ICCJ. Decizia nr. 2774/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2774/2006
Dosar nr. 17075/1/2005
(nr. vechi 4223/2005)
Şedinţa de la 4 octombrie 2006
Asupra cererii de recurs de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin Decizia nr. 238 din 12 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, în dosarul nr. 1768/COM/2005, s-a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A.V.A.S. împotriva sentinţei nr. 477 din 18 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 171/COM/2004, în contradictoriu cu intimatul pârât T.C.D.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa, în apel după casare, a reţinut că temeiul acţiunii l-a constituit art. 21 din OG nr. 21/2002 modificată prin OG nr. 40/2003 şi art. 13 din contract, determinat de rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni. Rezoluţiunea contractului, fiind o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constă în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii lui. Potrivit art. 1021 C. civ., pentru rezoluţiunea contractului este necesar să se obţină o hotărâre judecătorească, însă părţile pot insera în contract clauze exprese privind rezoluţiunea pentru neexecutare, clauză inserată şi în cuprinsul contractului care face obiectul litigiului dedus judecăţii prin actul adiţional încheiat la data de 7 iulie 2000, care prevede expres desfiinţarea de drept, fără nici o somaţie a contractului, dacă cumpărătorul nu plăteşte la scadenţă 2 rate consecutive. În speţă, părţile au convenit şi asupra efectelor pe care le are rezoluţiunea contractului şi anume, reţinerea de către vânzător, din sumele plătite de cumpărător, a garanţiei depuse în contul prezentului contract şi a sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile scadente la data desfiinţării contractului conform art. 4 din contract. Pârâtul a depus în contul contractului o garanţie de 11.700.000 lei la 14 iunie 1999 şi a achitat o rată stabilită prin actul adiţional încheiat la 7 iulie 2000 iar la data de 29 iunie 2001 şi rata 3 scadentă la 29 iunie 2002, conform notificării OG nr. 149/2003. Părţile au convenit şi asupra modalităţii de evaluare şi de plată a daunelor interese în caz de desfiinţare a contractului pentru neexecutare, aşa cum rezultă din modul de redactare al pactului comisoriu. Cum clauza penală are valoarea unui contract şi este obligatorie între părţi, instanţa de judecată nu poate interveni în sensul modificării modalităţii de plată a daunelor-interese ori asupra cuantumului acestora. Cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate în perioada 1999 – 2002 cu titlu de dividende, instanţa de fond a constatat corect că reclamanta nu a precizat cuantumul acestora, perioada în care pârâtul a fost acţionar la SC M.S. SA şi când s-a efectuat procedura de reînscriere a A.P.A.P.S. ca acţionar în cadrul societăţii. Dat fiind că acţiunea trebuia precizată în sensul celor de mai sus şi că acela care pretinde un drept trebuie să facă dovada afirmaţiilor, Curtea de apel a constat că instanţei nu îi poate fi poate fi imputată lipsa de rol activ, cum greşit se pretinde, în caz contrar s-ar încălca principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Împotriva deciziei mai sus menţionate a formulat recurs reclamata.
Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii apelului şi a schimbării în totalitate a hotărârii apelate iar pe fond obligarea intimatului pârât la plata sumei de 5.549.123.586 lei reprezentând daune interese (dobânzi la ratele 1,2,3 şi penalităţi pentru neplata ratelor 1, 2, 3) urmare a rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare acţiuni nr. D.J. 18/1999, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale ulterioare.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a susţinut următoarele: hotărârea atacată este lipsită de temei legal deoarece în speţă, prin apariţia OG nr. 25/2002 clauzele contractuale au fost modificate prin voinţa legiuitorului şi nu a instanţei. Urmare rezoluţiunii contractului din culpa intimatului pârât, care a refuzat a mai achita preţul contractului, recurenta consideră că este îndreptăţită să pretindă daune de la cumpărător, conform art. 21 din OG nr. 25/2002.
Recurenta a susţinut că, potrivit dispoziţiilor legale mai sus arătate, „În cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate autorităţii, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din:
a) sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, precum şi penalităţile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligaţii contractuale;
b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului;
c) sumele prevăzute de HG nr. 1045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanţilor de către A.P.A.P.S. în cadrul P.S.A.L.
Recurenta a mai susţinut că soluţia este greşită şi faţă de art. 1021 C. civ., care prevede că „partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune interese."
Recurenta a criticat şi lipsa de rol activ a instanţei care nu a cerut reclamantei lămuririle necesare pentru soluţionarea cererii privitoare la dividendele aferente perioadei 1999 - 2002.
