ICCJ. Decizia nr. 3442/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3442/2007
Dosar nr. 28928/2/2005
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 7252 din 20 mai 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI, a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA COBADIN, pentru pretenţii.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei, la plata sumei de 14.247.377.391 lei din care 8.482.310.135 lei reprezentând redevenţa neachitată, 541.630.025 lei T.V.A. şi 5.523.437.227 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 27 noiembrie 2002 şi contravaloarea redevenţei de 596,9 tone grâu, cu termen scadent la 12 mai 2004, precum şi la plata penalităţilor prevăzute de art. 5.2 din contract, până la achitarea debitului.
Ulterior, cererea de obligare la penalităţi s-a majorat, solicitându-se obligarea pârâtei la 6.140.674.734 lei, calculate până la 3 septembrie 2004 în dovedirea cererii, s-au depus înscrisuri justificative.
Analizând probatoriul administrat, Tribunalul, prin sentinţa comercială nr. 2828 din 14 iunie 2005, a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la 1.656.060.640 lei, redevenţă pentru anul 2000 - 2001 şi plata penalităţilor de întârziere de 2.661.068.022 lei, aferente redevenţei datorate pe anul 2000 şi 1.808.834.910 lei redevenţă datorată pentru anul 2001, cât şi la plata penalităţilor pentru suma datorată cu titlu de redevenţă, până la plata efectivă.
Pentru redevenţă şi penalităţile aferente anului 2000, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Pentru a pronunţa această sentinţă, în fapt, instanţa a reţinut:
Părţile au încheiat la 27 aprilie 2000, contractul de concesiune nr. 402, prin care pârâta a primit pentru exploatare, pe perioada de la 1 martie 2000 până la privatizare, suprafaţă de 2.658 ha situată în localităţile Cobadin şi Mereni din Judeţul Constanţa, obligându-se să plătească anual, o redevenţă de 520 Kg grâu STAS/ha/an, pentru terenul arabil şi 515 Kg grâu STAS/ha/an pentru păşuni, la preţul stabilit după cotaţia bursieră de la Bursa Română de Mărfuri sau cotaţia bursieră de la Londra la momentul plăţii:
Plata redevenţei, s-a stabilit a fi făcută în tranşe trimestriale, în funcţie de procentele stabilite la capitolul 5 din contract, iar pentru neplata acesteia în termen de 30 de zile de la scadenţă s-a prevăzut o clauză contractuală, de reziliere de drept a contractului.
În sarcina pârâtei s-a mai prevăzut, obligaţii, de reziliere a unui program de irigare a culturilor şi de asigurare a acestora.
Pentru neplata la termen a redevenţei, părţile au convenit să se perceapă penalităţi de întârziere conform OUG nr. l 1/1996.
Pentru acelaşi teren, la 15 noiembrie 2000, reclamanta a încheiat cu SC G.L. SRL, contractul de concesionare nr. 70, stabilindu-se ca redevenţă aferentă anului agricol 2000 - 2001 să fie achitată de către pârâtă, iar cea aferentă anului 2001 - 2002 să fie achitată de această societate.
Faţă de clauzele contractuale, care cuprinde durata concesiunii, instanţa de fond a reţinut că, la data încheierii contractului nr. 70 din 15 noiembrie 2000, a încetat contractul nr. 402 din 27 aprilie 2000 şi în consecinţă pârâta datorează redevenţă doar pentru anul agricol 2000 - 2001.
S-a apreciat astfel, că nu are relevanţă împrejurarea că pârâta a folosit în continuare terenul, obligaţia de plată a redevenţei pentru anul 2001 - 2002, revenea concesionarului din contractul nr. 70 din 15 noiembrie 2000, pârâta şi SC G.L. SRL oricând posibilitatea să-şi reglementeze modul de recuperare a prejudiciului cauzat prin nepredarea terenului.
