ICCJ. Decizia nr. 1845/2008. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1845/2008
Dosar nou nr. 499/1/2000
Dosar vechi nr. 3697/2000
Şedinţa publică de la 29 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 martie 1997, reclamanta SC C. SA Bucureşti cheamă în judecată pe pârâta SC A.S.C. SA Sibiu solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul său de proprietate asupra liniei tehnologice pentru fabricat tirfoane şi şuruburi S.I. pentru căi ferate, importată de la firma germană T.K.A.G.C.S.
La 17 aprilie 1998 Banca D.F. SA, devenită ulterior E. SA, Sucursala Sibiu, formulează o cerere de intervenţie în nume propriu arătând că are un drept de gaj nominalizat asupra utilajului în litigiu şi solicitând instanţei să oblige pe reclamantă să respecte dreptul de proprietate asupra respectivului bun mobil, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4232 din 16 octombrie 1998, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, respinge acţiunea reclamantei şi anulează cererea de intervenţie, ca insuficient timbrată, reţinând, în acest sens, că, din toate înscrisurile depuse la dosar, reiese că reclamanta are numai calitatea de comisionar iar pârâta pe aceea de comitent, calitatea pârâtei de utilizator şi nu de cumpărător al instalaţiei nefiind dovedită, acordul intervenit între părţi, şi invocat de reclamantă, privind stabilirea drepturilor şi obligaţiilor acestora în derularea contractului extern de import nr. 57/12/92001 din 8 aprilie 1992 şi a contractului comision pentru import nr. 92/2 din 18 august 1992 nepurtând data încheierii sale şi, deci, neputându-se stabili dacă a intervenit anterior sau în timpul soluţionării cauzei.
Prin decizia civilă nr. 1572 din 23 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială respinge, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă, reţinând că din actul adiţional nr. 92 din 15 ianuarie 1994, încheiat între părţi referitor la importul unei linii tehnologice pentru fabricarea de tirfoane şi şuruburi, rezultă într-adevăr că părţile au convenit ca, în situaţia în care reclamanta va achita parte din preţul datorat pentru produsul importat, „să se constituie” un drept de proprietate parţial în favoarea sa, echivalent cu procentul din valoarea liniei tehnologice, dar şi că pârâta, în calitate de comitent, şi-a rezervat dreptul de a rambursa sumele respective, inclusiv dobânzile şi daunele aferente, în care caz reclamanta renunţă la dreptul de proprietate, precum şi că reclamanta apelantă nu a făcut dovada că din surse proprii ar fi achitat vreo sumă de bani pentru utilajul în litigiu şi că suma respectivă nu i-ar fi fost restituită de către pârâta intimată.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 10 şi 11 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi a sentinţei instanţei de fond ca netemeinice şi nelegale şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea recursului său recurenta critică instanţa de apel pentru a fi pronunţat o hotărâre motivată deformat, în raport de realitate, fără corecta apreciere a probelor administrate în cauză care atestă că a achitat din surse proprii, în contul intimatei pârâte, suma totală de 1.791.434,34 DM, respectiv 15,85 % din preţul total al utilajului, fapt necontestat de intimata pârâtă în cursul judecării litigiului, la fond şi în apel, aceasta nedovedind restituirea sumei respective. În susţinerea recursului său recurenta invocă actul nou depus în recurs, respectiv anexa 25 la raportul de expertiză contabilă judiciară efectuată la intimata pârâtă în dosarul nr. 555/1998 al Tribunalului Sibiu având ca obiect reorganizarea judiciară a pârâtei, anexă care cuprinde situaţia furnizorilor şi creditorilor la 31 decembrie 1998 şi care la poziţia 31 menţionează pe recurentă în calitate de creditor pentru suma de 1.308.835 DM, sumă cu care recurenta s-a şi înscris în tabloul creditorilor pârâtei aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, în vigoare la data promovării recursului.
