzătoare din Registrul comerțului, și deci, cum în acest registru se menționează doar "puteri legale, calitatea (funcție de administrator) nespecificată, rezultă că aceasta avea calitatea de a angaja, prin propria sa semnătură sucursala, în relațiile comerciale cu terții, din moment ce în actul arătat nu s-a prevăzut expres o limitare a puterilor acestuia, astfel că acesta are în opinia reclamantei capacitate contractuală deplină care are ca izvor regulile generale statuate prin Legea nr. 31/1990, modificată.
Se mai susține de către reclamantă că, în mod neîntemeiat, instanța de prim control judiciar a reținut că pentru o parte din sumele solicitate reprezentând contravaloare servicii prestate cu penalitățile aferente, dreptul material la acțiune ar fi prescris, deoarece în cauză erau incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (susținere care nu a format obiectul examinării) referitoare la întreruperea cursului prescripției, deoarece, în mod nelegal, la data de 1 martie 2002, în baza unei plângeri penale și cu mandat din partea procurorului i-a fost ridicată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești întreaga arhivă, care i-a fost restituită cu mare întârziere, astfel că față de această împrejurare, care se impunea a fi reținută ca o situație obiectivă, instanța era datoare să rețină, cu consecința repunerii în termen că i se cuvin și deci să-i acorde și sumele considerate de expertiză ca fiind prescrise.
în ce privește suma de 1.254.546.400 lei, reclamanta susține, de asemenea, că aceasta nu i-a fost acordată neîntemeiat de instanță, din moment ce aceasta a fost reținută cu titlu de garanție pentru participarea la o licitație, pe care nu a câștigat-o din factura nr. 559 din 12 februarie 2002, și pe care pârâta nu i-a mai restituit-o, astfel că nu poate fi luată în considerație motivarea instanței că aceste pretenții au ca izvor raportul juridic dedus judecății.
De asemenea, se mai susține de către reclamantă, că soluția instanței de prim control judiciar este criticabilă și sub aspectul că, prin decizia atacată nu i s-a acordat și suma de 2.982.393.602 lei, cu titlu de daune interese moratorii, care i se cuveneau în compensarea majorărilor și penalităților de întârziere pe care a fost nevoită să le plătească la bugetul de stat, ca urmare a neachitării la termen a impozitului pe profit, datorită neachitării de către pârâta S.N.P. P. SA, sucursala Brazi a facturilor emise pentru serviciile prestate.
Se mai susține că, decizia atacată este netemeinică și nelegală și pentru faptul că instanța de prim control judiciar nu a reținut excepția nulității acțiunii în anulare formulată de pârâta S.N.P. P. SA, sucursala Petrobrazi, care se impunea, în raport de decizia nr. 5 din 25 iunie 2001 pronunțată de secțiile unite al Curții Supreme de Justiție, prin care acțiunea în anulare a fost calificată ca fiind o cale de atac și ca atare, cererea trebuia introdusă sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 302 C. proc. civ., la instanța care a pronunțat hotărârea, respectiv la Tribunalul arbitral și nu direct la instanța de prim control judiciar, adică la Curtea de Apel Ploiești.
în sfârșit, reclamanta mai susține că hotărârea atacată este criticabilă și sub aspectul că deși instanța de prim control judiciar, a dispus întoarcerea executării și ca urmare restituirea către pârâtă a sumei de 160.030.905.392 lei, încasată în baza sentinței arbitrale care a fost ulterior anulată, totuși nu a dedus în mod nejustificat din această sumă, suma de 10.748.966.565 lei, care s-a reținut că este datorată de pârâtă.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că între pârâta S.N.P. P. SA, sucursala Petrobrazi și reclamanta SC S. SA Brazi s-a încheiat contractul nr. 4320 din 31 martie 1999 prin care secunda s-a obligat să presteze în beneficiul primei, servicii în activitatea de exploatare feroviară (M+C) întreținere linii și reparații la vagoanele cisternă, proprietatea S.N.P. P., sucursala Petrobrazi.
La art. 6.3 alin. (2) din contractul nr. 4320 din 31 martie 1999, s-a prevăzut că tarifele pentru prestațiile de servicii se vor negocia, ori de câte ori, hotărâri guvernamentale sau alte cauze obiective ce apar, permit și numai cu indicele prevăzut de acestea.