Tribunalul a mai apreciat, ca neîntemeiate, apărările pârâtei care a invocat forţa majoră pe considerentul că redevenţă s-a stabilit pentru folosinţa terenului, neavând nici-o legătură cu producţia agricolă obţinută, iar în ceea ce priveşte stabilirea redevenţei, acestea s-a calculat în raport de clauzele contractuale.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pentru redevenţă datorată pentru anul 2000 s-a respins în raport de prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, apreciindu-se că plăţile evidenţiate în raportul de expertiză, au întrerupt cursul prescripţiei, chiar dacă plata s-a făcut prin compensarea cu sumele ce trebuiau încasate ca şi ajutor de stat pentru terenul lucrat.
Cum asemenea compensării s-au făcut în anii 2000 – 2002 - 2003, cursul prescripţiei a reînceput după fiecare plată prin compensare, aşa încât la data sesizării instanţei, la 20 mai 2004, dreptul la acţiune pentru obligaţiile de plată aferente anului 2000 nu era prescris.
Faţă de clauzele contractuale care menţionează expres durata contractului dintre reclamantă şi pârâtă şi faţă de adresa emisă de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că la data încheierii contractului cu nr. 70 din 15 noiembrie 2000 a încetat contractul nr. 402 din 27 aprilie 2000 şi în consecinţă pârâta datorează redevenţă doar pentru anul agricol 2000 - 2001.
S-a apreciat că nu are relevanţă împrejurarea că pârâta a folosit în continuare terenul, obligaţia de plată a redevenţei pentru anul agricol 2001 - 2002 revenea concesionarului din contractul nr. 70 din 15 noiembrie 2000, pârâta şi SC G.L. SRL având posibilitatea să reglementeze modul de recuperare a prejudiciului cauzat, pentru neplata terenului, în lipsa unui act adiţional încheiat între reclamantă şi pârâtă, care să fie apt să reglementeze raporturile dintre ele, ulterior încheierii contractului nr. 70 din 15 noiembrie 2000, cu privire la aceeaşi suprafaţă de teren.
Instanţa a stabilit că în cazul în care clauzele contractuale din contractul nr. 70/2000 nu îi permite reclamantei să ceară plata redevenţei de la concesionarul din acest contract, pentru perioada în care pârâta a folosit terenul în afara duratei menţionate în contract, reclamantei i se cuvine cu titlu de despăgubiri, contravaloarea lipsei de folosinţă, dar nu redevenţă.
Cum reclamanta nu a solicitat sumele cu acest titlu, cererea acesteia a fost admisă numai în parte, pârâta fiind obligată doar la plata redevenţei aferente perioadei din contract cât şi la plata penalităţilor compensatoare acestei sume.
Tribunalul a apreciat, ca neîntemeiate, apărările pârâtei, referitoare la cazul de forţă majoră, faţă de obligaţiile cei reveneau acesteia prin contract, şi pentru că obligaţia de plată nu era condiţionată de abţinerea producţiei în anul agricol respectiv, ci aceasta era o sumă datorată pentru utilizarea terenului din patrimoniul statului, indiferent de producţie realizată de pârâtă pe terenul respectiv.
S-a mai apreciat că nu sunt relevante nici susţinerile referitoare la cotaţia bursieră avută în vedere de reclamantă şi nici cele referitoare la suprafaţa de teren cu privire la care se calculează redevenţă, deoarece pârâta nu a dovedit că în perioada respectivă, la B.R.M., s-a tranzacţionat grâu, iar calculul s-a făcut pentru o suprafaţă de 2.658 ha şi nu pentru 2.708 ha cum susţine aceasta.
