ICCJ. Decizia nr. 4088/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 3931/1999, pe rolul Tribunalului București, reclamantul F.P.S. a chemat în judecată pârâta SC E.I. SA, solicitând instanței să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și plata de daune interese.
Prin cerere completatoare înregistrată la 13 decembrie 1998, reclamanta a solicitat și restituirea dividendelor încasate în perioada cuprinsă între anii 1996 - 1999, repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului prin restituirea celor 687.494 acțiuni.
S-a arătat că părțile au convenit vânzarea-cumpărarea acțiunilor reprezentând 51 % din capitalul social deținut la SC C. SA, prin contract, fiind prevăzut transferul dreptului de proprietate asupra neîndeplinirii obligațiilor asumate prin contract.
Prin sentința civilă nr. 57 din 13 decembrie 1999, Curtea de Apel București a admis excepția tardivității și a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pentru achitarea valorii acțiunilor, prin art. 4 din contract s-a prevăzut plata unui avans și a diferenței de preț în rate, ce urmau a fi achitate la termene fixe distincte, prevăzute în contract.
A rezultat că pârâta a refuzat plata începând cu data de 30 mai 1998.
în raport cu dispozițiile art. 3228 Legea 99/1999, instanța a apreciat cererea ca tardiv formulată.
împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat recurs, invocând motive de netemeinicie și nelegalitate.
Prin decizia nr. 1367 din 2 martie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat, a casat sentința recurată și a trimis cauza în vederea judecării la Tribunalul București. S-a reținut că obiectul acțiunii îl constituie rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, plata de daune interese și restituirea dividendelor, litigiul intrând sub incidența dispozițiilor art. 3231 O.G. 88/1997, competența de soluționare potrivit art. 43 din ordonanță și art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., revenind Tribunalului București.
S-a mai reținut că termenele de prescripție ale dreptului la acțiune sunt cele prevăzute de norma comună, decret 167/1958, iar în dispozițiile art. 3228 Legea 99/1999 ce reglementează situații de excepție.
După casare, pricina a fost înregistrată sub nr. 3779/2002, pe rolul Tribunalului București.
Prin cererea înregistrată la 5 aprilie 2002, SC A. SA (SC E. SA prin lichidator SC R. SRL) a solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 35 Legea nr. 64/1995, întrucât reclamanta a depus declarație de creanță pentru suma de 33.998.975.294 lei, reprezentând rate și dobânzi restante, precum și penalități calculate ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor investiționale asumate prin contractele de vânzare-cumpărare, fiind înscrisă în tabelul preliminar al obligațiilor debitoarei.
Prin încheierea de la 26 aprilie 2002, instanța a suspendat în temeiul art. 35 Legea nr. 64/1995 judecarea capătului de cerere privind daunele interese, iar prin încheierea de la 17 mai 2002, Tribunalul București a admis cererea de suspendare a capătului de cerere, privind restituirea acțiunilor și a respins cererea de suspendare a capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului.
Prin sentința civilă nr. 7534 din 31 mai 2002, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității, a admis în parte acțiunea, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat între F.P.S. și SC E.I. SA. A disjuns capetele de cerere privind plata daunelor interese și restituirea acțiunilor, cereri ce au fost suspendate în temeiul art. 35 din Legea nr. 64/1995.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile de plată a diferenței de preț din contract, în condițiile stipulate în 8 rate anuale, precum și obligația de a efectua investiții în valoare de 5.000 mii lei pe o perioadă de 5 ani.
Prin decizia comercială nr. 229 din 11 februarie 2003, Curtea de Apel București a respins recursul declarat de SC A. SA ca nefondat. A admis recursul declarat de A.P.A.P.S., împotriva încheierii de ședință de la 17 mai 2002, pronunțată de Tribunalul București, a modificat încheierea și a respins cererea de suspendare.
S-a apreciat că, în condițiile admiterii cererii privind rezoluțiunea contractului, măsura suspendării soluționării cererii de repunere în situația anterioară este nelegală.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 11199/2003.
