ICCJ. Decizia nr. 363/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.363/2006
Dosar nr. 2766/1/2005
Dosar vechi nr. 584/2005
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1664 din 20 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost admisă cererea reclamantei SC S. SRL împotriva pârâtei SC M. SA şi obligată aceasta la plata sumei de 3.307.400.000 lei contravaloare lucrări efectuate şi a cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că acţiunea reclamantei este o cerere reconvenţională disjunsă prin încheierea din 20 martie 2001 de acţiunea principală de către Tribunalul Constanţa strămutată la Tribunalul Ialomiţa, apoi la Tribunalul Prahova.
La data de 3 martie 1992 părţile au încheiat un contract privind restituirea imobilului situat în Constanţa, în pericol de demolare şi asociere în vederea exploatării, reclamanta executând lucrări de reabilitare în schimbul folosinţei imobilului, cu obligaţia plăţii sumei de 100 dolari S.U.A. lunar pentru perioada 1 decembrie 1994 – 30 noiembrie 1995 şi în continuare cu plata sumei de 600 dolari S.U.A. lunar pentru o perioadă de folosinţă de 23 de ani.
Prin sentinţa civilă nr. 975 din 19 aprilie 2001 Tribunalul Constanţa a dispus rezilierea contractului şi evacuarea reclamantei SC S. SRL, instituindu-se în favoarea sa un drept de retenţie până la achitarea contravalorii lucrărilor. Lucrările executate de reclamantă au fost evaluate de experţi la suma de 3.307.400.000 lei; unele dintre acestea executându-se fără a fi necesare autorizaţii de construcţii.
Capătul de cerere privind acordarea dobânzilor aferente debitului, a fost respins întrucât reprezintă o situaţie viitoare, neevaluată şi netimbrată.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 835 din 9 decembrie 2004, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.738.149.031 lei contravaloarea lucrărilor executate, a menţinut restul dispoziţiilor instanţei de fond şi a obligat pe intimată la 22.597.500 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că expertiza întocmită de experţii S., B. şi I. nu a răspuns obiectivelor stabilite, omologând expertiza tehnică întocmită de C.B. şi parţial expertiza contabilă a expertului C.C., prin care s-a stabilit o valoare apropiată preţului cu care imobilul a fost înstrăinat.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, părţile au declarat recurs.
Întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că instanţa de apel a înlăturat nemotivat expertiza efectuată de cei trei experţi, dând eficienţă unui supliment de expertiză la care apelanta nu a făcut trimitere. De altfel expertiza tehnică şi contabilă pe care a validat-o instanţa de apel reţinea valoarea lucrărilor executate de 3.155.951.456 lei, diminuarea sumelor acordate fiind o încălcare a principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
Pârâta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. criticând Decizia atacată întrucât instanţa de apel nu a stabilit temeiul juridic al acţiunii, pretenţiile reclamantei, din cererea reconvenţională ignorând textele legale privind temeiul pretenţiilor astfel încălcându-se dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., iar sancţiunea stabilită de art. 133 C. proc. civ. este nulitatea cererii.
Instanţa a stabilit temeiul acţiunii, contractul de colaborare, care a fost greşit interpretat, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin actul adiţional din 30 noiembrie 1994: reclamanta să finanţeze lucrările de investiţii urmând să exploateze imobilul o perioadă de 23 de ani. Pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, SC S. SRL a fost evacuată şi contractul reziliat. Instanţa nu a stabilit dacă în condiţiile contractului, participarea reclamantei cu suma de 100 dolari S.U.A. şi 600 dolari S.U.A., nu era un preţ neserios. În aceste condiţii imobilul trebuia să reintre în patrimoniul pârâtei SC M. SA fără plata vreunei sume de bani operând o compensare a valorii reale de folosinţă cu valoarea îmbunătăţirilor. Astfel reclamanta nu putea pretinde despăgubiri întrucât contractul a fost reziliat din culpa exclusivă a sa. Clauzele contractuale prevăzute la art. 3 şi 4 din actul adiţional au fost greşit interpretate instanţele pierzând din vedere natura contractului de asociere şi scopul urmărit.
Pe de altă parte, recurenta pârâtă susţine că instanţa a apreciat greşit valoarea lucrărilor de investiţii; acestea nu puteau fi decât cele înregistrate în contabilitate şi pentru care s-a obţinut autorizaţie de construcţie, respectiv suma de 473.336.455 lei ce trebuiau executate până în decembrie 1995.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa de apel a greşit menţinând dispoziţia instanţei de fond, deşi a redus cuantumul dispoziţiilor de la 3.304.400.000 lei, la 1.738.149.031 lei.
Recursul reclamantei este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce se vor expune.
