ICCJ. Decizia nr. 284/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.284/2006
Dosar nr. 1748/2005
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6369 din 16 decembrie 1999 Tribunalul Bucureşti, secţia comercială a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. SA Buşteni. A admis acţiunea reclamantei SC D.D.F. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA Buşteni şi SC V. SA Buşteni şi pe cale de consecinţă a obligat pârâtele în solidar la 37.493.005 lei, reprezentând contravaloare lucrări efectuate de reclamantă la vilele C. şi V. la 3.091.400 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele pârâte, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 3322 pronunţată la 21 noiembrie 2000, a admis apelurile formulate de pârâte, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că la dosarul de fond, SC C. SA şi SC V. SA au depus cereri reconvenţionale asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat prin dispozitiv impunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
La data de 12 decembrie 2000 reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 şi art. 303 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 5332 din 25 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a respins recursul ca nefondat, reţinând că hotărârea pronunţată de tribunalul Bucureşti este lovită de nulitate, întrucât instanţa nu s-a pronunţat prin dispozitiv asupra cererilor reconvenţionale formulate de pârâtele SC C. SA şi SC V. SA.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la nr. 2358 din 12 februarie 2003.
Prin sentinţa comercială nr. 1978 din 10 februarie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea precizată, obligându-le pe pârâte la 6.992.933 lei cu titlu de contravaloare actualizată la 4 mai 1996 a lucrărilor de reparaţii la vilele C. şi V., la 16.634.039 lei cu titlu de contravaloare actualizată la 21 februarie 1997 a energiei electrice, a gazelor naturale şi a tarifelor de cazare şi la 4.091.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A respins celelalte capete de cerere ale acţiunii principale şi a respins ca neîntemeiate cererile reconvenţionale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, faţă de probele administrate în cauză, că lucrările de reparaţii efectuate de reclamantă cădeau în sarcina locatorului conform dispoziţiilor art. 1421 alin. (1) C. civ. şi dispoziţiile art. 3 din contract, valoarea lor actualizată reieşind din raportul de expertiză tehnică. A mai reţinut că reclamanta este îndreptăţită şi la restituirea cheltuielilor legate de cazarea în vila C. a turiştilor trimişi de pârâtă şi recunoscute conform procesului verbal încheiat de părţi la 7 mai 1992, a căror valoare reiese din raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul P.S., precum şi la restituirea cheltuielilor legate de plata energiei electrice şi a gazelor naturale pentru spaţiile ocupate de pârâta SC C. SA, valoare ce rezultă din expertiza întocmită de expert S.V.
În ce priveşte celelalte capete de cerere din acţiunea introductivă, instanţa de fond a reţinut că sunt neîntemeiate, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., întrucât vizează o situaţie de fapt, nu o situaţie de drept.
Referitor la cererea reconvenţională formulată de pârâta SC V. SA, instanţa a reţinut în esenţă, că pârâta nu este îndreptăţită la preţul locaţiunii, întrucât şi-a nesocotit obligaţia contractuală de a asigura paşnica folosinţă a imobilelor, că nu s-a dovedit culpa reclamantei în degradarea imobilelor, iar reparaţiile făcute de pârâtă reprezintă costuri normale ce revin proprietarilor.
Cât priveşte cererea reconvenţională formulată de SC C. SA, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată, pârâta fiind îndreptăţită să ceară executarea în natură a investiţiilor, nu prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâtele.
În motivarea apelului reclamanta a arătat, în esenţă, că valoarea lucrărilor efectuate de reclamantă la cele 2 vile a fost actualizată la 21 februarie 1997, prin expertiza întocmită de expert S.V. şi este în sumă de 13.866.033 lei, încât se impunea acordarea acestei sume, nu a celei de 6.992.933 lei cât a stabilit expertul D.I., care a avut ca dată de referinţă 4 mai 1996.
În apelul său, pârâta SC C. SA a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a apelantei SC D.D.F. SRL, întrucât prin încheierea nr. 7773 din 19 noiembrie 2001, judecătorul delegat la O.R.C. – T.B. a constatat dizolvarea de drept a acestei societăţi, care a fost radiată din oficiu prin menţiunea din 29 martie 2002.
În ce priveşte respingerea propriei cereri reconvenţionale, a susţinut, în esenţă, că executarea în natură a obligaţiei de a face nu mai este posibilă faţă de împrejurarea că reclamanta a pierdut personalitatea juridică; că s-a reţinut eronat că reclamanta nu a avut posesia imobilelor şi că aceasta nu are culpă în degradarea imobilelor, câtă vreme s-a realizat silit evacuarea reclamantei, iar degradările au fost constatate de executorul judecătoresc şi de expertize.
În apelul său pârâta SC V. SA a susţinut că nu se impunea admiterii cererii reclamantei, câtă vreme aceasta şi-a nesocotit propriile obligaţii contractuale.