Prin cererea reconvențională înregistrată la 5 septembrie 2003, pârâta SC A. SA a solicitat obligarea reclamantei în temeiul principiului restitutio in integrum, ca efect al rezoluțiunii judiciare a contractului, obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 8.570.957.618 lei, reprezentând 6.233.423.728 lei avans preț achitat și 2.337.533.900 lei, cu titlu de rata I achitată, actualizarea acestor sume în raport cu indicele ratei inflației.
S-a susținut că până în momentul pronunțării rezoluțiunii contractului SC E.I. SA a achitat sumele datorate cu titlu de avans și rata nr. 1, după cum rezultă din adresa de la 18 august 1999, temeiul restituirii constituindu-l îmbogățirea fără justă cauză.
Prin lichidator R. SRL, SC A. SA a ridicat excepția necompetenței soluționării acțiunii în restituirea prestațiilor de către Tribunalul București, secția comercială, în raport cu dispozițiile art. 3, 52-55 din Legea 64/1995, acțiunea este de competența Judecătorului sindic.
S-a ridicat de asemenea excepția inadmisibilității acțiunii în restituirea prestației, în raport cu principiul "electa una vio non datar recursul ad alteram".
S-a arătat că reclamanta s-a înscris la masa credală cu suma de 9.350.135.600 lei, creanță ce reprezintă patru rate preț, aceasta echivalând cu executarea contractului, cerere ce a fost admisă prin sentința civilă nr. 804/2002. Ori, nimeni nu poate obține în același timp și executarea contractului și desființarea acestuia cu consecința repunerii în situația anterioară.
Prin întâmpinare, reclamanta-pârâtă A.P.A.P.S. a solicitat respingerea excepției, întrucât motivul pentru care curtea de apel a admis recursul și a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 64/1995, a fost faptul că repunerea părților în situația anterioară nu afectează sub nici o formă patrimoniul debitorului și nici interesele celorlalți creditori, în schimbul unei valori care iese din patrimoniu, acțiunile urmând a primi banii plătiți cu titlu de preț.
în ceea ce privește excepția inadmisibilității, s-a solicitat respingerea acesteia întrucât în temeiul art. 1020-1021 C. civ., reclamanta a sesizat instanțele cu cererea în rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară, aceasta fiind prima cale aleasă.
S-a mai arătat că în tabelul creditorilor, în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995 declarația de creanță a fost înscrisă în condițiile art. 111, fiind tardiv formulată, urmând a recupera creanța după îndestularea tuturor creditorilor care au formulat declarațiile de creanță în termen.
Au fost invocate și dispozițiile art. 21 O.G. 25/2002, care cuprinde dispoziții speciale în cazul desființării contractelor de privatizare, A.P.A.P.S. fiind îndreptățită să rețină daune interese ce nu pot fi inferioare nivelului prețului sau al părții din preț calculate de cumpărător la data rezoluțiunii.
Prin cerere precizatoare, pârâta-reclamantă și-a majorat pretențiile la 61.282.396.968 lei.
Prin sentința civilă nr. 2916 din 27 aprilie 2004, Tribunalul București a admis acțiunea principală, a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantei pârâte cele 645.494 acțiuni, reprezentând 51 % din capitalul social SC C. SA, ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 iulie 1996.
A admis cererea reconvențională, a obligat reclamanta-pârâtă să restituie pârâtei-reclamante prețul încasat, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, avans plus rata 1 reactualizată în cuantum de 61.282.346.968 lei.
A fost respinsă excepția inadmisibilității.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că între părți s-au stabilit raporturi contractuale concretizate în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 iulie 1996, modificat prin actul adițional din 23 ianuarie 1997, având ca obiect vânzarea a 687.494 acțiuni ce reprezentau 51 % din capitalul social al SC C. SA; că pârâta a achitat 25 % din prețul contractului, prin sentința civilă nr. 7534 din 31 mai 2002 dispunându-se rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, fără a se dispune cu privire la repunerea părților în situația anterioară.