Prin contractul de colaborare, încheiat la 30 martie 1992, părţile au convenit ca pârâta să pună la dispoziţia reclamantei un imobil pe care să-l consolideze şi să-l repare urmând să împartă veniturile obţinute din exploatarea acestuia. Prin actul adiţional din 30 noiembrie 1994, contractul s-a modificat, reclamanta obligându-se să finalizeze lucrările de investiţii până la 1 decembrie 1995 şi să exploateze spaţiul comercial astfel amenajat pe o perioadă de 23 de ani; în primul an reclamanta fiind obligată la 100 dolari S.U.A. pe lună, iar apoi la 600 dolari S.U.A. pe lună.
Prin sentinţa nr. 975/2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost reziliat contractul pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată a folosinţei imobilului şi de realizare a investiţiilor, a fost evacuată SC S. SRL cu recunoaşterea dreptului de retenţie până la achitarea de către SC M. SA a contravalorii investiţiilor efectuate.
Raportul de expertiză al experţilor S., B. şi I., cu răspunsul la obiecţiunile formulate, au stabilit valoarea totală a investiţiilor de 3.307.400.000 lei corespunzătoare sumei rezultată din expertiza contabilă C.C. (3.155.951.456 lei – fără T.V.A.).
Aprecierile instanţei de apel privind expertiza celor trei experţi, este nefondată.
Experţii au răspuns obiecţiunilor formulate de pârâtă la termenele din 9 ianuarie 2004 şi 3 august 2004 explicând modul de calcul al valorii stabilite prin analiza categoriilor de lucrări de extindere a construcţiei, de reparaţii şi modernizări şi lucrări de consolidare.
Faptul că pârâta a încheiat un contract de vânzare cumpărare a corpului, în suprafaţa construită la sol de 286,04 mp şi a acordat drept de superficie asupra terenului de 901,65 mp este nerelevant pentru evaluarea lucrărilor executate, în raport cu proba ştiinţifică administrată.
Greşită este şi înlăturarea calculului contabil pe considerentul că prejudiciul reclamantei a fost efectiv la momentul înregistrării documentelor în contabilitate, cât timp din materialul probator administrat rezultă înregistrarea unui contract de proiectare din 1995 (contract încheiat cu SC E. SRL).
În privinţa recursului pârâtei, urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Tribunalul Constanţa a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa nr. 975/2001, dreptul de retenţie al reclamantei asupra imobilului din Constanţa, până la achitarea contravalorii lucrărilor de îmbunătăţire.
Indiferent de calificarea dată răspunderii proprietarului imobilului, contractuală sau qvasi contractuală, lucrările efectuate de reclamantă trebuiau evaluate ori plătite în temeiul hotărârii judecătoreşti. Astfel, nu se poate imputa instanţelor lipsa rolului activ sau încălcarea dispoziţiilor art. 133 C. proc. civ. Cererea reconvenţională, disjunsă, care face obiectul litigiului actual, reprezintă o pretenţie în legătură cu cererea principală, aşa încât temeiul acesteia este rezultat al desfiinţării raporturilor contractuale ale părţilor, expres precizat în întâmpinarea ce face corp comun cu cererea reconvenţională.
Culpa reclamantei în rezilierea contractului de colaborare nu poate conduce la înlăturarea obligării proprietarului imobilului la plata lucrărilor de îmbunătăţire a bunului, iar evocarea greşitei interpretări a art. 3 şi 4 din actul adiţional este nepertinentă. Clauzele susmenţionate priveau modalitatea de plată a folosinţei imobilului şi obligaţia de a depune acte pentru investiţia ce urma a se executa, iar pentru neîndeplinirea unora din obligaţiile asumate de reclamantă, contractul a fost reziliat.
Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia numai valoarea lucrărilor înregistrate în contabilitate şi pentru care s-a obţinut autorizaţie de construcţie rămâne în sarcina proprietarului. Probele ştiinţifice administrate, au determinat fără echivoc creşterea valorii imobilului prin lucrările de reparaţii, extindere, modernizare şi consolidare.
Critica deciziei atacate în legătură cu greşita acordare a cheltuielilor de judecată este aparent justificată.
Într-adevăr, instanţa de apel reducând cuantumul pretenţiilor reclamantei trebuia să aibă în vedere o reducere corespunzătoare şi a cheltuielilor de judecată.
Însă faţă de soluţia admiterii recursului reclamantei, motivul de modificare invocat a devenit nefondat.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul reclamantei împotriva deciziei nr. 835 din 9 decembrie 2004 va modifica Decizia atacată în sensul că va respinge apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1664 din 20 septembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Prahova şi va respinge ca nefondat recursul pârâtei declarat împotriva aceleiaşi decizii.
În considerarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în raport de culpa procesuală a recurentei pârâte, o va obliga la 2.163 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SRL Constanţa, împotriva deciziei nr. 835 din 9 decembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică Decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC M. SA Constanţa împotriva sentinţei nr. 1664 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova.
Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SA Constanţa împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă SC M. SA Constanţa la 2.163 lei noi cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru, recurentei-reclamantă SC S. SRL Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 31 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 372/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 354/2006. Comercial → |
|---|
