ICCJ. Decizia nr. 3963/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3963/2006
Dosar nr. 7308/1/2006
Şedinţa publică din 5 decembrie 2006
Deliberând asupra recursului de faţă,
Reclamanta SC C.S. SA, în prezent SC T.H.R.M.N. SA, cu sediul în Eforie Sud, a solicitat obligarea pârâtei SC D. SRL Eforie Sud la plata sumei de 262.051.000 lei contravaloarea sumei minime garantate pe anul 2000 şi a sumei de 503.137.920 lei penalităţi de întârziere rezultate din executarea necorespunzătoare a clauzelor din contractele de asociere în participaţiune nr. 869/1996 şi nr. 871/1996 încheiate pentru hotelurile O. şi F.
Motivându-şi cererea, reclamanta arată că pârâta s-a obligat prin contractele de asociere să plătească la termen suma minimă garantată anual reactualizată cu rata inflaţiei şi potrivit art. 6 pct. 5 din contract se datorează penalităţi de 0,5 % pe zi de întârziere.
Pârâta-reclamantă SC D. SRL a solicitat să se instituie un drept de retenţie asupra hotelurilor O. ŞI F. până la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea investiţiilor şi reparaţiilor efectuate la cele două hoteluri. Cauzele au fost conexate la data de 14 noiembrie 2002.
Reclamanta SC C.S. SA a solicitat obligarea pârâtei SC D. SRL la plata sumei de 33.725.000 lei reactualizată în raport de rata inflaţiei pentru suma minimă garantată aferentă anului 2002.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 9409 din 12 decembrie 2003, a respins acţiunea reclamantei, a admis acţiunea conexă a pârâtei SC D. SRL şi acţiunea conexă a reclamantei SC C.S. SA.
A fost obligată pârâta SC D. SRL la plata către reclamantă a sumei de 181.492.000 lei despăgubiri civile şi a sumei de 11.624.000 lei cheltuieli de judecată. S-a constatat că reclamanta are un drept de retenţie asupra activelor hotel O. şi F., proprietatea reclamantei până la plata contravalorii îmbunătăţirilor şi investiţiilor realizate.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că pe anul 2000 s-a plătit suma minimă datorată iar pe 2002 se datorează 181.492.000 lei conform calculului expertizei. În privinţa reparaţiilor, îmbunătăţirilor şi investiţiilor, acestea au fost apreciate ca necesare şi utile deoarece au întreţinut starea tehnică a construcţiei sporindu-i gradul de confort şi fiind realizate cu acordul proprietarului.
Valoarea investiţiilor a fost stabilită la suma de 6.215.000.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC C.S. SA susţinând că, în mod greşit au fost înlăturate obiecţiunile la expertiză, fără nici o motivare.
Se arată că, pe anii 2000 şi 2002, nu putea fi calculată suma minimă garantată deoarece în contractele încheiate s-a prevăzut ca aceasta să fie stabilită prin actualizarea sumei minime aferente anului 1996, în raport de rata inflaţiei; sumele achitate pentru anii 1996-1999 nu mai puteau fi rediscutate şi doar compensate cu eventualele sume achitate în plus dar pârâta nu a formulat o asemenea cerere.
Referitor la dreptul de retenţie s-a apreciat că, din eroare au fost cuprinse şi lucrări de întreţinere care reveneau exclusiv utilizatorului, în valoare de 116.476.126 lei, nerecepţionate de reclamantă.
Într-o primă soluţionare a apelului, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondat, apelul însă Decizia a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciindu-se că nu s-a ţinut cont de prevederile capitolului V art. 7 alin. (9) din contract care reglementa situaţia unui eventual drept de retenţie.
Rejudecând, Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia nr. 67 din 16 martie 2006, a admis apelul reclamantei SC T.H.R.M.N. SA, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 9409/2003 a Tribunalului Constanţa admiţând acţiunea principală şi obligând-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 15.306 lei reprezentând suma minimă garantată aferentă anului 2000 şi 108.756 lei penalităţi de întârziere. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a reţinut că, în mod greşit a fost acceptată expertiza al cărei calcul excede obiectului cauzei şi că nu se mai pot pune în discuţie sumele achitate pentru perioada 1996 - 1999.