Instanța a apreciat că efectul rezoluțiunii contractului presupune și restituirea prețului deja achitat, reactualizat în raport cu rata inflației, respectiv suma de 61.282.346.968 lei.
A fost înlăturată apărarea reclamantei-pârâte întemeiată pe dispozițiile O.G. 35/2002, întrucât dispozițiile actului normativ nu sunt aplicabile raporturilor contractuale, acesta intrând în vigoare la 3 ani după promovarea acțiunii în rezoluțiune.
S-a reținut că excepția tardivității formulării cererii reconvenționale nu a fost formulată în condițiile art. 136 C. proc. civ., ci prin note scrise după încheierea dezbaterilor.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract, s-a reținut că, înscrierea la masa credală nu împiedică formularea unei cereri pe calea dreptului comun.
Cu privire la daunele interese solicitate de reclamanta-pârâtă s-a reținut că prejudiciul pretins nu a fost dovedit.
împotriva acestei sentințe a declarat apel A.P.A.P.S. (A.V.A.S.) criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea apelului s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că dispozițiile O.G. 25/2002 nu sunt incidente întrucât, acestea au intrat în vigoare înainte ca instanța să dispună rezoluțiunea contractului, incidența acestor norme nu reprezintă o încălcare de la principiul neretroactivității legii s-a criticat de asemenea modalitatea de calcul a sumei reactualizate, prin raportarea la indicii prețurilor de consum și rata inflației pentru perioada 1997 . 2004; faptul că instanța a reținut neexecutarea culpabilă a contractului de către intimată nu a cauzat prejudicii a căror contravaloare a fost solicitată de apelanta reclamantă, conform art. 1021 C. civ. și art. 43 C. com.
Prin cererea formulată la 11 iunie 2004 SC E. SA a intervenit în favoarea SC A. SA, solicitând respingerea ca nefondată a cererii de suspendare a executării silite a sentinței civile nr. 2916 din 27 februarie 2004 și a apelului formulat de apelanta-reclamantă A.V.A.S.
S-a susținut că intervenienta s-a înscris la masa credală, figurând în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei cu o creanță în sumă de 42.904.918.608 lei, că sumele de care dispune debitoarea sunt nesemnificative în raport de datorii, intervenienta neavând posibilitatea acoperirii creanței decât prin executarea sentinței sus amintite.
SC T. SRL a formulat cerere de intervenție în interesul intimatei, solicitând respingerea cererii de suspendare a executării sentinței atacate, respingerea apelului ca nefondat pentru aceleași considerente.
Prin încheierea de la 15 iunie 2004, Curtea de Apel București, a admis, în principiu cererile de intervenție, în temeiul art. 52 alin. (3) C. proc. civ., a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării hotărârii apelate, a admis cererea de suspendare a executării sentinței comerciale nr. 2916 din 27 februarie 2004, până la soluționarea apelului.
Prin întâmpinarea formulată, intimata SC A. SA a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 2916 din 27 februarie 2004, ca temeinică și legală.
S-au invocat dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv inadmisibilitatea formulării de cereri noi în apel, întrucât apelanta prin cerere introductivă și cereri precizatoare a solicitat dividende, penalități de întârziere și dobânzi, cererea privind daunele interese reprezentând avans și rată achitată reprezentând o cerere nouă formulată în apel.
S-a reafirmat neretroactivitatea O.G. 25/2002 cu modificările și completările ulterioare întrucât în temeiul art. 2, dispozițiile ordonanței se aplică pentru efectele produse după intrarea în vigoare, ori, la data intrării în vigoare contractul de privatizare nu a mai generat drepturi și obligații pentru părți.
Cu privire la tardivitatea cererii reconvenționale, s-a susținut că reprezintă o excepție relativă ce nu a fost invocată până la prima zi de înfățișare în condițiile art. 136 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată la 8 iulie 2004, intervenienta SC E. SA a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menținerea dispozițiilor sentinței civile nr. 2916 din 27 februarie 2004, s-a susținut că dispozițiile O.G. 25/2002 sunt aplicabile în varianta sa inițială, nu și modificările ulterioare care au fost adoptate ulterior datei de 31 mai 2002, data la care sa dispus rezoluțiunea contractului, astfel că potrivit dispozițiilor O.G. 25/2002 publicată în M. Of. la 2 februarie 2002, aceasta se aplică doar contractelor aflate în derulare și doar pentru efectele produse după data intrării în vigoare.
