ICCJ. Decizia nr. 2048/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2048/2005
Dosar nr. 1524/2003
Şedinţa publică din 24 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea arbitrală nr. 5 din 29 mai 2003, Tribunalul arbitral organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a Judeţului Maramureş, a admis, acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Maramureş, împotriva pârâtei SC M.P. SRL Baia Mare, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 986.862.692 lei, cu titlu de despăgubiri, plus 25.515.851 lei taxă arbitrală.
Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC M.P. SRL Baia Mare, împotriva pârâtei SC C. SA Maramureş.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul arbitral a reţinut în esenţă, că între reclamanta SC C. SA Maramureş, în calitate de locator şi pârâta SC M.P. SRL Baia Mare, în calitate de locatar, s-au încheiat două contracte de închiriere în temeiul cărora reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei două spaţii comerciale, pe perioadele cuprinse în art. 5 din cele două contracte şi cu obligaţia pârâtei de a plăti reclamantei chiria stipulată la art. 8 la termenele convenite prin art. 12, în caz contrar adică al neplăţii chiriei pe o perioadă mai mare de o lună, chiriaşul urmând să evacueze spaţiul ocupat, ipoteză în care, locatorul este îndreptăţit, conform art. 14, din contracte, să recupereze restanţele de plată a chiriei, prin reţinerea cantităţii corespunzătoare din marfa depozitată, fiind totodată îndreptăţit, să blocheze accesul chiriaşului în spaţiul închiriat.
Ulterior, pârâta SC M.P. SRL prin adresele nr. 161/ A din 1 februarie 2000 şi nr. 156/ A din 1 ianuarie 2000, a comunicat reclamantei SC C. SA, că renunţă la utilizarea spaţiilor închiriate cerere însoţită de reclamantă care a fost acordată cu rezilierea contractelor începând cu 1 februarie 2000, iar prin adresa din 5 septembrie 2000, a confirmat existenţa debitelor restante faţă de reclamantă.
Faţă de această situaţie, Tribunalul arbitral a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 969 C. civ., şi în consecinţă a admis acţiunea reclamantei obligând pârâta să plătească acesteia cu titlu de despăgubiri, suma totală de 986.862.692 lei din care 224.548.278 lei, reprezentând chirie restantă, iar diferenţa de 762.314.414 lei penalităţi de întârziere în plată.
În ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, aceasta a fost respinsă de Tribunalul arbitral, cu motivarea că, probele de la dosar, cu referire la depoziţiile celor doi martori audiaţi în cauză, au confirmat, că, anterior punerii la dispoziţia pârâtei a spaţiilor comerciale, acestea au fost determinate în materialitatea lor, adică altfel spus, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin art. 15 din contracte, şi că în realitate, susţinerile pârâtei în sensul arătat sunt contopite de faptul că aceasta a renunţat în scris la utilizarea spaţiilor închiriate, care în fapt a şi plătit chiria stipulată prin cele două contracte pe mai multe luni.
Pârâta SC M.P. SRL Baia Mare, a atacat, hotărârea arbitrală susmenţionată cu acţiune în anulare, invocând, ca temei de desfiinţare dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 1222 din 10 iulie 2003, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială contencios administrativ, a respins acţiunea în anulare cu motivarea că, motivele acţiunii în anulare, astfel cum au fost depuse printr-o precizare ulterioară, vizează modul de interpretare de către Tribunalul arbitral a dispoziţiilor referitoare la rezoluţiunea contractelor (art. 1020 – 1021 C. civ.) sau interpretarea contractelor (977 – 985 C. civ.) şi că Tribunalul arbitral la adoptarea hotărârii atacate, corect, a reţinut că despăgubirile sunt datorate de pârâtă, în temeiul contractelor de închiriere şi ţinând cont de dispoziţiile art. 964 C. civ., care consacră putere de lege între părţile contractante, a convenţiilor legal făcute, şi ca urmarea bine a fost angajată răspunderea acesteia cu plata de despăgubiri în contextul în care şi-a respectat întocmai obligaţiile contractuale.
A mai reţinut Curtea de Apel Cluj, că cele două contracte au fost reziliate, ca urmare a faptului că reclamanta (în acţiunea în anulare) a renunţat expres la utilizarea spaţiilor începând cu data de 1 februarie 2000, iar pârâta a fost de acord cu rezilierea solicitată cu aceeaşi dată, context, în care, nu se poate susţine că Tribunalul arbitral ar fi interpretat greşit contractul.
