ICCJ. Decizia nr. 963/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 963/2005
Dosar nr. 4962/2004
Şedinţa publică din 15 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A.F.F.A., cu sediul în comuna Conţeşti jud. Teleorman a chemat în judecată SC A.I. SRL Bucureşti, pentru a se constata reziliate 7 contracte de arendă încheiate cu pârâta în perioada 5 februarie – 16 noiembrie 2002, începând cu anul agricol 2002 – 2003, deoarece pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
Tribunalul Teleorman, prin sentinţa nr. 2558 din 20 octombrie 2003 a admis excepţia invocată de pârâtă, privind lipsa concilierii directe şi a respins acţiunea ca inadmisibilă reţinând că într-adevăr, reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., în sensul că înainte de introducerea acţiunii nu a încercat să soluţioneze litigiul prin conciliere directă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile, ambele criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta a susţinut că obiectul cererii nu este evaluabil în bani şi drept urmare nu trebuiau respectate dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. şi că există contradicţie între admiterea excepţiei prematurităţii şi soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.
Critica pârâtei priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată suportate în cauză.
Prin Decizia nr. 13 din 2 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a admis apelul declarat de reclamantă şi pe cale de consecinţă a anulat sentinţa atacată, iar pe fond a admis acţiunea şi a dispus rezilierea contractelor de arendă, obligând pârâta la 108.000 lei cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.
Pronunţând Decizia respectivă, instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii deduse judecăţii nu este evaluabil în bani şi ca atare nu trebuie îndeplinită procedura prealabilă a concilierii. În ceea ce priveşte pe pârâtă, aceasta a încălcat dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din contractele de arendă solicitând sistarea eventualelor subvenţii agricole cuvenite reclamantei, iar faţă de pactul comisoriu de gradul IV, stipulat în art. 8 din contracte la data de 10 februarie 2003 a notificat rezilierea de drept a contractelor. Chiar dacă reclamanta a beneficiat de subvenţie în perioada 2001 – 2003, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.
Referitor la apelul declarat de pârâtă a reţinut că în raport de soluţia ce urmează a se pronunţa, partea nu este îndreptăţită să primească cheltuieli de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat recurs, invocând ca motive de casare dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece:
- greşit s-a dispus rezilierea şi pentru contractul de arendă nr. 12 din 16 noiembrie 2001, atâta timp cât contractul respectiv a fost înregistrat cu întârziere la Consiliul local Gogoşari, din culpa reclamantei, iar arendaşul nu a făcut dovada că a folosit acest teren în suprafaţă de 69,73 ha;
- dispozitivul deciziei este neclar întrucât nu s-a precizat de când operează rezilierea contractului de arendă şi faţă de solicitarea reclamantei din acţiune „începând cu anul agricol 2002 – 2003" s-ar înţelege că rezilierea operează pentru trecut, contrar prevederilor legale;
- în cauză au fost administrate suficiente probe care demonstrează culpa reclamantei în neexecutarea contractelor de arendă însă instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aceste dovezi, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, însuşindu-şi numai apărarea reclamantei, bazată pe adresa pârâtei către primărie din data de 18 octombrie 2002, prin care se solicita blocarea eventualelor subvenţii către arendaş.
Recursul este fondat.
Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat să se constate rezilierea contractelor de arendă încheiate între părţi, ori, Curtea de apel admiţând apelul şi rejudecând cauza pe fond a dispus rezilierea contractelor de arendă, cu toate că în considerarea deciziei a apreciat că se impune a se constata reziliate contractele de arendă pentru neexecutare.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care prevăd că în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Între dispozitiv şi considerente trebuie să existe concordanţă, ori în cauză este contrarietate între aceste două părţi ale hotărârii, ceea ce practic echivalează cu o nemotivare.
Atât timp cât în art. 8 din contractele încheiate între părţi s-a stipulat că în cazul neîndeplinirii de către arendaş a uneia din obligaţiile asumate, contractele respective se reziliază de drept, instanţa nu trebuia decât să dea eficienţă efectelor pactului comisoriu de gradul IV şi să constate reziliate contractele, iar nu să dispună rezilierea lor.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va admite recursul şi casând Decizia atacată va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care prin hotărârea pronunţată, urmează să respecte principiul disponibilităţii şi să stabilească deplina concordanţă dintre dispozitivul şi considerentele hotărârii. Totodată va stabili şi în raport de probele administrate data la care a operat pactul comisoriu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A.I. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 13 din 2 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Casează Decizia atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 896/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1397/2005. Comercial → |
|---|