S-a susținut că după data de 2 februarie 2002, contractul nu mai producea efecte, întrucât se afla în curs procesul având ca obiect rezoluțiunea contractului.
Cu privire la daunele interese solicitate s-a susținut că prejudiciul nu a fost dovedit; cuantumul despăgubirilor solicitate cu titlu de diferență indice inflație au fost corect stabilite prin raportare la datele comunicate de I.N.S.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intervenienta SC T.S. SRL, a solicitat respingerea apelului ca nefondat pentru aceleași motive mai sus reținute.
Prin decizia nr. 539 din 18 octombrie 2004, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de A.V.A.S., a schimbat în parte sentința criticată și pe fond a respins ca nefondată cererea reconvențională.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că în mod eronat instanța de fond a înlăturat apărările apelantei-reclamante întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 25/2002, motivând că acestea nu erau incidente în cauză, cererea de rezoluțiune a contractului aflându-se pe rolul instanței de 2 ani.
S-a arătat că, convenția intervenită își produce efecte din momentul încheierii sale valabile, până în momentul desființării sale care nu poate îmbrăca forma denunțării unilaterale decât în cazurile prevăzute de lege sau prin acordul părților, astfel că sesizarea instanței nu are drept efect încetarea contractului chiar dacă părțile au încetat a executa obligațiile asumate, situație în care până la data de 31 mai 2002, când prin sentința civilă nr. 7534 s-a dispus rezoluțiunea contractului, acesta a fost infirmată, fiindu-i aplicabile dispozițiile O.G. nr. 25/2002, care a intrat în vigoare la data de 2 februarie 2002, ceea ce nu presupune retroactivitatea legii noi.
în concluzie s-a apreciat că în raport de dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002, prejudiciul prezumat de legiuitor include, cel puțin, partea de preț deja achitată, astfel că cererea de restituire este nefondată.
în ceea ce privește cererea de despăgubiri formulată de reclamantă și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1020-1021 C. civ. și art. 43 C. com.
în raport cu dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002, cererea nu este inadmisibilă, rezultând din textul citat că despăgubirile pot fi mai mari decât prețul deja achitat, excluzând penalitățile.
Ori, a rezultat că cererea privind penalitățile de întârziere, dobânzi și dividende a fost suspendată irevocabil de instanța de fond, în temeiul art. 35 din Legea 64/1995 prin sentința civilă nr. 7534 din 31 mai 2002 a Tribunalului București, dispoziție menținută prin decizia Curții de Apel București nr. 220 din 11 februarie 2003.
întrucât cererea de despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 1020-1021, raportat la art. 43 C. com., nu a fost dovedită în privința modalității de calcul prin raportare la suma efectiv datorată și a cuantumului, s-a apreciat că în mod corect, față de dispozițiile art. 1169 C. civ., a fost respinsă.
împotriva soluției pronunțate au declarat recurs intervenienta SC T.S. SRL cât și intimata SC A. SA prin lichidator SC R. SRL.
Criticile SC T.S. SRL nu vizează modul de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 25/2002, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 25/2002, întrucât acest act normativ nu poate fi aplicat unui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni deja rezolvit.
Față de data la care a intervenit rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, 31 mai 2002 aplicabilitatea O.G. nr. 25/2002 trebuie analizată numai în forma în care aceasta a fost publicată în M. Of. din 2 februarie 2002, respectiv contractelor de vânzare-cumpărare pentru efectele produse de aceasta după intrarea în vigoare a legii, textul eliminând orice posibilitate de retroactivitate a dispozițiilor sale.
