ICCJ. Decizia nr. 4084/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 3 septembrie 1999, reclamanta C.C.L. a chemat în judecată pe pârâtul D.I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța de judecată să dispună evacuarea acestuia din activul B.P. situat în comuna Livezi.
în motivarea cererii reclamanta a invocat ajungerea la termen a contractului de cooperare din 13 aprilie 1994, prin care pârâtului i-a fost atribuită folosința spațiului menționat și refuzul acestuia de a elibera spațiul, pe care îl deține în continuare fără titlu.
Pe cale reconvențională, pârâtul a solicitat să se constate îmbunătățirile aduse spațiului pe cheltuială proprie și obligarea reclamantei-pârâte reconvențională la plata valorii acestora.
Prin sentința nr. 1389 din 14 noiembrie 2000, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea, a dispus evacuarea pârâtului din activul menționat și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 27.624.218 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului.
Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a admis în parte cererea reconvențională, a obligat reclamanta-pârâtă reconvențională să plătească pârâtului-reclamant reconvențional suma de 27.624.218 lei, cu titlu de despăgubiri civile, a respins cererea privind dreptul de retenție și a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în baza contractului din 13 aprilie 1994, reclamanta a închiriat pârâtului activul B.P. din comuna Livezi.
Contractul a fost prelungit până la data de 31 decembrie 1995.
După încetarea contractului pârâtul a refuzat să părăsească spațiul.
împotriva hotărârii primei instanțe pârâtul a declarat recurs, criticile privind aprecierea eronată a probelor.
în această etapă procesuală a fost efectuată o nouă expertiză contabilă.
Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 635 din 22 noiembrie 2001, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 7.392.707 lei, cu titlu de contravaloare lipsă folosință în loc de 50.426.041 lei.
A compensat obligațiile reciproce ale părților până la suma de 7.392.707 lei despăgubiri civile, înlăturând obligația acesteia la plata sumei de 27.624.218 lei.
A instituit un drept de retenție în favoarea pârâtului până la concurența creanței de 20.231.511 lei și a respins cererea de evacuarea a acestuia din activul menționat.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut:
- pârâtul datorează lipsa de folosință ca daună numai pentru 4 luni, până la 26 aprilie 1999, pentru perioada 1 ianuarie 1996 - 1 ianuarie 1999 dreptul la acțiune fiind prescris, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată.;
- prin compensarea datoriilor reciproce, reclamanta devine debitor al pârâtului, așa încât în mod greșit a fost respinsă cererea privind instituirea dreptului de retenție și a fost admisă acțiunea în evacuare.
Prin decizia nr. 1296 din 1 aprilie 2004, înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursurile declarate de reclamantă și pârât împotriva acestei din urmă hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, pentru punerea în discuția părților a excepției prescripției dreptului la acțiune, cu referire la dauna constând în lipsa de folosință pe perioada 1 ianuarie 1996 - 1 ianuarie 1999.
Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios, în rejudecare după casare cu trimitere a admis apelul prin decizia nr. 209 din 14 octombrie 2004 și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că:
- a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 7.392.707 lei (lipsă folosință) în loc de 50.426.041 lei;
- a compensat obligațiile reciproce ale părților și a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 20.231.511 lei cu titlu de despăgubiri civile;
- a dispus evacuarea pârâtului din imobilele menționate;
- a instituit un drept de retenție în favoarea pârâtului până la achitarea creanței de 20.231.511 lei.
Celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe au fost menținute.
împotriva acestei din urmă hotărâri pârâtul a declarat recurs.
Pârâtul a susținut că instanța de control judiciar, la rejudecarea apelului, nu s-a conformat dispoziției instanței de recurs, în sensul de a se pronunța și asupra criticilor formulate de pârât.
S-a mai arătat că hotărârea este nelegală, în mod greșit reclamanta fiind obligată numai la contravaloarea lucrărilor recunoscute de către aceasta, deși din expertiza tehnică rezulta existența unor obiective noi față de bunurile ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare dintre F. Bacău și C.C.L.
în fine, recurentul a susținut că instanța s-a pronunțat greșit cu privire la cheltuielile de judecată.
Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Reclamanta a devenit titulară a dreptului de proprietate asupra activul B.P. prin cumpărare.
Prin expertiza efectuată în cauză (dosarul de fond) s-au identificat obiective noi de construcții și lucrări de îmbunătățiri în valoare de 84.717.291 lei și respectiv 18.272.283 lei.
La raportul de expertiză menționat nu au fost formulate obiecțiuni.
Prima instanță a acordat contravaloarea îmbunătățirilor numai în limita valorii celor recunoscute de instanță.
Instanța de apel, în rejudecare, nu s-a pronunțat asupra criticilor privind necontestarea efectuării lucrărilor și îmbunătățirilor de către pârât și nu a arătat temeiul legal al neacordării sumei de 82.758.000 lei, reprezentând diferența dintre creșterea efectivă a valorii fondului reclamantei, dovedită prin expertiza tehnică și suma la care aceasta a fost obligată.
Drept urmare, hotărârea atacată este supusă cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul și va modifica hotărârea atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârât, va obliga reclamanta și la plata sumei de 82.758.000 lei, iar dreptul de retenție va fi menținut până la concurența creanței majorate cu suma menționată.
Totodată, s-a văzut și cererea de cheltuieli, în toate etapele, dovedită cu actele depuse la dosar, reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozitivului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3918/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4095/2005. Comercial → |
|---|
