ICCJ. Decizia nr. 2525/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă de instanțe, înregistrată la Judecătoria Vălenii de Munte sub nr. 638/2001, reclamanta SC A.M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele M.M., M.F. și C.M., obligarea acestora la plata sumei de 30 milioane lei, estimată provizoriu, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat în perioada octombrie 2000 - februarie 2001, urmare imposibilității derulării activității comerciale în spațiul închiriat în comuna Cerașu, datorită conduitei pârâtelor, constând în împiedicarea folosinței spațiului comercial.
într-un prim ciclu procesual, prin S.C. nr. 1382 din 19 iunie 2001, Judecătoria Vălenii de Munte a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtele la plata sumei de 87.976.127 lei cu titlu de despăgubiri, soluție menținută în apel de Tribunalul Prahova, prin decizia nr. 465 din 4 octombrie 2001. Curtea de Apel Ploiești respinge recursul declarat de pârâte împotriva deciziei tribunalului.
Prin decizia nr. 1133/2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de P.G., împotriva celor trei hotărâri judecătorești pronunțate în cauză, a casat decizia Curții de Apel Ploiești, a modificat decizia Tribunalului Prahova în sensul admiterii apelului, desființării sentinței pronunțate în fond de Judecătoria Vălenii de Munte și stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, ca instanță de fond.
La Tribunalul Prahova, pârâtele au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de închiriere și a celor 3 anexe la contract prin care autorul lor, defunctul M.G. închiria spațiul comercial reclamantei.
Prin sentința nr. 652 pronunțată la data de 1 aprilie 2004, Tribunalul Prahova a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 85.890.864 lei, reprezentând contravaloarea lipsei folosinței spațiului comercial în perioada 1 octombrie 2000 - 31 mai 2001.
Prin aceeași sentință tribunalul a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâte și a constatat nulitatea absolută a anexei 3 la contractul de închiriere din 1 octombrie 1993, încheiat între reclamantă și autorul pârâtelor, M.G.
Instanța a reținut în considerentele sentinței că între reclamantă și autorul pârâtelor s-a încheiat la 1 octombrie 1995 un contract de închiriere pentru spațiul comercial situat în comuna Cerașu, proprietatea defunctului M.G., termenul închirierii fiind inițial de un an, prelungit prin anexa 2 la contract până la 1 octombrie 1999.
A mai reținut instanța că, referitor la anexa 3 la contract care stabilea o nouă prelungire a duratei contractului, aceasta nu a fost semnată de locator, astfel cum s-a stabilit prin expertiza grafologică dispusă.
Totodată instanța a mai reținut că, ulterior datei de 1 octombrie 1999, reclamanta a continuat să folosească spațiul comercial, operând tacita relocațiune, astfel că prin împiedicarea de către pârâte a folosinței spațiului, după decesul lui M.G., reclamanta a suferit un prejudiciu stabilit de expertiza contabilă dispusă la suma de 85.890.864 lei.
împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamanta cât și pârâtele, invocând motive de netemeinicie și nelegalitate vizând prescripția dreptului material la acțiunea și lipsa calității procesual active, în ce privește cererea reconvențională și neaplicarea tacitei relocațiuni.
Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 687 din 29 septembrie 2004, respinge ca nefondate apelurile constatând că hotărârea tribunalului este legală și temeinică în raport de materialul probator administrat în cauză.
în contra deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs pârâtele pentru motive de netemeinicie și nelegalitate.
Pârâtele își structurează criticile pe trei aspecte: hotărârea este lipsită de temei legal; instanța a acordat mai mult decât s-a cerut; instanța nu s-a pronunțat asupra obiecțiilor la raportul de expertiză.
în argumentarea criticilor, pârâtele susțin următoarele:
1) La data de 27 octombrie 1999, au încetat raporturile locative în temeiul contractului de închiriere consimțit la 1 octombrie 1993 și prelungit prin anexa 2 până la 27 octombrie 1999, iar la 1 iulie 2000 locatorul, proprietarul spațiului M.G., prin declarație autentică consimte ca spațiul să fie folosit de M.F., fiica sa, în vederea desfășurării unei activități comerciale, situație în care tacita relocațiune nu putea să opereze, așa cum greșit au reținut instanțele.
2) Reclamanta a solicitat despăgubiri pe perioada octombrie 2000 - februarie 2001, iar instanța i-a acordat despăgubiri pe perioada octombrie - mai 2001, ceea ce constituie un plus petita.
3) Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor vizând obiecțiile la raportul de expertiză privitoare la modul eronat de calcul utilizat de expert.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 9, 6 și 10 C. proc. civ., astfel cum rezultă din dezvoltarea lor.
1. Cu privire la primul motiv de recurs, critica nu poate fi primită.
Instanța, în raport de situația de fapt stabilită și care excede controlului de legalitate, a aplicat corect dispozițiile legale referitoare la tacita relocațiune, art. 1437 C. civ., în temeiul cărora a constatat că după expirarea termenului locațiunii 1 octombrie 1999 locatarul a fost lăsat să folosească imobilul în continuare de locator.
Declarația prin care proprietarul M.G. consimte la 10 iulie 2000, ca în imobilul proprietatea sa din comuna Cerașu compus din teren în suprafață de 500 mp și construcție, să-și stabilească sediul social societatea comercială al cărui unic asociat este fiica sa, nu are semnificația juridică a concediului reglementat de art. 1436 alin. (2) C. civ., ea nefiind adresată reclamantei ci fiind dată, așa cum rezultă expres din conținutul sau pentru a fi utilizată de R.C. Prahova de fiica sa.
Distinct de acesta, spațiul folosit de reclamantă, situat la aceeași adresă, nu privea întreg imobilul ci așa cum rezulta din contractul de închiriere, obiectul locațiunii îl constituie un chioșc în suprafață de 9 m2 .
2. Referitor la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Curtea constată că și această critică este neîntemeiată.
Reclamanta a solicitat prin acțiunea introductivă despăgubiri pe perioada octombrie 2000 - februarie 2001, respectiv data introducerii acțiunii (22 februarie 2001) cu mențiunea expresă a majorării pretențiilor până la zi. Achiesând la concluziile expertizei contabile a solicitat obligarea la plata sumei stabilită de expert conform obiectivelor dispuse, așa încât ipoteza motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu este îndeplinită.
3. Și critica întemeiată pe art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu poate fi primită, argumentarea pârâtelor excede ipotezei legale.
Potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nepronunțarea instanței asupra unui mijloc de apărare sau dovezi hotărâtoare constituie motiv de casare.
Ori, pârâtele susțin că instanța nu s-a pronunțat asupra unui motiv de apel vizând obiecțiile la raportul de expertiză contabilă ceea ce plasează critica în afara ipotezei legale.
Distinct de acestea instanța în considerente răspunde acestui motiv, cenzurând modul în care expertul contabil a stabilit cuantumul lipsei de folosință a spațiului comercial raportat la indicatorii financiari din bilanțul contabil depus de societatea reclamantă pe anul 2000.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a respins recursul declarat de pârâte ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2547/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2453/2005. Comercial → |
|---|