Criticile formulate de SC A. SA prin lichidator, privesc aspecte de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Se susține că hotărârea dată de instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., fiind acordat ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că prin acțiunea principală reclamanta intimată a solicitat compensarea judecătorească dintre daunele interese reprezentând penalități de întârziere, dobânzi contractuale și prețul pe care urma să-l restituie ca efect al principiului de drept "restitutio in integrum".
Ori, față de cererea reconvențională, dacă pârâta intimată avea pretenții proprii derivând din daune-interese trebuia să-și modifice corespunzător acțiunea, instanța de apel în mod nejustificat devoluând pricina a reactivat cererea de daune interese suspendată irevocabil și a extins-o la un nou obiect: rate și avans.
De asemenea, susține recurenta, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii civile, având în vedere că la data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002 contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nu mai producea nici un efect între părți.
Mai susține recurenta că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 21 din O.G. nr. 25/2002, care în alineatul 3 instituie regimul juridic al probațiunii daunelor solicitate, intimata reclamantă nefiind în măsură să demonstreze întinderea prejudiciului; această reglementare în forma existentă la momentul judecății devolutive nu pretedermina prejudiciul la nivelul prețului plătit.
Instanța de judecată a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii, recurenta considerând pe de o parte faptul că singurul capăt de cerere privind daunele interese a fost suspendat irevocabil prin încheierea de ședință din data de 26 aprilie 2002, iar pe de altă parte se consideră investită cu o cerere de despăgubiri formulată de reclamantă și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1021-1022 C. civ.
De asemenea instanța de judecată a omis a analiza faptul că la momentul reținerii ratei SC A. SA se afla în procedura falimentului, unde nu se admite compensarea unei creanțe față de averea debitorului, având o cauză juridică ulterioară deschiderii procedurii, întrucât ar însemna defavorizarea altor creditori.
Intimata A.V.A.S. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursurilor motivând că O.G. nr. 25/2002 a intrat în vigoare la data de 2 februarie 2002, fiind incidente în conformitate cu art. 2 raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) contractelor încheiate de A.P.A.P.S. având ca obiect vânzarea cumpărarea de acțiuni și aflate în derulare, pentru efectele produse de acestea după publicarea ei în Monitor.
în speță, susține intimata, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a fost încheiat la data de 12 iulie 1996 și a fost în ființă până la rezilierea făcută prin sentința civilă nr. 7534 din 31 mai 2002.
Având în vedere dispozițiile cu caracter special ale art. 2 raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002, care stabilesc in terminis că noile dispoziții se aplică și contractelor în derulare, deci încheiate anterior intrării ei în vigoare, intimata consideră că nu poate fi vorba de o încălcare a principiului neretroactivității legii.
Recursurile sunt fondate.
Intimata-reclamantă, prin acțiunea înregistrată la data de 3 decembrie 1999 și precizată la data de 13 decembrie 1999 a solicitat în contradictoriu cu pârâta-recurentă să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni cât și plata de daune interese în sumă de 4.543.804.010 lei, ce urmează a fi scăzută din suma achitată de pârâtă, 8.570.957.618 lei.
Urmare deciziei civile nr. 220 din 11 februarie 2003, în fond după casare, instanța de fond a fost investită cu soluționarea cererii privind restituirea acțiunilor și a cererii reconvenționale înregistrată la data de 5 septembrie 2003, majorată la 11 februarie 2004 având ca obiect plata sumei de 61.282.346.968 lei rezultată din actualizarea sumelor achitate cu titlu de avans și rata I, în raport cu indicele de inflație.
Procedând la soluționarea cauzei astfel cum a fost dedusă judecății, în raport de decizia mai sus arătată, instanța de fond a procedat la repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea acțiunilor pe de o parte, iar pe de altă parte, restituirea avansului și a primei rate cu aplicarea procentului de inflație.