Cum redevenţă, a fost stabilită prin contractul semnat de ambele părţi, pârâta nu se poate apăra, susţinând că redevenţă este prea mare şi că A.D.S., a stabilit redevente mai mici în alte contracte, deoarece contractul este legea părţilor, conform art. 969 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel părţile, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului SC C. SA se critică sentinţa, pentru respingerea nelegală a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, susţinându-se că plăţile şi compensările efectuate în perioada 2001 - 2003 nu au întrerupt cursul prescripţiei, întrucât între părţi nu au existat raporturi juridice, ca urmare a încetări contractului de concesiune nr. 402/2000, ca efect al privatizării SC C. SA COBADIN, compensări făcute fără acordul pârâtei.
În atare situaţie, apelanta a susţinut că pentru redevenţa aferentă anului 2000, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.
O altă critică a apelantei a vizat nereţinerea forţei majore, constatată printr-un înscris din care rezultă faptul că în perioada anului 2000, a existat fenomenul de secetă excesivă, situaţie în care erau aplicabile dispoziţiile art. 32 şi 35 din Legea nr. 219/1998.
Apelanta a invocat şi obligarea nelegală a pârâtei la plata redeventei pentru luna ianuarie - februarie 2000, atâta timp cât contractul de concesiune a intrat în vigoare la 1 martie 2000 şi la plata redeventei după 15 noiembrie 2000 atâta timp cât instanţa a constatat că contractul de concesiune a încetat de drept la această dată.
S-a apreciat ca fiind greşită şi obligarea pârâtei la plata redeventei aferente anului 2001, atâta timp cât reclamanta a încheiat un alt contract de concesiune.
De asemenea, s-a criticat analogarea expertizei sub aspectul cotaţiei stabilite la bursă şi reţinerea unei suprafeţe mai mici ca fiind calamitate.
Reclamanta A.D.S. a formulat cerere de aderare la apel, în condiţiile art. 293 C. proc. civ., apel prin care critică sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând în esenţă că apelanta-pârâtă, datorează redevenţa şi pentru anul 2002, deoarece chiar pârâta recunoaşte că a folosit terenul până în anul 2002, iar contractul dintre părţi s-a prelungit prin acordul părţilor.
În susţinerea şi respectiv combaterea apelurilor, s-au administrat probe cu înscrisuri.
Analizând sentinţa apelantă, prin prisma criticilor formulate Curtea prin Decizia comercială nr. 502 din 11 octombrie 2006, a admis apelurile, ca nefondate, şi schimbând în tot sentinţa, a admis în parte acţiunea, obligând pârâta să plătească reclamantei următoarele sume:
- 59.493,01 lei redevenţa pentru anul 2001;
- 465.959 lei - redevenţa pentru anul 2001;
- 59.493,01 lei - redevenţa pentru anul 2002;
- 8.362,25 lei - reprezentând T.V.A. aferent;
- 448.506,37 lei - penalităţi calculate până în luna iulie 2002.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut:
La data de 27 aprilie 2000 părţile au încheiat contractul de concesiune nr. 402, având ca obiect exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 2.658 ha, situat în localităţile Cobadin şi Mereni din judeţul Constanta.
Potrivit art. 3 din acest contract, convenţia îşi produce efecte de la data de 1 martie 2000 şi încetează la data privatizării SC C. SA, riscul contractului urmând a fi suportat de concesionar.
În baza acestui contract, apelanta-pârâtă a folosit terenul concesionat, începând cu data de 1 martie 2000 până la data de 18 iulie 2002, când terenul a fost predat în temeiul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 către Primăria Cobadin şi Fureni.
Apelanta-pârâtă a recunoscut că O.P. nr. 70 din 16 iulie 2002 reprezintă redevenţă an agricol 2001 - 2002; O.P. nr. 130 din 25 noiembrie 2002, reprezintă rest de plată conform sancţiunii nr. 414677/2002 şi rest de plată T.V.A.
