ICCJ. Decizia nr. 5995/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5995/2005
Dosar nr. 8960/2004
Şedinţa publică din 15 decembrie 2005
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Bistriţa Năsăud, SC I.P.E., cu sediul în Bistriţa, a chemat în judecată pe SC E.T. SA, cu sediul în Bucureşti, pentru ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 39.000 dolari S.U.A. sau echivalentul ei în monedă naţională, reprezentând garanţie de bună execuţie ce nu i-a fost restituită şi a sumei de 36.330.260 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
La 27 august 2003, pârâta a chemat în garanţie B.T.R. cu sediul în com. Voluntari, arătând că suma pretinsă prin acţiune se află depusă la chemata în garanţie care refuză să o elibereze reclamantei.
În urma probelor administrate, secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Bistriţa Năsăud, prin sentinţa civilă nr. 2062/ LC, pronunţată la 18 noiembrie 2003, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 39.000 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data plăţii şi a sumei de 36.330.260 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin sentinţă, s-a luat act că pârâta a renunţat la cererea de chemare în garanţie.
Instanţa a reţinut că, pe baza unui contract de comision încheiat între reclamantă, în calitate de comitent şi pârâtă în calitate de comisionar, prima a avansat suma de 39.000 dolari S.U.A. ca o garanţie de bună execuţie pretinsă de comisionara urma, potrivit contractului, să o restituie, fapt ce nu s-a petrecut.
Apelul declarat împotriva sentinţei de către pârâtă a fost respins ca nefondat de către secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 263, pronunţată la 27 aprilie 2004.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerea pretinsei încălcări a art. 412 C. com. şi a art. 1542 C. civ., constând în greşita stabilire a culpei apelantei care a depus suma la o bancă intrată în procedura de faliment, pentru aceasta având consimţământul reclamantei.
Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs pârâta criticând-o pentru încălcarea legii, conform art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, contractul dintre părţi fiind greşit interpretat drept contract de comision la export, în realitate el fiind un contract de mandat încheiat între reclamantă în calitate de mandant şi comitent şi pârâtă în calitate de mandatară şi comisionară, activitatea lor trebuind să fie apreciată, potrivit art. 374-391 C. com.
În aceste condiţii pârâta nu putea acţiona pentru încasarea garanţiei decât numai la ordinele reclamantei care era singura ce avea drept de dispoziţie asupra acesteia.
Întrucât pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale nu poate fi trasă la răspundere în condiţiile concrete stabilite prin contract.
Aşa fiind, se apreciază că hotărârea este lipsită de temei legal, aplicându-se greşit prevederile art. 374-391, 405-412 C. com., art. 969, 977-979 C. civ. şi cele referitoare la forţa majoră.
În fine, hotărârea este criticată pentru că nu s-a pronunţat asupra unor dovezi (înscrisurile de la dosar) din care rezultă evident că în sarcina părţilor au fost stabilite alte drepturi şi obligaţii decât cele invocate.
Criticile sunt neîntemeiate.
Contractul încheiat între părţi este clar stabilit prin voinţa comună a acestora, drept contract de comision şi nu de mandat.
Asumarea obligaţiei de a reprezenta punctul de vedere al comitentului, cum ar fi cea prevăzută de art. 3.11 din contract, nu-l transferă pe comitent în mandatar, ci stabileşte doar un cadru în care urmează a se desfăşura activitatea de comision, cadru asumat de pârâtă.
Impunerea unei garanţii de bună execuţie de către partenerul extern şi asumarea de către comitent a obligaţiei de a o suporta nu este nici ea de natură a schimba natura contractului.
Contractul de livrare a mărfurilor către partenerul extern este încheiat de pârâtă, ceea ce îi stabileşte poziţia sa de comisionar, iar înscrierea în tabelul creditorilor este făcută de pârâtă cu o creanţă proprie.
Pârâta însăşi îşi defineşte calitatea de comisionar în cererea de chemare în garanţie a băncii.
Ca atare nu se poate susţine că instanţa a calificat greşit natura raporturilor dintre părţi şi nici aplicarea unui temei legal greşit.
Culpa pârâtei în recuperarea sumei depusă la bancă rezultă din efectuarea defectuoasă a demersurilor în această privinţă.
Analiza înscrisurilor invocate de pârâtă, în baza cărora pretinde că s-a stabilit greşit natura convenţiei dintre părţi, a fost efectuată de prima instanţă, inclusiv cea referitoare la existenţa forţei majore, iar instanţa de apel, confruntată cu stabilirea naturii juridice a convenţiei o face implicit prin argumentele invocate şi prin menţinerea celor reţinute de prima instanţă.
Aprecierea greşită, după cum se susţine, a acestei dovezi nu constituie un motiv de nelegalitate al hotărârii instanţei de apel.
Aşa fiind, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC E.T. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 263 din 27 aprilie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5990/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 6002/2005. Comercial → |
|---|