A mai arătat că instanţa a făcut o greşită aplicare a solidarităţii cu privire la obligaţia de plată stabilită în favoarea reclamantei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 141 din 24 februarie 2005 a respins apelul declarat de reclamanta SC D.D.F. SRL, pentru lipsa capacităţii de folosinţă; a respins ca tardiv declarat apelul formulat de pârâta SC V. SA şi a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC C. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că reclamanta pierzându-şi personalitatea juridică şi-a pierdut şi capacitatea procesuală de folosinţă, ce atrage respingerea apelului pe care aceasta l-a formulat, pentru lipsa capacităţii sale de folosinţă.
În ce priveşte apelul declarat de pârâta SC V. SA a reţinut că este tardiv fiind declarat după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Cât priveşte apelul declarat de pârâta SC C. SA a reţinut ca neîntemeiată critica relativă la admiterea cererii unei persoane juridice lipsită de capacitate de folosinţă, întrucât la data introducerii acţiunii reclamanta avea capacitate de folosinţă; că hotărârea s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor art. 1073 şi art. 1075 C. civ., nefiind îndeplinite condiţiile legale de admitere a cererii în dezdăunare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul M.J., asociat unic al SC D.D.F. SRL şi pârâta SC C. SA, criticând-o pentru nelegalitate.
Reclamantul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul pentru lipsa capacităţii de folosinţă, înlăturând apărarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 în susţinerea calităţii procesuale, întrucât radierea SC D.D.F. SRL nu afectează transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic.
Pârâta SC C. SA şi-a motivat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că s-a respins greşit apelul pe considerentul că excepţia lipsei capacităţii de folosinţă nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, în condiţiile în care partea cunoştea faptul pierderii capacităţii de folosinţă a reclamantei, iar menţiunile făcute în registrul comerţului erau opozabile erga omnes. S-a mai arătat că deşi s-a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale, în mod greşit a fost respins apelul pârâtei.
Examinând hotărârea recurată, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de părţi, Curtea constată că recursurile formulate nu sunt fondate, soluţia instanţei de apel fiind legală.
Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile.
Dacă, pentru capacitatea de folosinţă a persoanei fizice există o dispoziţie legală, cuprinsă în art. 5 alin. (2) din decretul 31/1954, pentru capacitatea de folosinţă a persoanei juridice nu există o asemenea definiţie.
Cu toate acestea, ţinând seama de corelaţia stabilită mai sus, între „capacitatea juridică" a persoanei juridice şi capacitatea sa civilă, pe de o parte şi de formularea generală a art. 5 alin. (2), pe de altă parte, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice poate fi definită ca acea parte a capacităţii civile a subiectului colectiv de drept care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii.
Potrivit normelor de procedură (art. 41 şi art. 42 C. proc. civ.) pot sta în proces persoanele care au folosinţa drepturilor civile.
În cauză, instanţa de apel a aplicat corect aceste dispoziţii când a respins apelul formulat de SC D.D.F. SRL pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că SC D.D.F. SRL a fost dizolvată de drept în baza dispoziţiilor Legii nr. 314/2001 şi a fost radiată din registrul comerţului.
În conformitate cu prevederile art. 40 din decretul nr. 31/1954, persoana juridică încetează să mai aibă fiinţă prin dizolvare.
Cum personalitatea juridică a societăţii comerciale a încetat ca o consecinţă directă a dizolvării şi radierii, s-a constatat în mod legal că aceasta nu mai are folosinţa drepturilor procesuale pentru a putea figura ca parte şi exercita calea de atac, cu consecinţa respingerii apelului pe care aceasta l-a formulat pentru lipsa capacităţii sale de folosinţă.
În mod corect a fost înlăturată şi apărarea în susţinerea calităţii procesuale de apelant, întemeiată pe dispoziţiile art. 231 din Legea nr. 31/1990 având în vedere că apelul a fost declarat de SC D.D.F. SRL şi nu de asociatul unic în nume propriu, care nu a înţeles să-şi însuşească apelul, aşa cum rezultă din practicaua hotărârii instanţei de apel.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că acesta nu are corespondenţă în dezvoltarea în fapt a criticii invocate pentru a face posibil controlul judiciar.
Cât priveşte recursul declarat de pârâta SC C. SA se constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel făcut o aplicare corectă a legii.
În ceea ce priveşte prima critică, se apreciază că într-adevăr instanţa de apel a motivat greşit că excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă trebuia invocată de pârâtă în faţa instanţei de fond.
Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă se invocă pe cale de excepţie de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu în tot cursul procesului, însă aceasta nu este de natură a schimba soluţia pronunţată în raport de restul considerentelor ce au fost avute în vedere de instanţa de apel în sprijinul soluţiei adoptate.
Nici cea de-a 2-a critică nu este fondată întrucât, la data acţionării în judecată reclamanta SC D.D.F. SRL avea personalitate juridică şi deci putea să stea în judecată conform dispoziţiilor art. 41 C. proc. civ., încât nimic nu justifica, ca instanţa să nu protejeze dreptul unui subiect născut la momentul la care aceasta avea capacitatea de folosinţă şi a cărei ocrotire în justiţie a solicitat-o în aceleaşi condiţii.
Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul M.J. şi pârâta SC C. SA Buşteni, împotriva deciziei nr. 141 din 24 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 285/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 28/2006. Comercial → |
|---|