Fără ca în speță să se producă vreo dovadă, în sensul celor prevăzute de această dispoziție contractuală care să justifice majorarea tarifului, părțile au procedat la o renegociere a prețului prestațiilor, concretizată în nota de negociere nr. 196 din 5 ianuarie 2000 în care au prevăzut la pct. 2 că "majorarea prețurilor se va face ori de câte ori se va majora T.L.M. (S.N.C.F.) cu indicele de majorare a acestui tarif C.F.R., fără alte condiții", iar la pct. 3 că "restul clauzelor contractului nr. 4320 din 31 martie 1999 rămân neschimbate".
Prin expertiza contabilă dispusă în completarea probelor de către Tribunalul arbitral (care a fost însușită de Curtea de Apel Ploiești) s-a concluzionat în varianta I că pârâta datorează reclamantei suma totală de 27.398.535.024 lei, din care 15.457.556.899 lei contravaloare facturi emise și neîncasate și 11.940.978.125 lei penalități de întârziere aferente.
Prin varianta a II-a din același raport de expertiză, care a fost întocmită, ținând cont de majorarea prețului prestațiilor de servicii intervenită prin nota de negociere nr. 196 din 5 ianuarie 2000, s-a stabilit că pârâta datorează reclamantei suma de 161.419.610.230 lei din care 112.710.870.996 lei sold neîncasat al facturilor emise și 40.708.739.234 lei reprezentând penalități de întârziere în plată, expertul precizând totodată că dreptul reclamantei referitor la suma de 1.388.516.205 lei care a făcut obiectul primelor 4 facturi din anexa 1, este stins prin prescripție, în raport de data introducerii acțiunii (10 iunie 2003).
Din cele expuse, rezultă că într-adevăr, aspectul esențial al soluționării litigiului (dat fiind diferența substanțială dintre sumele care au fost stabilite ca datorate prin cele două variante ale raportului de expertiză) îl reprezintă nota de negociere nr. 196 din 5 ianuarie 2000, în sensul că dacă se recunoaște acesteia valoarea de act adițional la contractul de prestări servicii nr. 432/1999 așa cum pretinde reclamanta suma totală datorată de pârâtă reclamantei cu titlu de preț și penalități este în varianta I de 161.419.610.230 lei (așa cum a hotărât Tribunalul Arbitral), iar dimpotrivă, dacă se consideră că negocierea amintită nu a produs nici un efect, în sensul majorării tarifului aferent prestațiilor de servicii, astfel cum a fost prevăzut în contractul inițial nr. 4320/1999, atunci suma total datorată de pârâtă se cifrează la 27.398.535.024 lei conform variantei a II-a din raportul de expertiză, astfel că față de această situație se impune în primul rând stabilirea naturii juridice a notei de negociere nr. 196/2000.
Cu privire la acest aspect se reține că, bine instanța de prim control judiciar, a apreciat că nota de negociere nr. 196 din 5 ianuarie 2000, în temeiul căreia reclamanta a emis factura nr. 596 din 1 aprilie 2002, pentru încasarea diferenței de tarif pe perioada 1 octombrie 2000 - 31 martie 2002 (din care fac parte și sumele constatate ca prescrise) nu poate reprezenta un act adițional la contractul inițial de prestări servicii nr. 4320/1999, de natură a modifica sau stinge raporturile juridice dintre părți, stabilite prin contractul menționat.
Un prim argument, în sensul că soluția instanței este corectă, îl constituie faptul că la art. 7.2 din contractul inițial nr. 4320/1999, s-a prevăzut expres că "modificarea prezentului contract este posibilă numai prin act adițional semnat de ambele părți, ceea ce exclude de plano, modificarea contractului prin orice fel de alt act, deci inclusiv printr-o notă de negociere semnată din partea pârâtei, spre deosebire de contractul inițial, numai de directorul sucursalei Petrobrazi.
Astfel că, față de această situație se constată că bine Curtea de Apel Ploiești a considerat că în raport de decizia de numire, de fișa postului și de dispozițiile art. 1539 C. civ., care prevăd că mandatarul poate încheia acte juridice numai în limita împuternicirii primite de la mandant, nota de negociere nr. 196 din 8 ianuarie 2000, semnată numai de directorul sucursalei Petrobrazi, fără ca aceasta să fie semnată și de directorul economic al aceleiași unități, este deficitară sub aspectul lipsei unui consimțământ valabil al persoanei juridice, care constituie, conform art. 948 alin. (1) C civ., o condiție esențială pentru validitatea convenției și care în cazul în care aceasta nu este îndeplinită, atrage potrivit pct. 2 din textul legal, precitat nulitatea absolută a convenției.