Curtea găseşte nefondat motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de fond ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.
Cu privire la încălcarea art. 21 din OG nr. 25/2005, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 506/2002, Înalta Curte constată că nu este aplicabil speţei deoarece această normă a intrat în vigoare la data de 26 iulie 2002. Conform art. 78 din Constituţia României, în forma în vigoare la data de 26 iulie 2002, „Legea se publică în M. Of. al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Legea nr. 506/2002 nu a prevăzut în textul ei data intrării în vigoare, dar a fost publicată în M. Of. din 26 iulie 2002, deci după încetarea efectelor contractului, fapt ce s-a produs la 29 iunie 2002. Acest lucru rezultă fără echivoc din înscrisul aflat la dosar de fond unde reclamanta recurentă precizează: „Urmare desfiinţării de drept a contractului, A.P.A.P.S. înţelege să facă aplicabilitatea dispoziţiilor legale speciale prevăzute de art. 21 din OG nr. 25/2002, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 506/2002.
Prezenta constituie manifestarea de voinţă irevocabilă a instituţiei noastre cu privire la desfiinţarea de drept a contractului în data de 29 iunie 2002."
Aşadar, reclamanta aplică retroactiv, unui act juridic desfiinţat deja prin propria manifestare de voinţă, norme publicate în M. Of. cu mult după data rezoluţiunii contractului. În consecinţă, nu se poate imputa instanţei că nu a aplicat art. 21 din OG nr. 25/2002, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 506/2002, câtă vreme dacă ar proceda astfel, s-ar încălca principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, dar şi dispoziţiile cuprinse în art. 2 din însuşi actul normativ avut în vedere, potrivit cărora: „Prezenta ordonanţă se aplică contractelor având ca obiect vânzarea-cumpărarea de acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale, încheiate de F.P.S. sau de A.P.A.P.S. şi aflate în derulare, pentru efectele produse de acestea după intrarea ei în vigoare."
În speţă, contractul părţilor, modificat prin actul adiţional din 7 iulie 2000, conţinea un pact comisoriu de grad IV la Cap. 5 art. 4 şi nu mai era în derulare la data apariţiei actului normativ, fiind desfiinţat de drept. Contractul produsese efecte până la data rezilierii, respectiv 29 iunie 2002. Cum nu poate fi vorba în cauză despre o modificare produsă prin efectul legii a clauzelor contractuale, iar instanţa nu poate să intervină în conţinutul contractului, fără a încălca principiul libertăţii de voinţă a părţilor, motivul de recurs de nelegalitate urmează a fi respins. În contractul lor, părţile chiar au prestabilit valoarea prejudiciului prin reţinerea de către vânzător, din sumele plătite de cumpărător, a garanţiei depuse în contul prezentului contract şi a sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile scadente la data desfiinţării contractului. Nu rezultă din actele dosarului că suma de 5.549.123.586 lei, pe care o pretinde reclamanta, este o sumă plătită de cumpărător şi care ar trebui reţinută drept consecinţă a rezoluţiunii contractului. Folosind exprimarea „să reţină din sumele plătite", părţile au aut în vedere ca, în caz de rezoluţiune, să nu se revină exact la situaţia anterioară desfiinţării contractului, iar vânzătoarea să îşi acopere astfel, prin reţinere, prejudiciul suferit prin încetarea efectelor contractului.
Cu privire la încălcarea art. 1021 C. civ., Înalta Curte are în vedere că răspunderea civilă contractuală este o specie cu caracter derogator de la răspunderea civilă delictuală, cu toate consecinţele ce decurg de aici, şi anume: debitorul contractual răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori era previzibil la data încheierii contractului, iar creditorul trebuie să dovedească numai existenţa contractului, faptul că obligaţia nu a fost executată, prejudiciul şi legătura de cauzalitate, fiind prezumată doar culpa debitorului conform art. 1082 C. civ.
Totodată, Înalta Curte are în vedere şi faptul că, în cazul în care între părţi a existat contract, din a cărui neexecutare a rezultat un prejudiciu, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind cea a răspunderii contractuale. Deci nu este posibilă exercitarea unei acţiuni în care să se cumuleze cele două forme ale răspunderii civile şi să se combine regulile ce le caracterizează.