Așa cum a precizat și intimata în întâmpinarea depusă în recurs, criticile formulate în apel s-au referit numai cu privire la modul de soluționare de către instanța de fond a cererii reconvenționale formulată de SC A. SA, în sensul neaplicării dispozițiilor speciale în materie de postprivatizare, solicitându-se numai schimbarea în parte a acesteia și respingerea cererii reconvenționale, situație în care criticile privind faptul că instanța de apel, s-a considerat investită cu o nouă cerere privind despăgubirile în baza art. 21 din O.U.G. nr. 25/2002 procedând extra petita, apar întemeiate cu atât mai mult cu cât reactivează o cerere de daune-interese suspendată deja.
Cu privire la criticile privind aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor O.G. nr. 25/2002, se reține că vânzarea-cumpărarea acțiunilor s-a făcut în baza contractului încheiat în anul 1996, iar acțiunea de rezoluțiune a contractului a fost formulată la data de 3 decembrie 1999, deci practic contractul încetase să-și producă efectele de aproape 4 ani, iar recurenta-pârâtă era de 2 ani în lichidare judiciară.
Astfel, o situație juridică produce efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul "tempus regit actum".
Ori, O.G. nr. 25 din 30 ianuarie 2002, publicată în M. Of. al României nr. 89 din 2 februarie 2002 este o lege specială, intrată în vigoare la 3 ani după introducerea acțiunii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de către intimata-reclamantă (3 decembrie 1999) și la 4 ani după ce recurenta-pârâtă a încetat să-și îndeplinească obligațiile contractuale, astfel că legea nouă nu se mai poate aplica unor facta procterita în virtutea principiul consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția României și în art. 1 C. civ. al neretroactivității legii.
Aplicarea legii civile noi la situații juridice anterior adoptării ei este posibilă, numai dacă este consacrată expres în legea nouă, deoarece excepțiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare.
O.G. nr. 25/2002 în forma inițială stabilea la art. 2 că reglementarea este aplicabilă doar, contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect acțiuni de stat la societățile comerciale care au fost încheiate cu A.P.A.P.S. și aflate în derulare pentru efectele produse după intrarea ei în vigoare.
Ori, în speță nu se poate reține că la data de 2 februarie 2002, contractul se afla în derulare, instanța de apel confundând noțiunea de derulare a contractului cu desființarea lui.
în aceste condiții urmează a fi înlăturată motivarea instanței de apel potrivit căreia repunerea părților în situația anterioară ca efect al desființării contractului intră sub incidența dispozițiilor art. 21 din O.G. nr. 25/2002.
Mai mult, textul inițial al O.G. nr. 25/2002 prevede că părțile pot adera la dispoziții legale pe care le reglementează dacă contractele au fost încheiate anterior și situațiile juridice s-au consumat anterior intrării sale în vigoare, doar prin încheierea de acte adiționale la respectivele contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, ceea ce nu este cazul în speță.
Referirea intimatei la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002 nu poate fi luată în considerație, având în vedere aplicabilitatea în timp a legii. Astfel, în textul ordonanței se prevedea că se aplică contractelor încheiate și în derulare, după publicarea în M. Of., ori la acea dată exista acțiune care viza rezoluțiunea contractului, ca atare nu mai aveau ce efecte să curgă din acesta, fiind contestat chiar de A.V.A.S.
De asemenea sunt întemeiate și criticile privind nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 64/1995.
Din actele dosarului rezultă că împotriva SC A. SA a fost declanșată procedura de insolvență comercială încă din data de 22 octombrie 2001, deci anterior pronunțării rezoluțiunii contractului și a intrării în vigoare a dispozițiilor O.G. nr. 25/2002.
în această situație, reținerea prețului și a contravalorii primei rate de către intimata-reclamantă, pârâta-recurentă se afla în procedura falimentului, procedură specială față de care este inadmisibilă operațiunea reținerii pentru o cauză ulterioară deschiderii procedurii având în vedere dispozițiile art. 40 alin. (5) republicată în forma existentă la acel moment: "Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii".
Față de cele arătate, a rezultat că hotărârea criticată s-a dat cu încălcarea dispozițiilor ce reglementează situațiile postprivatizare raportat la stare de insolvență a recurentei pârâte, în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4389/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3748/2005. Comercial → |
|---|