Actele adiţionale au putere de lege între părţi iar acestea nu au convenit ca actualizarea să vizeze numai o parte din suma minimă garantată.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 alin. (9), acest text se referă doar la lucrările efectuate de pârâtă conform caietului de sarcini, respectiv la lucrărule de conservare.
Decizia a fost atacată cu recurs de către ambele părţi.
Reclamanta invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţine că, în mod greşit instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 7 alin. (9) din contract, care stabileşte că investiţiile imobiliare efectuate pe cheltuiala proprie a asociatului pentru lucrări de amenajare, extindere, modernizare şi intimizare se consideră amortizate la încetarea termenului contractual, rămânând în proprietatea SC C.S. SA iar asociatul nu are un drept de retenţie asupra spaţiului.
Nedându-se relevanţă acestei reglementări contractuale, se susţine că a fost încălcat principiul obligativităţii prevederilor contractuale prevăzut în art. 969 C. civ.
Se mai arată că prin acordul dat în vederea efectuării lucrărilor, reclamanta nu s-a obligat în nici un mod la plata acestor lucrări.
Pârâta invocă motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţine că, în mod greşit a fost obligată la plata unor penalităţi în valoare de 108.746 lei încălcându-se dispoziţiile art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002 care prevăd că totalul penalităţilor nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Se mai arată că limitarea dreptului de retenţie la suma de 175.860 lei reprezentând construcţia restaurantului este greşită în opinia recurentei-pârâte.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele următoare:
În ceea ce priveşte recursul reclamantei se constată că instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 7 alin. (9) din contractul încheiat între părţi care reglementează situaţia investiţiilor imobiliare efectuate pentru amenajare, extindere, modernizare şi intimizare. De comun acord părţile au stabilit că aceste lucrări rămând în proprietatea reclamantei considerându-se amortizate la data încetării termenului contractului. De asemenea, părţile au prevăzut, în acelaşi text că pârâta, care a efectuat aceste lucrări nu are un drept de retenţie asupra spaţiului.
Faţă de această stipulaţie extrem de clară, ce se referă la toate tipurile de lucrări şi în care se încadrează cele efectuate de pârâtă, în mod greşit a fost instituit un drept de retenţie în favoarea pârâtei asupra spaţiului.
Încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (9) din contract reprezintă o aplicare greşită a legii părţilor, aşa cum este considerat contractul, conform art. 969 C. civ.
Pentru aceste considerente va fi admis recursul reclamantei şi se va modifica Decizia în sensul că va fi respins capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenţie.
Şi recursul pârâtei este fondat, însă pentru următoarele motive:
Obligarea pârâtei la plata unor penalităţi ce depăşesc valoarea sumei încalcă dispoziţiile art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002 care prevăd că penalităţile nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Celelalte critici referitoare la dreptul de retenţie şi limitarea lui numai la suma de 175.860 lei nu sunt întemeiate având în vedere argumentele ce au fost exprese cu privire la interdicţia expresă a constituirii unui drept de retenţie stabilită de părţi, prin contract în art. 7 alin. (9).
Va fi admis şi recursul pârâtei modificându-se Decizia în sensul obligării pârâtei numai la suma de 15.306 lei penalităţi, în loc de 108.746 lei.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei privind obligarea la plata sumei minime garantate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord (fostă SC C.S. SA) şi pârâta SC D. SRL Eforie Sud.
Modifică Decizia nr. 67 com din 16 martie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 15.306 lei penalităţi de întârziere în loc de 108.746 lei.
Respinge capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenţie.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei privind obligarea la plata sumei minime garantate,
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 5 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 598/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3962/2006. Comercial → |
|---|