Ca urmare, instanţa de apel a reţinut că, efectele contractului s-au produs până la data predării efective a terenurilor, respectiv luna iulie 2002 şi ca urmare apelanta-pârâtă datorează redevenţă, începând cu luna martie 2000 şi nu începând cu luna ianuarie 2000, cum greşit a reţinut instanţa de fond, astfel că pentru anul 2000 datorează suma de 59.493,01 lei, pentru anul 2001, 465.559 lei şi pentru trimestrul 1 şi 2 ale anului 2002, redevenţă în sumă de 59.493,01 lei, având în vedere că în luna iulie 2002 apelanta-pârâtă a predat terenul.
Instanţa a apreciat, că din raport de expertiză efectuat în cauză, rezultă că din totalul redeventei datorate de SC C. SA pentru perioada 2000, 2001 - 2002, s-a achitat suma de 179.019,217 lei, rămânând de plată redevenţă de 81.759,26 lei pentru anul 2000, dar având în vedere că apelanta-pârâtă a folosit terenul din luna martie 2000 s-a scăzut din această sumă, redevenţă pe trimestrul 1, în cuantum de 23.523,27 lei, rămânând de plată suma de 59.493,01 lei.
S-a mai reţinut că pentru anul 2001, apelanta-pârâtă, datorează contravaloarea redeventei calculate conform art. 4 din contract, în cuantum de 469.959 lei iar pentru anul 2002, datorează redevenţă numai pentru trimestrul 1 şi 2 în cuantum de 59.493,01 lei întrucât începând din luna iulie 2002, a fost deposedată de terenul ce a tăcut obiectul concesiunii.
Având în vedere clauza penală s-a stabilit că apelanta pârâtă datorează penalităţi în cuantum de 448.506,37 lei şi că instanţa de fond în mod greşit a obligat pârâta să plătească penalităţi până la data achitării integrală a debitului, întrucât contractul a încetat la data de 18 iulie 2002 iar de la această dată se datorează dobânda legală conform art. 43 C. com.
S-a mai apreciat că instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că, la data încheierii contractului nr. 70 din 15 noiembrie 2000 dintre A.D.S. şi SC G.L. SRL a încetat contractul de concesiune nr. 402 din 27 aprilie 2000, întrucât contractul nr. 70/2000 nu a fost pus în aplicare, termenul ce a făcut obiectul contractului nr. 402/2000 a fost folosit exclusiv de apelanta-pârâtă, cu acordul apelantei-reclamante, până la data de 18 iulie 2002, fapt ce rezultă din probatoriu administrat în cauză.
Faptul că apelanta-pârâtă a folosit terenul până la data de 18 iulie 2002 rezultă şi din procesul-verbal de conciliere, încheiat la 12 mai 2004, act semnat şi de însăşi pârâta.
Că acest contract a fost în derulare până în toamna anului 2002, rezultă fără echivoc şi din fapt că a fost plătită parţial redevenţa, prin ordinele de plată din 2001 şi 2002.
Instanţa de apel, a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă justificat, prescripţia fiind întreruptă de compensările şi părţile efectuate.
S-a considerat că în mod justificat, pârâta apelantă nu a fost exonerată, de obligaţiile contractuale, pentru forţă majoră, deoarece, seceta putea fi evitată prin programul de irigaţii, care trebuia să-l realizeze.
În ceea ce priveşte cotaţia bursieră şi suprafaţa de termen, pentru care s-a calculat redevenţa, întrucât la efectuarea expertizei s-a avut în vedere clauzele contractului şi hotărârea nr. 53/2002 a A.D.S., iar apelanta-pârâtă nu a produs dovezi din care să rezulte că în perioada respectivă la B.R.M., s-a tranzacţionat grâu, iar calculul s-a făcut pentru o suprafaţă de 2.658 ha şi nu pentru 2.708 ha.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI şi pârâta SC C. SA COBADIN.
Reclamanta critică Decizia, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 susţinând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal fiind pronunţată şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei.
În esenţă, recurenta apreciază că instanţa de apel, a confirmat greşit sentinţa sub aspectul duratei achitării penalităţilor, pentru debitul restant, care în raport de interpretarea şi aplicarea art. 4 alin. (l) şi (3) din Legea nr. 469/2002 trebuia stabilită până la achitarea efectivă a acestuia.
