ICCJ. Decizia nr. 2547/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 1486/2003 SC B.O., a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile ale SC E.M.I. SRL, aflate în spațiul comercial situat în C.C.O., până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului Curții de Apel București.
Motivându-și cererea, reclamanta arată că este creditoare a pârâtei care îi datorează suma de 120.848.721 lei, conform chitanței arbitrale din 15 aprilie 2003 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I. a României și există riscul ca debitoarea să-și risipească averea.
Curtea de Apel București, prin încheierea nr. 112 din 24 iunie 2004, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei reținând că sentința arbitrală, împotriva căreia s-a declarat contestație în anulare a fost executată.
Au fost aplicate dispozițiile art. 592 C. proc. civ.
împotriva acestei încheieri s-a declarat recurs de către pârâtă invocându-se motivele, prevăzute de art. 304 oct.9 și 10 C. proc. civ.
Se susține că, la data introducerii cererii suma nu fusese achitată și, în plus se datorează cheltuieli de judecată, respectiv 30.000.000 lei.
Recurenta arată că art. 592 C. proc. civ., nu poate justifica soluția pe fond.
Se mai susține că încheierea s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 723 C. civ., care consacră principiul bunei credințe însă intimata a exercitat cu rea credință mai multe acțiuni și căi de atac doar pentru șicanarea și prejudicierea societății recurente.
Este criticată încheierea întrucât au fost ignorate înscrisurile din care rezulta că intimata datorează suma de 30.000.000 lei cheltuieli de judecată ca urmare a respingerii contestației la executare prin sentința nr. 4471 din 3 iulie 2003.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Susținerea recurentei că a fost aplicat greșit art. 592 C. civ., nu este întemeiată. Sechestrul asigurător se instituie sau nu conform procedurii prevăzute de acest text de lege. Este adevărat că instanța trebuia să facă referire și la art. 591 C. proc. civ., dar acest aspect nu înseamnă că a fost greșit aplicat art. 592 C. proc. civ.
Nici încălcarea art. 723 C. civ., nu se dovedește a fi reală deoarece simpla exercitare a unor căi de atac, ea în sine nu face proba exercitării cu rea credință a unor drepturi procesuale, ele însele recunoscute prin reglementarea acestor acțiuni sau căi de atac.
De altfel buna-credință a debitorului se apreciază în primul rând prin atitudinea sa față de obligația pe care o are. Ori, debitoarea a achitat, în cea mai mare parte datoria și nu rezultă că nu va achita și diferența de cheltuieli de judecată care a mai rămas de achitat.
Prin urmare, recurenta este cea care nu a dovedit reaua-credință, a debitorului, acesta neintenționând să-și ascundă sau să-și risipească averea așa cum motivează recurenta acțiunea.
Nu se contestă că s-ar datora cheltuieli de judecată astfel că nici motivul privind ignorarea înscrisului care dovedea că au mai rămas cheltuieli de judecată neplătite nu se justifică.
Negăsindu-se întemeiate motivele de recurs, acesta a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2539/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2525/2005. Comercial → |
|---|
