ICCJ. Decizia nr. 119/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 119/2007
Dosar nr. 9248/1/2006
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă adresată, Tribunalului Bihor, la data de 17 iunie 2003 şi înregistrată sub nr. 5147/COM/2003, reclamanta SC G.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.A.T. TIMIŞOARA obligarea acesteia la plata sumei de 2.400.000.000 lei reprezentând venituri obţinute de pârâtă pe seama celor patru troleibuze vândute acesteia şi neachitate conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 9 din 30 ianuarie 2001.
Cererea a fost disjunsă de instanţă, în vederea judecării separate, prin Încheierea din data de 9 septembrie 2003 şi a fost înregistrată sub nr. 7241/ COM/2003 pe rolul aceluiaşi tribunal.
La data de 18 martie 2004 reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul majorării cuantumului pretenţiilor la suma de 2.720.476.900 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate potrivit clauzei penale stipulate în contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/2001 încheiat cu pârâta şi daune interese urmare diminuării puterii de cumpărare a sumei ce constituie debitul restant.
Prin sentinţa comercială nr. 1819/ COM din data de 28 iunie 2004, Tribunalul Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată, reţinând în considerentele hotărârii că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii de conciliere prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Totodată, instanţa apreciază că precizarea de acţiune formulată, la data de 11 martie 2004, este tardivă în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ., iar pe fond acţiunea este nefondată deoarece cele patru troleibuze pentru care se solicită beneficiul nerealizat au fost puse la dispoziţia cumpărătorului cu titlu gratuit.
Verificând legalitatea şi temeinicia acestei sentinţe în cadrul apelului declarat de reclamanta, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 7 din data de 18 ianuarie 2005, admite apelul reclamantei şi anulează sentinţa primei instanţe, acordând termen pentru evocarea fondului.
Curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei intermediare pronunţate că procedura concilierii directe s-a realizat între părţi în formă mediată, dat fiind că acestea nu îşi aveau sediul în aceiaşi localitate, corespondenţa purtată între ele în vederea rezolvării amiabile a conflictului, impunând concluzia existenţei concilierii prevăzute de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Evocând fondul, Curtea de apel, prin Decizia comercială nr. 48 pronunţată la data de 11 aprilie 2006, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta şi în consecinţă a obligat pârâta la plata sumei de 2.034.575.856 Rol cu titlu de penalităţi de întârziere şi la 12.384,48 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a constatat că între părţi s-au derulat raporturi comerciale potrivit contractului de vânzare cumpărare nr. 9/2001, prin care reclamanta vinde pârâtei un număr de 20 troleibuze Berliet tip ER 100 H în valoare totală de 25.540.821.900 lei exclusiv TVA.
Că, pârâta nu a respectat scadenţele de plată a preţului, astfel că prin Ordonanţa nr. 523/ COM din 6 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bihor, aceasta a fost somată să achite reclamantei suma de 5.237.003.492 lei cu titlu de preţ, sumă plătită de pârâta la data de 17 octombrie 2003 prin virament bancar.
S-a mai reţinut că, suma solicitată de reclamantă prin prezenta acţiune reprezintă penalităţi datorate conform clauzei penale stipulate la art. 16 din contractul de vânzare – cumpărare convenit, penalităţi calculate de la 1 februarie 2003 şi până la 17 octombrie 2003, precizarea acţiunii la data de 25 noiembrie 2003 fiind făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfăţişare.
Totodată, Curtea apreciază că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate, în raport de data scadenţei debitului reprezentând diferenţa de preţ, 30 ianuarie 2003, dată de la care curg penalităţile de întârziere.
Apărarea pârâtei, în sensul că, prin efectul actului adiţional nr. 2 din 12 septembrie 2002 a fost prorogată scadenţa diferenţei de preţ, în baza art. 4 alin. (1) şi că astfel s-a modificat şi data de la care au început să curgă penalităţile, a fost înlăturată de Curte, cu motivarea că potrivit Ordonanţei nr. 523 din 6 martie 2003 a Tribunalului Bihor, s-a constatat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei de 5.237.003.492 lei, creanţa achitată la data de 17 octombrie 2003, astfel că pârâta datorează penalităţi pe perioada solicitată.
În contra acestei decizii, pârâta SC R.A.T. TIMIŞOARA a declarat recurs,pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea hotărârii instanţei de control judiciar în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă.
În argumentarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta a susţinut următoarele:
- acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, în condiţiile în care temeiul de drept invocat au fost dispoziţiile art. 994 C. civ., privind plata nedatorată, iar ulterior art. 998 – art. 999 C. civ. şi art. 1085 şi 1088 C. civ., ceea ce presupune aplicarea deopotrivă a regulilor răspunderii delictuale şi ale răspunderii contractuale, ipoteză inadmisibilă;
- precizarea de acţiune formulată la data de 11 martie 2004 constituie în realitate o veritabilă modificare a cererii, fiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.;
- calculul penalităţilor acordate este greşit, deoarece potrivit actului adiţional nr. 2/2002 convenit, obligaţia de plată a sumei restante devenea exigibilă abia după ce reclamanta îşi îndeplinea toate obligaţiile asumate, obligaţii pe care nici în prezent nu le-a onorat, astfel că obligaţia la plata penalităţilor nu este exigibilă.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Acţiunea introductivă formulată de reclamantă având ca obiect iniţial obligarea pârâtei la plata dobânzii legale şi ulterior la plata de penalităţi de întârziere aferente restului de preţ neachitat, s-a întemeiat, în fapt şi în drept, pe obligaţiile asumate de pârâtă prin contractul comercial de vânzare-cumpărare, încheiat, astfel că, din această perspectivă, nu există nici un impediment legal, pentru a putea fi promovată, distinct de faptul că încadrarea corectă în drept a acţiunii este apanajul instanţei, potrivit art. 84 C. proc. civ.
2. Reclamanta şi-a precizat acţiunea la termenul din 25 noiembrie 2003, care a fost prima zi de înfăţişare în cauză, astfel cum este definită de dispoziţiile art. 134 C. proc. civ.
Primul termen de judecată acordat în cauză a fost la 21 octombrie 2005, când procedura de citare a fost nelegal îndeplinită cu părţile, iar următorul termen la data de 25 noiembrie 2003, când părţile au fost prezente şi în situaţia de a pune concluzii, termen la care reclamanta intimată a depus cererea precizatoare cu respectarea cerinţelor impuse de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
3. Penalităţile de întârziere au fost convenite de părţi prin clauza penală stipulate la art. 16 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/2001, iar creanţa în sumă de 5.237.003.492 ROL reprezentând diferenţa de preţ, creanţa la care s-au calculat penalităţile, a fost constatată prin Ordonanţa nr. 523/C/2003 a Tribunalului Bihor, astfel că în mod just instanţa de apel a statuat că recurenta-pârâtă datorează intimatei penalităţile de întârziere solicitate, în raport de data achitării acesteia 17 octombrie 2003.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat depârâta R.A.T. TIMIŞOARA împotriva deciziei nr. 48/ C din 11 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 125/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 102/2007. Comercial → |
|---|
