ICCJ. Decizia nr. 2515/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința comercială nr. 4888, pronunțată la data de 15 aprilie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. în contradictoriu cu pârâta SC R.V.R. SA, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.150.504.012 lei, reprezentând redevență neachitată la termenele scadente (4.832.640.419 lei) penalități de întârziere (1.972.051.167 lei) și T.V.A. (345.812.427 lei). Totodată, tribunalul a constatat reziliat contractul de concesiune nr. 369 încheiat de părți la 22 aprilie 2004 și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere până la data stingerii debitului.
Pentru a hotărî astfel, instanța a luat act de recunoașterea pârâtei în ce privește debitul principal respectiv sumele datorate cu titlu de redevență, penalități și T.V.A. și a dispus obligarea acesteia la plata lor; a dat eficiență deplină pactului comisoriu inserat de părți în clauza prevăzută la art. 5.6 din contract în ce privește rezilierea de drept a contractului de concesiune urmare neplății la termen a sumelor datorate.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților reactualizate până la stingerea debitului, instanța a constatat că cererea este neîntemeiată, clauza penală inserată la art. 5.5 din contract nefiind aplicabilă după momentul rezilierii contractului, reziliere care a intervenit la data de 15 iulie 2003.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 501 din data de 5 octombrie 2004.
Instanța de control judiciar, examinând criticile de netemeinicie și nelegalitate formulate, a reținut că în mod corect prima instanță a respins capătul de cerere privitor la plata penalităților până la data stingerii debitului, deoarece urmare desființării convenției clauza penală își încetează efectele.
în contra acestei decizii, reclamanta A.D.S. a declarat recurs solicitând modificarea în tot a deciziei și schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii și a capătului de cerere privind plata penalităților de la data de 9 iunie 2003 până la data stingerii debitului.
Invocând ca motive de recurs "netemeinicia și nelegalitatea" deciziei atacate, recurenta în dezvoltarea criticilor sale, susține următoarele:
- conform art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și trebuie executate cu bună credință
- în condițiile stabilirii de părți prin contractul încheiat a unei clauze penale, răspunderea pentru nerespectarea obligației pentru care s-a prevăzut clauza penală, constă în plata penalităților convenite
- potrivit dispozițiilor Legii 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale obligarea debitorului la plata penalităților reprezintă o sancțiune civilă urmare nerespectării obligațiilor contractuale.
Recursul nu este fondat.
1. Potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile expres și limitativ prevăzute de acest text de lege.
Deși recurenta nu a indicat în drept motivele de recurs pe care și-a întemeiat cererea de recurs, din expunerea criticilor formulate rezultă că singurul motiv de nelegalitate întrucât se referă la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
2. Curtea constată că nici una din ipotezele motivului de nelegalitate examinat, nu poate fi reținută în cauză, instanțele au făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente respectiv art. 969 C. civ. și 1087 C. civ., dând eficiență clauzei penale convenite de părți, cât timp contractul de concesiune a fost în vigoare respectiv până la momentul rezilierii sale, ulterior acestui moment clauza devenind inoperantă ca urmare a desființării contractului.
Așa fiind, Curtea, a respins recursul ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2453/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4695/2005. Comercial → |
|---|
