ICCJ. Decizia nr. 5480/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5480/2005
Dosar nr. 2094/2005
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti la data de 3 septembrie 2003, înregistrată la nr. 9990, reclamantul M.B. a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei al sumei de 13.463,93 dolari S.U.A., la cursul oficial al B.N.R. din ziua efectuării plăţii, din care: 601 dolari S.U.A., reprezintă cotă de profit neachitată în perioada 1 ianuarie 2000 – 13 aprilie 2000; 941,68 dolari S.U.A., reprezintă penalităţi de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 28 februarie 2003; 2432 dolari S.U.A., reprezintă lipsă de folosinţă pentru perioada 18 aprilie 2000 – iunie 2001; 2597 dolari S.U.A. reprezintă daune aferente perioadei 14 aprilie 2000 – 28 februarie 2003 şi suma de 6892,25 dolari S.U.A., reprezintă penalizări la suma de 3941 dolari S.U.A., câştigată prin sentinţa nr. 2309 din 13 aprilie 2000, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 28 februarie 2003.
La data de 20 ianuarie 2004, reclamantul şi-a precizat cuantumul pretenţiilor, în funcţie de prescripţia extinctivă, ca fiind de 11.019,23 dolari S.U.A., urmând a fi plătită în lei la cursul oficial al B.N.R. din data efectuării plăţii, din care: 2006 dolari S.U.A., reprezintă contravaloare lipsă folosinţă spaţiu pentru perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001; 3230,92 dolari S.U.A., reprezintă majorări de întârziere, calculate pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie 2003; 5782,31 dolari S.U.A., reprezintă penalizări la suma câştigată prin sentinţa nr. 2309 din 13 aprilie 2000, calculate pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie 2003.
Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 1768, pronunţată la data de 5 februarie 2004, în dosarul nr. 9990/2003, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată din oficiu, şi a respins, ca prescrise, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor de: 601 dolari S.U.A., pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 13 aprilie 2000; 941,65 dolari S.U.A., reprezentând penalităţi de întârziere, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 28 februarie 2003; 426 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă folosinţă aferentă perioadei 14 aprilie 2000 – 3 iunie 2000 şi majorările de întârziere calculate pentru această sumă şi 6892,25 dolari S.U.A., reprezentând penalizări la suma câştigată prin sentinţa civilă 2309 din 13 aprilie 2000 şi, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor de 2006 dolari S.U.A., reprezentând lipsă folosinţă spaţiu pentru perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001 şi de 3230,92 dolari S.U.A., reprezentând daune.
Secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 124, pronunţată la data de 11 februarie 2005, în dosarul nr. 553/2004, a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acţiunea precizată, cu consecinţa obligării pârâtei să plătească reclamantului în echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 2006 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă folosinţă spaţiu în perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001 respingând, ca nefondate, celelalte cereri.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului cu privire la o parte din debitul pretins, având în vedere că, faţă de precizarea făcută de acesta cererii introductive, în funcţie de intervenţia prescripţiei extinctive, acţiunea a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani, apreciind, cu referire la suma în cuantum de 2006 dolari S.U.A., necontestat de părţi, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă spaţiu pentru perioada 3 iunie 2000 – 11 iunie 2001, că aceasta este datorată, întrucât pârâta a continuat să folosească, fără titlu, spaţiul ce a făcut obiectul contractului de asociere, şi după ce s-a dispus evacuarea sa din acesta, prin sentinţa civilă nr. 2309 din 13 aprilie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 7699/1999, iar cu referire la penalităţile de întârziere, calculate la suma câştigată prin menţionata hotărâre judecătorească, că, în situaţia în care contractul încheiat între părţi a fost reziliat, acestea nu pot fi acordate, întrucât nu au temei legal în lipsa unei clauze penale cuprinsă într-o convenţie.
În ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 3.230,92 dolari S.U.A., cu titlu de daune, reprezentând majorări de întârziere pentru perioada 3 iunie 2000 – 31 decembrie 2003, instanţa de apel a considerat că aceasta este, deopotrivă, neîntemeiată, motivat de faptul că nu există nici un temei legal pe baza căruia aceste daune să fie acordate.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că, prin neacordarea „debitelor" solicitate cu titlu de majorări întârziere, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 13 din OG nr. 11/1996, modificată prin OG nr. 61/2002, având în vedere caracterul de creanţă bugetară al sumei asupra căreia acestea s-au calculat, critică ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta nedezvoltând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe care l-a invocat, spre a putea fi analizat.
Recursul este nefondat.
Astfel, în legătură cu câmpul de aplicare al OG nr. 11/1996, în art. 1 se precizează că se execută, potrivit dispoziţiilor sale, creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume ce reprezintă resurse financiare publice potrivit legii.
Este de observat că, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unei astfel de creanţe, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii, în condiţiile prevăzute de art. 4 din aceeaşi ordonanţă, ca bază de calcul a majorărilor de întârziere solicitate prin acţiunea introductivă, astfel cu a fost precizată, aşa încât, în lipsa unei obligaţii bugetare de plată, nu se poate reţine incidenţa art. 13 din evocatul act normativ.
Aşa fiind, constatând că, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelantul reclamant împotriva evocatei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 124 din 11 februarie 2005, pronunţată de secţia comercială a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5477/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5499/2005. Comercial → |
|---|