Convențiile părților au forță obligatorie și reprezintă legea acestora numai dacă sunt încheiate cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.
în speță, manifestarea valabilă a consimțământului S.N.P. P. SA, sucursala Petrobrazi putea fi făcută de administratorul sucursalei numai împreună cu Directorul economic, în aceleași condiții ca la încheierea contractului nr. 4320/1999, iar orice modificare a acestui contract era posibilă, sub aspectul formei convenite de părți, numai prin încheierea unui act adițional la acest contract.
Susținerea recurentei privind schimbarea naturii juridice a notei de negociere nu poate fi reținută, întrucât modificarea contractului era posibilă conform art. 7.2 din contractul nr. 4320/1999 numai printr-un act adițional încheiat cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Dealtfel, din probele dosarului rezultă că recurenta nu a emis facturi pentru tarifele prevăzute în nota în discuție, ci facturarea s-a făcut conform contractului nr. 4320/1999. Recurenta a facturat diferența de tarif la 15 octombrie 2003 (factura nr. 3522738) după încetarea contractului și nu lunar conform contractului, situație care duce la concluzia că pretinsei note de negociere nu i s-au dat efecte juridice de către aceasta.
în raport de cele ce preced, se constată că toate susținerile reclamantei, în sensul că nota de negociere (semnată numai de directorul general al pârâtei) ar avea valoarea unui act adițional, și deci că prin aceasta s-au modificat (majorat) tarifele aferente prestațiilor de servicii stabilite prin contractul inițial, nu pot fi primite, indiferent de temeiurile legale pe care acestea se sprijină, știut fiind că un act lovit de nulitate absolută nu produce nici un efect, și ca atare, în mod corect, instanța de prim control judiciar a apreciat că, în cauză se impune, în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., desființarea sentinței arbitrale nr. 1 din 6 ianuarie 2004 (întrucât la pronunțarea acesteia au fost încălcate dispozițiile imperative ale legii cu referire la art. 948 C. civ. și a procedat la rejudecarea pe fond a cauzei, constatând că, în raport de ansamblul probator existent la dosar, cu privire specială la expertiza contabilă dispusă și efectuată în cauză în dosarul nr. 3/2004, pretențiile reclamantei sunt întemeiate conform variantei I din expertiza care a fost însușită și de experții consilieri ai părților numai pentru suma de 27.398.535.024 lei avută în vedere la compensarea obligațiilor reciproce ale părților dispusă prin dispozitivul deciziei atacate.
De altfel, contrar celor susținute de reclamantă se constată că la pct. 4 din nota de negociere din 5 ianuarie 2000, părțile au prevăzut că taxa de utilizare infrastructură se plătește de reclamanta SC S. SA, care a făcut ulterior obiectul contractului nr. 3536/2000, ceea ce demonstrează în completarea celor reținute mai sus, că nota de negociere amintită constituia o fază precontractuală modificării (majorării) tarifelor, urmând a se hotărî în acest sens, numai prin încheierea unui act adițional așa cum prevăd expres dispozițiile art. 7.2 din contract, astfel că din cele expuse rezultă că, chiar părțile care au încheiat nota respectivă au înțeles să nu dea acesteia valoarea unui act adițional cu toate consecințele pe care legea (art. 969 C. civ.) le leagă pe planul răspunderii de o astfel de situație.
în ce privește motivul II de recurs prin care se critica hotărârea Curții de Apel în ce privește respingerea acțiunii în anulare formulată de S. se constată că, reclamanta SC S. SA, renunță la acest motiv de casare, prin care a criticat decizia recurată sub aspectul respingerii acțiunii sale în anulare, având ca obiect obligarea pârâtei S.N.P. P. SA București, sucursala Petrobrazi la plata sumei de 13.522.334.486 lei, structurată pe 5 capete de cerere, astfel că în acest context se apreciază că este de prisos a se mai examina aceste pretenții în raport de dispozițiile art. 246 C. proc. civ.