În ce priveşte, cererea reconvenţională, instanţa de prim control judiciar, a reţinut că, în mod justificat Tribunalul arbitral, că prin clauzele contractuale s-a rezervat reclamantei doar posibilitatea solicitării rezilierii contractelor, fără a se prevedea expres dreptul acesteia de a proceda astfel.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta în acţiunea în anulare SC M.P. SRL Baia Mare, invocând ca motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 din C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs întemeiat de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta susţine în esenţă că în mod greşit instanţa de prim control judiciar a menţionat (chiar dacă prin Decizia nr. V din 25 iunie 2001,SECŢIILE UNITEale Curţii Supreme de Justiţie, au statuat că, acţiunea în anulare, împotriva hotărârii arbitrale constituie o cale de atac, iar completul de judecată va fi alcătuit din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului) în dispozitivul deciziei atacate că, aceasta este irevocabilă, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 366 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs.
Ca atare, pronunţând o hotărâre irevocabilă, Curtea de Apel Cluj, a încălcat dispoziţiile legale precizate, întrucât, hotărând astfel, a ignorat dreptul recurentei – reclamante, de a ataca cu recurs, Decizia dată în acţiunea în anulare, deşi conform textului menţionat anterior, art. 366 alin. (2) C. proc. civ., era îndreptăţită procedural să promoveze o astfel de cale de atac, la Curtea Supremă de Justiţie, căreia îi revine competenţa soluţionării unei astfel de cereri.
Prin cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta susţine, că instanţa de prim control judiciar, nu a observat la pronunţarea soluţiei că, prin admiterea acţiunii şi obligarea sa în calitatea de pârâtă de către Tribunalul arbitral la plata despăgubirilor solicitate, pârâta în acţiunea în anulare s-a îmbogăţit fără just temei în dauna sa, cu suma de 986.862.692 lei, în contextul în care aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, prevăzută la art. 15 din contract, constând în punerea la dispoziţie a spaţiilor închiriate, astfel că, nu a fost în măsură să beneficieze de utilizarea acestora.
Ca atare, cum îmbogăţirea fără just temei, este contrară bunelor moravuri, şi drept urmare este sancţionată de lege (art. 992 C. civ.) recurenta susţine, că în cauză erau incidente contrar celor reţinute motivele de desfiinţare ale hotărârii arbitrale, prevăzute de art. 364 lit. i) teza a II-a.
În sfârşit, recurenta, mai invocă şi motivul de ordine publică, întemeiat pe art. 9 din OG nr. 9 din 21 martie 2000, susţinând în esenţă, că hotărârea instanţei de prim control judiciar este nelegală şi sub aspectul că, prin acest act normativ s-a limitat dobânda legală, atunci când debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R.
Ori, potrivit adresei nr. 426 din 07 martie 2000, nivelul ratei scontului în perioada de referinţă (august 1998 – 31 februarie 2002) a fost stabilit de B.N.R. a fost de 35%.
Ca atare, dacă se aplică acest procent, la suma de chirie restantă, înseamnă că pârâtei (din acţiunea în anulare) nu i se putea acorda legal cu titlu de penalităţi decât suma de 153.869.414 lei şi nu suma de 762.314.414 lei, astfel, că fără temei, instanţa de prim control judiciar a menţinut hotărârea arbitrală, cu privire la obligarea sa la plata diferenţei dintre cele două sume, pe care nu o datora.
În consecinţă, reclamanta (în acţiunea în anulare) solicită în principal admiterea recursului, casarea deciziei atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel, iar în subsidiar, în cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, va proceda conform art. 314 C. proc. civ., hotărând asupra fondului cauzei, aceeaşi parte solicită respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale.
Recursul declarat în cauză este întemeiat pentru motivele care se vor arăta în continuare.
Este adevărat, că prin Decizia nr. V din 25 iunie 2001,SECŢIILE UNITEale Curţii Supreme de Justiţie s-a stabilit că, acţiunea în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri arbitrale constituie o cale de atac, iar completul care soluţionează o astfel de cerere se alcătuieşte din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, însă prin Decizia menţionată, nu se putea modifica (abroga) implicit dispoziţiile art. 366 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs.
Ori, instanţa de prim control judiciar pronunţând în cauză o hotărâre irevocabilă, înseamnă, că implicit a încălcat dispoziţiile legale precizate, întrucât prin soluţia adoptată a lipsit partea de exercitarea căii de atac prevăzută de lege (recurs).
În consecinţă, cum hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative (art. 366 alin. (2) C. proc. civ.) privind competenţa instanţelor de judecată, referitor la soluţionarea căii de atac a recursului, îndreptată împotriva deciziei dată în acţiunea în anulare, examinarea celorlalte critici, cuprinse în recurs devine de prisos, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi admis, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., cu consecinţa casării hotărârii atacate şi admiţând excepţia necompetenţei materiale privind modul de soluţionare a pricinii se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care în vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeinice, va analiza şi celelalte motive de recurs, aşa cum acestea au fost prevăzute în cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC W.T.D. SRL Baia Mare, împotriva deciziei nr. 1222 din 10 iulie 2003, a Curţii de Apel Cluj, casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare a acţiunii în anulare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 24 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2045/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2052/2005. Comercial → |
|---|
