ICCJ. Decizia nr. 5973/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5973/2005
Dosar nr. 2220/2005
Şedinţa publică din 14 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9168 din 1 iulie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC F.G. SA, împotriva pârâtei SC I.V. SA şi a obligat pârâta la plata sumelor de 803.083.515 lei reprezentând preţ marfă, 629.081.212 lei dobândă legală la 9 octombrie 2003 şi în continuare până la pronunţarea hotărârii, urmând ca debitul să fie reactualizat cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.
Pârâta a formulat apel solicitând schimbarea hotărârii şi respingerii acţiunii, în principal, ca prematur introdusă, iar în subsidiar, ca nefondată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a pronunţat Decizia comercială nr. 264 din 4 aprilie 2005 şi a admis apelul, a anulat, ca netimbrată cererea de suspendare şi a schimbat în tot sentinţa comercială în sensul că a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că intimata reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a întocmi factură fiscală încât aceasta nu dispune de mijlocul legal de plată care să o oblige pe apelanta – pârâtă la achitarea sumelor pretinse, creanţa nefiind astfel, certă şi exigibilă iar facturarea a 2 plăţi parţiale nu poate constitui o recunoaştere a datoriei.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susţinut că motivarea hotărârii cuprinde aspecte străine de natura pricinii făcându-se referiri doar la obligativitatea întocmirii facturii şi a modului cum a fost folosită factura pro forma deşi, obiectul judecăţii nu l-a constituit obligarea acesteia la emiterea unei facturi fiscale ci, acela de a se stabili, pe baza întregului material probator, dacă intimata – pârâtă are sau nu obligaţia să plătească bunurile livrate de recurenta – reclamantă.
Referitor la motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu şi-a motivat în drept soluţia, ignorând dispoziţiile art. 46 C. com., potrivit cărora obligaţiile comerciale se probează cu orice mijloc de probă cât şi dovezile administrate în acest sens din care rezultă că, urmare acordului de voinţă dintre cele 2 societăţi, la data de 6 octombrie 2000, s-a întocmit factura pro-forma în care s-a stipulat, conform comenzii pârâtei, produsele, cantităţile, preţurile produselor, acceptate, condiţiile şi termenele de plată. Ulterior pârâta, a suplimentat comanda şi s-au mai livrat 10 bucăţi monometre; încheindu-se proces – verbal de predare, iar cu ordinele de plată din 31 octombrie 2000 şi 20 decembrie 2000, pârâta a achitat avansul şi o parte din contravaloarea mărfurilor, în valoare de 640.800.000 lei şi respectiv 568.551.060 lei, condiţii în care concluzia instanţei de apel că, reclamanta nu are o creanţă, certă şi exigibilă este nelegală.
Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la primul motiv Înalta Curte constată că acesta este nefondat, deoarece instanţa de apel şi-a motivat soluţia chiar dacă prin raportare şi la celelalte probe în afara facturii pro forma, neanalizate, aceasta este nelegală aşa cum se va arăta în continuare, încât, acest motiv de recurs nu poate fi primit.
În schimb, motivele invocate şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. sunt fondate.
Întrucât este necontestat că litigiul dintre părţi este de natură comercială, art. 46 – 47 C. com., fixează regimul probator al obligaţiilor comerciale, incident în speţă şi din modul cum sunt redactate aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul nu a realizat o ierarhizare a acestora, instanţa având facultatea de a admite orice probă prevăzută de aceste texte potrivit naturii litigiului şi împrejurărilor cauzei.
Factura pro forma din 6 octombrie 2000 a fost întocmită la comanda pârâtei şi constituie o dovadă a convenţiei părţilor cu privire la obiect, preţ, de livrare şi condiţii de plată, primită prin corespondenţă şi deci, acceptată, de vreme ce nu a formulat obiecţiuni, iar prin ordinele de plată face trimitere la aceasta precizând, totodată, că plata constituie avans pentru marfa primită ce a constituit obiectul convenţiei şi recepţionată pe baza procesului verbal de predare – primire.
Toate aceste probe aflate la dosarul de fond, care au fost administrate de instanţa de fond în condiţiile textelor de lege sus-evocate, fac dovadă deplină asupra obligaţiei pârâtei, care este scadentă şi exigibilă încât, în mod nelegal şi netemeinic, curtea de apel a admis apelul şi a schimbat hotărârea instanţe de fond doar cu motivarea că factura pro forma nu a fost acceptată şi nu poate avea valoare de factură fiscală, cu atât mai mult cu cât plata s-a făcut din proprie iniţiativă pe baza unor ordine de plată, nepronunţându-se pe restul probelor.
Faţă de cele arătate în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., recursul va fi admis şi hotărârea instanţei de apel schimbată, în tot, în sensul că se va respinge apelul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC F.G. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 264 din 4 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC I.V. SA Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 9168 din 1 iulie 2004 a Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5969/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5990/2005. Comercial → |
|---|
