ICCJ. Decizia nr. 345/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.345/2006
Dosar nr. 2222/2005
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii I.V. şi I.N., au chemat în judecată pe pârâta A.V.A.B., solicitând anularea actelor de executare privind vânzarea la licitaţie publică a apartamentului coproprietatea lor, ridicarea interdicţiei de vânzare şi radierea ipotecii.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 76 din 17 iulie 2003, a admis contestaţia la executare, a constatat că obligaţia de garanţie a contestatorilor s-a stins prin achitarea sumei de 11.011.000 lei, a anulat licitaţia de vânzare a apartamentului reclamanţilor şi a radiat ipoteca instituită asupra apartamentului.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii, în calitate de giranţi pentru împrumutul acordat de B.A. debitoarei SC M.V.P. SA, au plătit suma de 11.011.000 lei, în limita căreia s-a constituit garanţia, stingând astfel obligaţia lor către creditor.
Prin Decizia nr. 1298 din 1 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, considerând că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune şi a neîndeplinirii procedurii prealabile.
Instanţa de fond, prin sentinţa comercială nr. 108 din 14 noiembrie 2004, a admis excepţia prematurităţii acţiunii şi a respins contestaţia, considerând că obligaţia cerută de art. 46 alin. (1) din OUG nr. 51/1998 de a comunica cererea şi actele pe care se întemeiază nu a fost îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanţi, împotriva sentinţei astfel pronunţate, a fost admis prin Decizia nr. 4588 din 11 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de recurs a considerat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, art. 46 şi 47 din OUG nr. 51/1998 urmărind judecarea cu celeritate a unor asemenea cauze, fără a sancţiona ca prematură cererea adresată direct instanţei de judecată, aşa cum o face dispoziţia art. 7201 C. proc. civ.
În rejudecare, prin sentinţa comercială nr. 54 din 4 aprilie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia la executare, a constatat obligaţia de garanţie stinsă prin plata datoriei, a anulat licitaţia privind vânzarea apartamentului coproprietatea reclamanţilor, a radiat ipoteca şi a respins excepţia prescripţiei contestaţiei la executare.
Instanţa de fond a reţinut că actul pe care s-a întemeiat contestaţia la executare a fost publicaţia de vânzare din 2 iunie 2003, iar acţiunea a fost înregistrată la 6 iunie 2003, în termenul de 6 luni prescris de art. 49 din OUG nr. 51/1998, şi priveşte anularea formelor de executare pentru plata datoriei; pe fondul cauzei, a reţinut că la data de 4 iunie 2003 debitorii au plătit datoria rezultată din contractul de garanţie, stingând obligaţia, iar pe cale de consecinţă ipoteca trebuie radiată.
Împotriva sentinţei astfel pronunţate, pârâta creditoare a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.
Recurenta susţine că potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 cererea de radiere se soluţionează de către judecătorul de la biroul de carte funciară printr-o încheiere, curtea de apel încălcându-şi competenţa materială de soluţionare a cererii.
Pe de altă parte, instanţa de fond a fost investită cu anularea formelor de executare iar aceasta s-a pronunţat şi pentru ceea ce nu s-a cerut, anularea licitaţiei şi a ipotecii.
Recurenta critică sentinţa instanţei şi pentru interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, ipoteca fiind un drept real indivizibil care nu poate fi stinsă prin plata parţială a datoriei. Suma plătită de giranţi de 11.011.000 lei era la nivelul anului 1994, fără a se dispune o actualizare a acesteia şi nu a intrat în contul creditoarei.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin contractul de garanţie imobiliară încheiat la 23 august 1995, reclamanţii contestatori, au garantat cu ipotecă pe apartamentul acestora pentru suma de 11.011.000 lei, împrumutul acordat de B.A., debitoarei SC M.V.P. SA.
Contestatorii se obligau prin acest contract să nu înstrăineze imobilul adus garanţie, iar în cazul neachitării creditului garantat, creditorul să se poată îndestula cu sumele obţinute din executarea silită a bunului ipotecat.
Acţiunea prin care contestatorii au sesizat instanţa de judecată a avut ca obiect anularea tuturor formelor de executare efectuate, ridicarea interdicţiei de vânzare şi radierea ipotecii.
În cazul în care o acţiune de chemare în judecată are mai multe capete de cerere, în vederea soluţionării unitare a pricinii, instanţa de judecată sesizată este obligată să aplice normele relative la conexitatea cauzelor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 164 alin. (4) C. proc. civ., când una dintre pricini este de competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura, întrunirea se va face la acea instanţă. Este necontestată competenţa curţii de apel, în soluţionarea cauzelor izvorând din raporturile creanţelor neperformate preluate de A.V.A.B.; iar anularea formelor de executare este capătul principal de acţiune care stabileşte în competenţa acestei instanţe soluţionarea pricinii.
Anularea tuturor actelor de executare cerută în acţiunea de sesizare a instanţei include şi licitaţia asupra căreia s-a pronunţat curtea de apel. Dispoziţiile privind executarea silită, cuprind la cap. IV secţiunile II şi III valorificarea imobilelor urmărite silit, prin vânzare la licitaţie publică, iar anularea actelor de executare se referă aşadar şi la licitaţia organizată pentru vânzarea apartamentului. Astfel susţinerea acestui motiv de recurs este neîntemeiată, instanţa de fond pronunţându-se în limitele investirii.
Ipoteca instituită asupra imobilului în temeiul contractului de garanţie nu se confundă cu o ipotecă în temeiul contractului de credit.
Garanţia imobiliară impusă de contractul din 23 august 1995 este constituită pentru suma de 11.011.000 lei, indiferent dacă în contractul de credit banca a acordat un împrumut de 281.182 dolari S.U.A.
Ipoteca este un drept real de garanţie accesoriu, care însoţeşte obligaţia debitorului în limita garanţiei oferite, iar aceasta era de 11.011.000 lei stabilită într-adevăr în anul 1994, dar pe care creditoarea nu a reactualizat-o pentru a constata dacă datoria s-a stins sau nu.
Aparenţa inechităţii determinată de situaţia garanţilor care în acelaşi timp sunt şi administratori ai societăţii comerciale debitoare, este o consecinţă a pasivităţii creditorului care, fără a atrage răspunderea personală a administratorilor s-a mulţumit a-şi valorifica creanţa printr-o simplă urmărire silită imobiliară asupra bunului imobil cu care s-a garantat o parte din creditul acordat.
Astfel, sentinţa nr. 54 din 4 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti apare ca legală şi temeinică, iar recursul declarat împotriva ei va fi respins, în considerarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 54 din 4 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 349/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 342/2006. Comercial → |
|---|
