ICCJ. Decizia nr. 2008/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2008/2008
Dosar nr. 22369/2/2004
Şedinţa publică din 6 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinare lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC E.I.E. SRL Bucureşti a chemat în judecată SC O. SA şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata sumei de 295.083 lei reprezentând contravaloare prestaţii servicii pentru realizarea exportului încasate de la partenerul extern, facturate de reclamantă şi neachitate de pârâtă la care s-a adăugat dobânda calculată, conform OG nr. 9/2000, de la data facturării.
Litigiul a fost soluţionat prin sentinţa nr. 9088 pronunţată la data de 30 iunie 2004 prin care Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile cuprinse în facturile din 2000. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea precizată pentru pretenţiile privind restul facturilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că s-au stabilit raporturi juridice între reclamantă şi firma C.V.C. Franţa, beneficiara mărfurilor, prin care s-a încredinţat fabricarea de produse finite (încălţăminte) şi semifinite (feţe) la SC O. SA. Protocolul încheiat între reclamantă şi partenerul extern a fost însuşit de pârâta SC O. SA care s-a angajat la realizarea producţiei în condiţiile stabilite prin protocol. S-a reţinut în continuare că în baza protocolului astfel însuşit de SC O. SA, între părţile în proces s-a încheiat contract de comision prin care pârâta a împuternicit-o pe comisionară să vândă la export în nume propriu şi pe seama comitentei încălţăminte în condiţiile convenite de comun acord urmând ca pentru aceste servicii să încaseze comision.
Pe parcursul derulării contractului s-a convenit ca SC O. SA să realizeze doar manopera, iar materiile prime să fie livrate direct de partenerul extern fabricii producătoare care la rândul său s-a obligat să realizeze exportul de produse finite şi să încaseze valuta de la beneficiarul mărfii C.V.C. Franţa.
Întrucât pârâta a încasat preţul total iar diferenţa dintre acesta şi preţul ex-works nu a fost achitată reclamantei pe baza facturilor emise de aceasta, prin acţiune s-a solicitat suma arătată în petitul cererii formulate de reclamantă.
Pornind de la situaţia de fapt redată sintetic mai sus, instanţa de fond a analizat apărarea pârâtei şi probele administrate în cauză şi a reţinut că două facturi emise în anul 2000 au intrat sub incidenţa termenului de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Cu referire la fondul litigiului care priveşte celelalte facturi, prima instanţă a apreciat că sumele pretinse nu sunt exigibile şi că reclamanta nu a dovedit că sumele au devenit scadente din moment ce scadenţa se stabileşte în funcţie de data încasării de la extern a contravalorii facturilor pentru marfa livrată, respectiv în 3 zile de la acest moment. Tribunalul a mai observat că reclamanta nu a dovedit faptul că plăţile au fost făcute de partenerul extern în timp ce pârâta a dovedit că produsele exportate au fost returnate de firma străină pentru motivul că nu corespundeau cerinţelor de calitate.
Sentinţa a fost apelată de reclamanta SC E.I.E. SRL, care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate atât în ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei extinctive pentru două dintre facturile în litigiu cât şi asupra dezlegărilor care vizează fondul litigiului. Apelanta a arătat că instanţa de fond nu a ţinut seama de addendumul la contractul de comision din 1998 prin care a fost modificată clauza VI. Potrivit acestei clauze fabrica producătoare trebuia să achite reclamantei diferenţa dintre preţul extern încasat de SC O. SA de la firma C.V.C. Franţa şi preţul ex-works, care i se cuvenea. A mai arătat reclamanta apelantă că diferenţa astfel stabilită i se cuvenea pentru plata serviciilor prestate în scopul realizării operaţiunilor.
Apelanta a considerat că refuzul de plată practicat de pârâtă pentru un număr de 14 facturi pe care le-a emis este nejustificat, că plăţile erau scadente şi că returnarea mărfii nu justifică neplata prestaţiilor şi a comisionului. A fost criticată de către apelantă şi neobservarea adresei prin care la data de 2 noiembrie 2001, pârâta a confirmat valabilitatea addendumului la contractul de comision, cât şi a faxului emis din 24 octombrie 2000 prin care s-a comunicat numărul ordinului de plată pentru încasarea de la extern a sumei cuprinsă într-un număr de 8 facturi externe care vizează perioada 25 august 2000 - 6 octombrie 2000. În ce priveşte factura, apelanta a precizat că suma cuprinsă cu aceasta a fost încasată de la extern la data de 18 octombrie 2000 astfel că, prin introducerea acţiunii la data de 10 octombrie 2003 nu a fost depăşit termenul de prescripţie de 3 ani. În continuare a explicat modalitate de plată a pretenţiilor solicitate conform facturii şi a arătat că termenul de prescripţie nu era împlinit la data introducerii acţiunii întrucât s-a solicitat un rest de plată din totalul facturii.