În speţă, reclamanta creditoare nu a probat decât existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost integral executată. Nu a fost dovedit prejudiciul, în sensul de a fi cert şi de a nu fi fost deja executat şi nici legătura de cauzalitate dintre faptul neexecutării contractului şi prejudiciul suferit. (cel prestabilit de părţi prin cap. 5 art. 4 din contract prin reţinerea de către vânzător, din sumele plătite de cumpărător, a garanţiei depuse în contul prezentului contract şi a sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile scadente la data desfiinţării contractului).
Aşadar, prin hotărârea atacată nu s-a încălcat art. 1021 C. civ., ci s-a ajuns numai la imposibilitatea aplicării lui prin nerespectarea de către recurentă a tuturor cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii civile contractuale.
Cu privire la critica adusă instanţei de apel pentru lipsa rolului activ, Înalta Curte reţine că, deşi reclamanta indică în apel data la care s-a reînscris ca acţionar, nu produce nici o dovadă în susţinerea unei simple afirmaţii şi ignoră faptul că principiul rolului activ nu o scuteşte de sarcina probei şi de respectarea obligaţiei de a depune odată cu cererea şi actele în dovedirea pretenţiilor sale conform art. 112 pct. 5 C. proc. civ. În consecinţă, instanţele de fond şi de apel nu au avut nici un element în raport de care să poată analiza pretenţiile privitoare la dividende. Nici în prezentul recurs, deşi se află la al doilea ciclu procesual, recurenta nu a depus încheierea judecătorului delegat despre care face vorbire şi nici alte înscrisuri din care să rezulte dacă societatea a avut dividende, dacă a hotărât în adunarea generală distribuirea lor şi care este valoarea celor încasate de intimat.
În dosarele ataşate prezentului recurs reclamanta nu a depus nici un fel de înscrisuri, ci doar actul de sesizare a instanţei cu calea de atac prin care se solicită judecata şi în lipsa acesteia. Reclamanta nu a cerut probe în apel şi a lipsit la judecarea lui. Instanţa nu poate suplini, în numele rolului activ, pasivitatea procesuală totală a reclamantei pentru că ar crea un dezechilibru procesual evident între părţi şi o încălcare a principiilor imparţialităţii şi al egalităţii părţilor în faţa instanţei civile. Aplicarea unui principiu nu se poate face cu înfrângerea altor principii.
Este adevărat că reclamanta a invocat art. 172 C. proc. civ., dar fără a arăta care este exact înscrisul deţinut de partea potrivnică, ce conţine şi ce se doreşte a se proba cu el, pentru că numai astfel instanţa se va putea pronunţa asupra cererii de înfăţişare a unui înscris în cadrul probei cu acte. Formularea unei cereri în abstract („bilanţ contabil şi contul de profit şi pierderi"), fără a o concretiza la aspectele particulare ale cauzei echivalează cu lipsa acesteia. O atare formulare generică, dublată de faptul că este vorba despre două înscrisuri care nu au caracter ocult, ci se publică la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, nu obligă în nici un fel instanţa la aplicarea automată a art. 172 C. proc. civ. Instanţa este datoare a se pronunţa numai la împrejurările concrete şi pe deplin dovedite ale speţei. Reclamanta nu a dovedit că a solicitat autorităţilor competente copii ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierdere sau ale hotărârilor A.G.A. prin care s-a aprobat bilanţul şi contul de profit şi pierdere şi prin care s-a hotărât cuantumul şi data de distribuire a dividendelor.
Mai mult decât atât, nu este şi nu poate fi vorba în speţă despre înscrisuri deţinute de partea potrivnică, T.C.D. Bilanţul, contul de profit şi pierdere sunt acte ale unui terţ, ale SC M.S. SA, faţă de care intimatul nu mai are nici o calitate prin rezoluţiunea contractului, dar la care reclamanta recurentă este acţionar majoritar, deci mai în măsură să le depună în faţa instanţei. Potrivit chiar afirmaţiilor reclamantei recurente, aceasta a redobândit calitatea de acţionar prin încheierea judecătorului delegat nr. 5710 din 29 octombrie 2003. Cererea de chemare în judecată a pârâtului T.C.D. a fost formulată la 18 decembrie 2003 deci când reclamanta era acţionarul majoritar al societăţii comerciale deţinătoare a înscrisurilor învederate generic în acţiune. În consecinţă, se vor înlătura apărările reclamantei şi sub aspectul neaplicării de către instanţă a art. 172 C. proc. civ., nefiind incident în speţă pentru argumentele arătate.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 238 din 12 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 238 din 12 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 4 octombrie 2006
| ← ICCJ. Decizia nr. 2799/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2146/2006. Comercial → |
|---|
