ICCJ. Decizia nr. 3225/2005. Comercial
Comentarii |
|
La data de 28 noiembrie 2003, reclamanta D.S.P.N. a chemat-o în judecată pe pârâta SC T.B. SRL Piatra Neamț, pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța s-o oblige la plata sumei de 4.870.352.402 lei, reprezentând penalități de întârziere și 76.788.524 lei cheltuieli de judecată.
A arătat în cererea sa că a livrat pârâtei 8804 m.c. masă lemnoasă, pentru care a emise facturi pe care pârâta le-a achitat cu întârziere și că în conformitate cu art. 25 din contractul de furnizare încheiat, aceasta îi datorează penalități, calculate conform anexei nr. 1 a acțiunii.
Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantei așa cum rezultă din sentința civilă nr. 885/ E din 4 iunie 2004.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut forța majoră ca motiv de exonerare de la plata penalităților, arătând că în procesele verbale de calamitate depuse de pârâtă la dosar, S.M.P.N., a confirmat că în perioada în care pârâta s-a aflat în întârzierea plății facturilor au fost înregistrate ploi și ninsori abundente, întârzierea în exploatarea masei lemnoase determinând și întârzierile la plata a facturilor.
A mai reținut instanța că lipsa notificării reclamantei asupra existenței forței majoră nu înlătură forța majoră.
Apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței mai sus menționată, a fost respins prin decizia nr. 241 din 4 noiembrie 2004 de Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ.
Invocând dispozițiile art. 1083 C. civ., Curtea a reținut excepția de la aplicarea principiului forței obligatorii a actului juridic civil (art. 969 alin. (1) C. civ.) în sensul că forța majoră suspendă efectele acestuia, forța majoră fiind constatată de autoritatea în drept să o facă și adusă la cunoștința autorității neutre. A mai reținut că reclamanta nu a contestat forță majoră.
împotriva acestei din urmă soluții reclamanta a declarat recurs pe care l-a motivat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța a încălcat dispozițiile art. 30 din contractul părților, în sensul că pârâta nu a dovedit că a înștiințat-o de existența forței majore, încălcând astfel principiul forței obligatorii a contractului, care este legea părților (art. 969 C. civ.).
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
La 9 mai 2001 între reclamanta D.S.P.N., în calitate de furnizor și pârâta SC T.B. SRL Piatra Neamț, în calitate de beneficiar, a fost încheiat contract, având ca obiect livrarea de masă lemnoasă pe fir, producția anului 2001 licitată /negociată la 3 mai 2001.
Conform acestui contract, pentru neplata în termen a contravalorii masei lemnoase beneficiarul avea obligația de a plăti penalități de întârziere (art. 25), art. 30 reglementând apărarea de răspundere a părții care invocă și dovedește forța majoră.
Pârâta a făcut dovada că în perioada aferentă efectuării plăților a fost afectată de ploi și ninsori abundente fiind constatată forța majoră, situație necontestată de reclamanta (dosar fond).
Reclamanta a precizat ulterior, după întocmirea raportului de expertiză, că nu toate procesele verbale de calamitate au fost însușite de O.S., pentru perioadele respective nefiind solicitate de aprobări de prelungiri de către furnizor, că procesele verbale de calamitate au fost vizate de primărie și S.M.P.N., dar nu au fost vizate de O.S., astfel că nu sunt legale. De asemenea a invocat dispozițiile art. 30 din contract potrivit cărora pârâta avea obligația comunicării forței majore.
Articolul 25 din contractul încheiat de părți obligă partea în culpă la plata penalităților datorate din cauza întârzierii în executarea obligației.
Art. 1082 C. civ., prevede o situație de exonerare de la plata daunelor interese atunci când neexecutarea provine dintr-o situație străină, care nu-i poate fi imputată, situație repetată și în art. 1083 C. civ., prin care prevede că efectul principal al forței majore care împiedică executarea obligațiilor sau determină întârzierea executării obligației, este acela al scutirii pe debitor de obligația de a plăti daune-interese.
Cum pârâta a făcut dovada că în perioada executării obligației sale contractuale, au avut loc accidente ale naturii extraordinare care au ieșit din mersul obișnuit al naturii (ploi și ninsori) având caracterul unui obstacol de neînfrânt și inevitabil, constituindu-se într-un element superior voinței individuale care nu poate nici să-l prevadă, nici să-l împiedice, aceasta corect a fost exonerată de răspundere nefiind obligată la plata penalităților de întârziere cerute de reclamantă, hotărârile atacate fiind la adăpost de orice critică.
Critica formulată de recurentă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea pronunțată în apel este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 30 din contractul încheiat de părți, nu are suport legal.
în mod corect a reținut instanța de apel că dispozițiile art. 30 din contract nu prevăd sancțiunea obligației comunicării proceselor verbale de calamitate, ca lege a părților și că situația de forță majoră a existat și a fost constatată de autoritatea în drept să o facă și adusă la cunoștința primăriei în raza căreia se situează O.S., care gestionează fondul forestier în exploatarea pârâtei, astfel că în mod corect au fost aplicate dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 1083 C. civ.
Pe de altă parte din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a avut cunoștință de toate procesele verbale de calamitate, acestea nefiind vizate de O.S. în totalitate. Se constată de asemenea că procesele verbale în discuție nu au fost contestate de reclamantă în sensul anulării lor, astfel că până la proba nelegalității acestora, procesele verbale de calamitate fac proba forței majore, exonerând pârâta de la plata penalităților de întârziere.
Față de aceste împrejurări Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul.
← ICCJ. Decizia nr. 3226/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2400/2005. Comercial → |
---|