Cu privire la motivul III de recurs, prin care se critică decizia atacată sub aspectul că instanța de prim control judiciar, a respins neîntemeiat, excepția nulității acțiunii în anulare promovată de pârâta S.N.P. P. SA București, sucursala Petrobrazi (care vizează în fapt admiterea cererii reconvenționale formulată de pârâtă prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 3.204.719.156 lei, întrucât în opinia reclamantei erau incidente în legătură cu acest aspect dispozițiile art. 302 C. proc. civ., se constată că nici acesta nu este întemeiat.
Este adevărat că, prin decizia invocată, secțiile unite ale Curții Supreme de Justiție, au statuat că acțiunea în anulare este o cale de atac similară recursului, însă în lipsa unor dispoziții exprese în Cartea a IV-a intitulată "Despre arbitraj", capitolul VIII din Codul de procedură civilă, nu se poate reține că depunerea acțiunii în anulare la instanța competentă să o soluționeze (Curtea de Apel Ploiești) și nu la instanța care a pronunțat hotărârea atacată (Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, Tribunalul Arbitral) ar atrage, în conformitate cu dispozițiile art. 302 C. proc. civ., nulitatea căii de atac, deoarece dispozițiile legale precitate conținute în Cartea a IV-a, capitolul VIII, au caracter special față de celelalte prevederi ale Codului de procedură civilă, și ca atare derogă de la acestea, astfel că nulitatea prevăzută de art. 302 care se referă exclusiv la exercitarea căii de atac a recursului, nu poate fi extinsă, așa cum s-a arătat în lipsa unei prevederi legale exprese, la acțiunea în anulare chiar dacă aceasta a fost considerată, potrivit deciziei invocate o cale de atac.
Ca atare, în mod corect, instanța de prim control judiciar a respins excepția nulității acțiunii în anulare promovată de pârâta S.N.P. P. SA București, sucursala Petrobrazi, cu motivarea că, potrivit art. 365 C. proc. civ., instanța judecătorească investită cu o astfel de acțiune, poate proceda la soluționarea acesteia, dacă a fost introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale atacate.
Or, dacă legiuitorul ar fi înțeles, a reținut instanța în continuare, să facă o similitudine în ceea ce privește aplicarea art. 302 C. proc. civ., și în cazul acțiunii în anulare, ar fi spus-o expres, astfel că, în lipsa unei astfel de prevederi, se impune concluzia că acțiunea în anulare prin care se realizează controlul judecătoresc asupra sentinței arbitrale, poate fi depusă, fie la arbitrajul care a pronunțat-o, fie direct la instanța judecătorească competentă să o soluționeze.
Cum anularea hotărârii arbitrale este singura cale prin care aceasta poate fi desființată, iar instanța competentă să judece o astfel de acțiune este stabilită prin dispozițiile exprese ale legii, sesizarea instanței competente cu acțiunea în anulare în termenul prevăzut de lege fiind singura condiție pentru ca aceasta să se considere legal investită.
în ce privește susținerea reclamantei formulată în cadrul motivului al treilea de recurs, în sensul că, decizia instanței de prim control judiciar ar fi criticabilă și sub aspectul că această instanță nu a dedus din suma de 164.030.905.392 lei, cu privire la care a dispus întoarcerea executării (ca urmare a desființării sentinței arbitrale care fusese deja executată) suma de 10.748.966.565 lei, la care pârâta a rămas obligată la plată, se constată că nici aceasta nu este întemeiată.
Astfel, din examinarea dispozitivului deciziei atacate, rezultă că instanța de prim control judiciar a menținut obligarea pârâtei la plata sumei de 10.748.966.568 lei, reprezentând rest după compensare.
Ca atare, dacă s-ar fi dedus din suma de 164.030.905.392 lei, cu privire la care s-a dispus întoarcerea executării, suma de 10.748.966.568 lei, această împrejurare ar fi echivalat cu o dublă încasare, deoarece într-o primă fază suma cuvenită pârâtei (164.030.905.392 lei) urma a fi diminuată cu 10.748.966.568 lei, pentru ca în cea de a doua fază, reclamanta să aibă posibilitatea să încaseze aceeași sumă (10.748.966.568 lei) în baza titlului executoriu, reprezentat de decizia atacată, ceea ce în mod evident ar fi condus, dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantei, la îmbogățirea fără just temei a acesteia în dauna pârâtei, cu suma în discuție (10.748.966.568 lei).
Așa fiind, recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4841/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5715/2004. Comercial → |
|---|