Pârâta recurentă critică Decizia prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestor motive, recurenta apreciază că actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de concesiune nr. 402/2000, a fost interpretat greşit, în afara obligaţiilor contractuale convenite de părţi prin art. 3 al acestuia potrivit cărora la data privatizării SC C. SA, contractul încetează de drept, stabilindu-se nejustificat că s-a efectuat o prelungire convenţională a acestuia.
Recurenta invocă aplicarea străină de cauză a dispoziţiilor art. 1143 C. civ., deoarece compensarea s-a făcut unilaterat de A.D.S., fără consimţământul său, stabilirea eronată a cotaţiei bursiere şi neluarea în calcul a fenomenului de secetă excesivă, care a calamitat producţia agricolă.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel, în stabilirea penalităţilor a avut în vedere cauza penală prevăzută de părţi în contract.
Din considerentele deciziei rezultă modul de calcul şi perioada pentru care s-au stabilit aceste penalităţi.
Critica recurentei este nefondată, deoarece penalităţile s-au calculat până la data încetării contractului şi anume până la data de 18 iulie 2002.
Pentru debitul restant neachitat de la această dată, recurenta-reclamantă, în baza art. 43 C. com. şi art. 1073 C. civ., putea să acorde plata dobânzii legale, cerere pe care nu a facut-o în cauza de faţă.
Aşadar, nu se poate reţine că instanţa de apel a aplecat greşit dispoziţiile legale prevăzute de Legea nr. 469/2002, aceste dispoziţii fiind avute în vedere la stabilirea penalităţilor, până la data încetăţii contractului.
Aşa fiind, urmează a se reţine că Decizia nu este afectată de motivul de nelegalitate invocat.
În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte, se va aprecia că acestea nu se poate întemeia pe dispoziţiile legale menţionate.
Astfel, aşa cum rezultă din motivarea deciziei, instanţa nu s-a substituit voinţei părţilor, interpretând contractul de concesiune nr. 402/2000, în sensul în care acestea au convenit.
Instanţa de apel, a respectat prevederea inclusă în art. 3, în raport de care contractul a încetat de drept, dar, cum recurenta, a continuat să folosească suprafaţa de teren şi după privatizare beneficiind de ajutor din partea statului şi plătind o parte din redevenţă, în mod legal a fost obligată şi la plata redevenţei restante, în baza relaţiilor comerciale care s-a derulat prin acordul părţilor chiar dacă nu s-a încheiat o convenţie în formă scrisă.
Aşadar critica nu se poate fundamenta pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Nici celelalte critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 nu sunt fondate.
Compensările s-au tăcut prin voinţa părţilor, efectuat acestora fiind relevant pentru întreruperea prescripţiei.
Chestiunea legată de calculul redevenţei, contestat în recurs, este legată de lămurirea unei stări de fapt şi anume valoarea stabilită la cotaţia bursieră invocând o cotaţie mai puţin avantajoasă şi suprafaţa pentru care s-a calculat.
Or, acest efect s-a clarificat în apel, unde instanţa a stabilit că valoarea redevenţei s-a făcut prin expertiză, că redevenţă a fost stabilită prin contract şi că în apel, pârâta nu a produs alte probe în clarificarea acestui aspect.
În ceea ce priveşte nereţinerea forţei majore, instanţa de apel, în mod judicios, a argumentat că seceta invocată pentru nerealizarea producţiei, nu o poate exonera de obligaţiile asumate, redevenţă nefiind stabilită în raport de cuantumul producţiei obţinute.
Aşa fiind pentru cele ce preced în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGH
DECIDE
Respinge recursurilor declarate de reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI şi de pârâta SC C. SA COBADIN împotriva deciziei comerciale nr. 502 din 11 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3490/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3195/2007. Comercial → |
|---|