La data de 8 martie 2001, în temeiul art. 51 C. proc. civ., Banca D.F. formulează o cerere de intervenţie în interesul intimatei pârâte prin care cere respingerea recursului recurentei reclamante, cu cheltuieli de judecată, motivele invocate de recurentă neavând, în opinia sa, legătură cu obiectul acţiunii introductive de instanţă, ele reprezentând o cerere nouă formulată în recurs, respectiv aceea de a i se recunoaşte o cotă de proprietate de 15,85 % asupra utilajului în litigiu, faţă de acţiunea introductivă prin care, în temeiul art. 111 C. proc. civ., solicita constatarea dreptului său de proprietate asupra întregului utilaj, procedând deci la schimbarea obiectului cauzei în calea de atac. Mai susţine intervenienta că întregul utilaj i-a fost gajat în garantarea creditului acordat pârâtei intimate, care a înregistrat în contabilitatea sa dreptul de proprietate asupra întregului utilaj, calculând şi amortismentele la acesta. Susţine intervenienta şi că, potrivit minutei aflate la dosar, a purtat negocieri cu recurenta care s-a oferit să preia creanţele intervenientei asupra pârâtei urmând a se negocia preţul, recurenta dobândind şi gajurile aferente, printre care şi gajul asupra utilajului în cauză.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă prin administrator judiciar solicită respingerea recursului şi invederează instanţei că recurenta, prin declaraţia de creanţă asupra pârâtei, formulată în dosarul nr. 558/1998 pe rolul Tribunalului Sibiu, recunoaşte implicit că nu dispune de nici un drept de proprietate asupra utilajului procurat de ea în calitate de comisionar pentru pârâta comitentă, cumpărătoare, bunul fiind corespunzător înscris în contabilitatea pârâtei, fără menţiuni care să ateste dobândirea doar a unei cote părţi din proprietatea asupra utilajului în cauză, cum susţine recurenta, care face de fapt în recurs o nouă cerere ce nu a fost dedusă instanţei de fond; mai arată pârâta că recurenta, care nu deţine posesia utilajului, a participat la tratative cu banca D.F. SA solicitând o cesiune de creanţă de la aceasta cu privire la creanţele intimatei pârâte, cesiune în care nu ar fi fost interesată dacă ar fi avut într-adevăr un drept de proprietate asupra utilajului.
Recursul nu este fondat.
Este adevărat că recursul reclamantei a fost motivat la data de 10 mai 2002 când punctele 10 şi 11 din art. 304 C. proc. civ., invocate ca motive de recurs, mai erau în vigoare, dar faţă de dispoziţiile art. 725 C. proc. civ., potrivit cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche şi faţă de actuala redactare a art. 304 C. proc. civ., în conformitate cu care modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate prevăzute la punctele 1-9, recursul reclamantei urmează a fi examinat numai din perspectiva motivelor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8, greşita apreciere a probelor de către instanţa de apel nefiind un motiv de nelegalitate.
Deşi invocă atât motivarea defectuoasă a hotărârii de către instanţa de apel cât şi interpretarea greşită a contractului dintre părţi şi a actelor adiţionale la acestea, reluând astfel criticile din apel, recurenta reproşează de fapt instanţei de control judiciar numai greşita apreciere a probelor, criticând-o pentru a nu fi reţinut că a achitat din surse proprii, în contul intimatei pârâte, suma totală de 1.791.434,34 DM, respectiv 15,85 % din valoarea utilajului în litigiu, sumă pe care pârâta intimată nu i-a restituit-o, fiind înscrisă, ca dovadă, cu o creanţă de 1.308.858 DM în tabloul final al creditorilor pârâtei intimate, aflată în procedura falimentului.
Analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se constată că soluţia instanţei de apel este coerent şi corect motivată, precum şi că instanţa a făcut o corectă interpretare a contractului de comision nr. 92 din 18 august 1992, încheiat de recurentă în calitate de comisionar şi intimata pârâtă în calitate de comitent, reţinând întemeiat că toate contractele externe se încheie de comisionar în nume propriu dar pe seama comitentului, ca şi a actului adiţional nr. 92 din 15 ianuarie 1994, încheiat între părţi referitor la importul utilajului în litigiu, cu privire la care reţine, de asemenea întemeiat, că pârâta comitentă şi-a rezervat dreptul de a rambursa sumele achitate pentru ea de către recurentă, inclusiv dobânzile şi daunele aferente, caz în care recurenta va renunţa la dreptul de proprietate parţial, constituit în favoarea sa, echivalent cu procentul din valoarea liniei tehnologice în cauză. Se reţine de asemenea că în mod corect a stabilit instanţa de apel că reclamanta nu a făcut dovada achitării din surse proprii a vreunei sume de bani pentru utilajul în litigiu şi că sumele respective, eventual plătite, nu i-ar fi fost restituite de către pârâtă, în condiţiile în care intervenienta dovedeşte că a acordat pârâtei un credit garantat cu gajul asupra instalaţiei în litigiu, iar în tabloul creditorilor pârâtei este înscrisă şi Banca Comercială I.Ţ. cu credite, de asemenea, acordate pârâtei, iar creanţa înscrisă de recurentă este inferioară sumei pretinse a fi fost plătită în contul pârâtei pentru achiziţionarea utilajului în discuţie.
Astfel fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de recurentă împotriva deciziei instanţei de apel urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 1572 din 23 iunie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1766/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1856/2008. Comercial. Acţiune în constatare.... → |
|---|
