ICCJ. Decizia nr. 259/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 259/2007
Dosar nr. 11458/1/2005
(Dosar vechi nr. 2769/2005)
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3167 din 29 octombrie 2003 pronunţată în dosar nr. 5773/2000 al Tribunalului Arad, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii B.I. şi B.M.L. împotriva pârâţilor SC D.I. SRL Socodor, fosta SC D.I. SRL, I.D. şi Consiliul Local Socodor şi în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de dare în folosinţă nr. 212 din 18 mai 1991, s-a dispus evacuarea necondiţionată a pârâţilor SC D.I. SRL şi I.D., precum şi obligarea acestora să readucă imobilul în starea iniţială de magazie de seminţe, s-a respins capătul de cerere privind declararea nulităţii societăţii pârâte şi cel privind obligarea la daune morale şi s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la soluţionarea cererii de chemare în garanţie. Totodată s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC D.I. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, în rejudecare, a reţinut, în esenţă, că în anul 1991 Primăria comunei Socodor a încheiat cu pârâtul I.D. contractul de dare în folosinţă nr. 212 din 18 mai 1991 privind clădirea situată administrativ în comuna Socodor, înscrisă în CF 267, pentru o durată de 20 ani, iar în perioada 1991 - 1996 pârâtul în calitate de asociat al SS D.I. SRL, în prezent SC D.I. SRL a efectuat fără autorizaţie de construire lucrări de modificare asupra imobilului schimbând destinaţia acestuia din magazie de seminţe în moară de panificaţie.
Întrucât reclamanţii şi-au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, notificând în acest sens pârâta la data de 27 mai 1996, este întemeiată solicitarea acestora de a se constata nulitatea contractului de dare în folosinţă, mai ales că Primăria comunei Socodor a precizat în partea finală o convenţie că nu îşi asumă nici o răspundere în legătură cu dreptul de proprietate asupra construcţiei, cu privire la care a încheiat totuşi un contract, lovit prin urmare de nulitate absolută.
În acest sens acţiunea principală a fost admisă ca atare, dispunându-se obligarea pârâţilor să readucă imobilul în starea iniţială de magazie de seminţe precum şi evacuarea acestora, fiind respinse capetele de cerere privind declararea nulităţii societăţii pârâte şi acordarea daunelor morale ca nedovedite.
Având în vedere împrejurarea că lucrările de investiţii au fost efectuate fără acordul proprietarului şi fără autorizaţie, că au schimbat destinaţia iniţială a imobilului precum şi faptul că acestea pot fi ridicate, tribunalul a respins cererea reconvenţională a pârâţilor, pentru obligarea reclamanţilor la plata contravalorii acestor lucrări şi pe cale de consecinţă şi pentru instituirea dreptului de retenţie.
Apelul declarat de pârâta SC D.I. SRL Socodor a fost admis prin Decizia civilă nr. 89 din 25 aprilie 2005 pronunţată în dosar nr. 520/2004 al Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, iar hotărârea primei instanţe schimbată în parte în sensul admiterii în parte a acţiunii principale şi a cererii reconvenţionale şi evacuării pârâtei din imobilul în litigiu condiţionat de plata investiţiilor efectuate în sumă de 4.249.399.878 lei şi instituirii unui drept de retenţie în favoarea pârâtei până la achitarea acestei sume, cu obligarea reclamanţilor şi la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în sumă de 323.250.000 lei.
Instanţa de control judiciar, a reţinut în argumentarea soluţiei faptul că pârâta a fost de bună credinţă în momentul efectuării investiţiilor, de altfel impuse de Consiliul Local al comunei Socodor ca o condiţie pentru acordarea dreptului de folosinţă, schimbarea destinaţiei bunului, fiind de asemenea rezultatul obligaţiilor stabilite prin contract.
Pe de altă parte aceste investiţii au sporit valoarea imobilului, transformându-l dintr-o magazie de seminţe aflată în stare avansată de degradare într-o moară funcţională, aducătoare de profit.
Prin urmare, evacuarea pârâtei, a fost condiţionată de plata contravalorii investiţiilor stabilite prin expertizele şi contraexpertizele efectuate în cauză la suma de 4.249.399.878 lei, în temeiul art. 1444 C. civ., instituindu-se în favoarea pârâtei şi un drept de retenţie până la achitarea acestei sume, de către reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii B.I. şi B.M.L., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În mod concret, recurenţii invocă faptul că Decizia pronunţată este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1444 şi 480 C. civ., deoarece contractul de dare în folosinţă este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat pe o durată mai mare de 5 ani, deşi Consiliul Local al comunei Socodor având doar un drept de administrare nu putea dispune de imobil.
Pe de altă parte acest contract nu este opozabil reclamanţilor astfel încât obligarea la plata unor investiţii efectuate în baza unui act nul este nelegală cu atât mai mult cu cât pârâta cunoscând situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că acesta a fost preluat de stat în temeiul unor acte normative ulterior desfiinţate, nu susţine afirmaţia pârâtei, confirmată de instanţa de apel, că aceasta a efectuat lucrările cu bună credinţă, cu atât mai mult cu cât nu aveau la bază o autorizaţie de construire.
Prin urmare, temeiul obligării la plata acestor investiţii, respectiv principiul îmbogăţirii fără justă cauză, a fost greşit aplicat în speţă.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurenţii critică Decizia sub aspectul încălcării prevederilor art. 480 C. civ., care conferă posibilitatea proprietarului de a se bucura în mod deplin şi exclusiv de dreptul său, îngrădit însă prin faptul că instanţa de apel a dispus evacuarea pârâtei condiţionat de plata investiţiilor efectuate de aceasta.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, dispoziţiilor art. 480, 494, 1444 C. civ., raportat la prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., curtea constată că acesta este nefondat respingându-l ca atare.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel, că pârâta a efectuat lucrările de investiţii în temeiul unui contract valabil încheiat şi anterior anului 1996 când reclamanţii şi-au redobândit în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Această derulare a raporturilor juridice confirmă buna credinţă a pârâtei în executarea lucrărilor deoarece avea un contract valabil, dar şi posibilitatea de a fi desdăunată în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză de persoana care ulterior a redobândit proprietatea bunurilor al căror spor de valoare a fost mărit.
Din această perspectivă, deşi susţinerea recurenţilor este corectă în privinţa caracterului subsidiar al răspunderii întemeiate pe acest principiu, în mod corect instanţa de apel a apreciat incidenţa în speţă a acestui temei, deoarece între reclamanţi şi pârâtă nu există un alt raport juridic în afara celui derivat din calitatea de proprietar al reclamanţilor cu privire la bunul ce a cunoscut un spor de valoare ca urmare a lucrărilor de investiţii efectuate de pârâtă.
Prin urmare, critica formulată de recurenţi sub acest aspect este nefondată, ca de altfel şi aceea privind încălcarea prerogativelor conferite de dreptul de proprietate prin instituirea dreptului de retenţie, deoarece scopul dispoziţiei cuprinse în art. 1444 C. civ., este tocmai acela de a asigura un mijloc eficient în recuperarea contravalorii lucrărilor efectuate asupra bunului aflat în proprietatea altei persoane, fără ca în acest mod să fie posibilă interpretarea conform căreia dreptul de proprietate este în mod nelegal îngrădit.
În concluzie, Decizia atacată fiind legală, va fi menţinută ca atare ca efect al respingerii recursului declarat de reclamanţi ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.I. şi B.M.L. împotriva deciziei nr. 89/ A din 25 aprilie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 391/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 247/2007. Comercial → |
|---|