În faţa instanţei de apel au fost completate probele cu o expertiză de specialitate, iar după reanalizarea situaţiei de fapt prin Decizia nr. 424 din 5 octombrie 2007 a fost admis apelul reclamantei SC E.I.E. SRL, iar sentinţa fondului a fost modificată în sensul admiterii acţiunii şi a obligării pârâtei la plata sumei de 44.771,32 euro reprezentând comision şi la 16.737,61 euro reprezentând dobânzi calculate până la 1 septembrie 2007 cu cheltuieli de judecată în sumă de 19.180 lei.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a constatat că nu operează prescripţia extinctivă în cazul facturilor reţinute de prima instanţă, că pârâta a încasat integral facturile de export astfel că facturile de comision emise de apelanta reclamantă au devenit exigibile la 3 zile de la data încasării. Pentru obligarea la plata comisionului şi a dobânzilor a fost avut în vedere cuantumul sumelor determinate de expertiză. În fine, sumele datorate au fost analizate în contextul contractului de comision şi a addendumului la acesta, urmărindu-se modul cum s-au emis facturile, cantităţile de marfă livrate, încasarea de la extern a sumelor datorate de firma C.V.C. Franţa, cât şi modalitatea de rezolvare a livrărilor necorespunzătoare calitativ.
Împotriva Deciziei nr. 424/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, pârâta SC O. SA pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta SC O. SA a susţinut că s-au aplicat greşit dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă cu referire la facturi. În ce priveşte prima factură a arătat că instanţa de apel nu a fost investită cu verificarea prescripţiei privind creanţa din acea factură şi cu toate acestea a înlăturat prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Pentru cea de-a doua factură, instanţa de apel, în opinia recurentei, nu a avut în vedere dispoziţiile art. 2 lit. c) din contractul de comision din care s-ar fi observat că reclamanta era cea care trebuia să asigure încasarea contravalorii facturilor la termenul stabilit în contractul extern, dar nu mai târziu de 25 de zile de la livrare. Întrucât factura s-a încasat la data de 18 octombrie 2000, peste termenul de 25 zile, potrivit recurentei, culpa îi aparţine intimatei.
Printr-o altă critică s-a invocat aprecierea greşită asupra datei scadenţei plăţii comisionului. Dreptul de creanţă pentru această plată, a susţinut în continuare recurenta, se naşte la data repatrierii valutei. În conformitate cu acest raţionament, recurenta a susţinut că pentru un număr de şapte facturi partenerul extern nu a făcut plata contravalorii mărfurilor iar acest lucru rezultă şi din confirmarea intimatei dar şi din procesul - verbal încheiat la data de 28 februarie 2002 de către inspectorii D.C.F. din cadrul D.G.F.P. Bihor care au constatat că până la data efectuării controlului SC O. SA nu a repatriat suma de 402.025,39 FRF, motiv care a dus la aplicarea unei amenzi fiscale.
O altă critică, pe care recurenta a considerat-o eroare de judecată comisă de instanţa de apel, vizează neverificarea apărării privind culpa intimatei constând în neîndeplinirea obligaţiei de repatriere a valutei. De asemenea a criticat soluţia şi pentru faptul că nu a analizat excepţia nulităţii addendumului la contractul de comision precum şi a listei de preţuri care nefiind semnate de administratorul judiciar nu aveau nicio eficienţă juridică. Excepţia de neexecutare a contractului de comision a fost invocată în apărare, a susţinut autoarea, tocmai pentru a se observa că intimatei îi revenea obligaţia să asigure contracte pentru comenzi la export pentru produsele sale, să-i comunice rezultatele şi să răspundă pentru încasarea facturilor la termen. Prin ultima susţinere recurenta s-a referit la semnificaţia repatrierii valutei, care în opinia sa constituie o denunţare unilaterală a contractului de către partenerul care înapoiază prestaţia constituind practic o repunere a părţilor în situaţia anterioară.
Pentru toate aceste argumente a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii apelului.
Intimata prin concluziile scrise, susţinute şi în şedinţă, a solicitat să se respingă recursul ca nefondat. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune a susţinut că în apel s-au formulat critici cu referire la ambele facturi pentru care a fost reţinută de către prima instanţă excepţia prescripţiei. Pe fond, a arătat că în calitate de comisionară, şi-a îndeplinit obligaţiile care-i reveneau, că recurenta a fost parte în contractul extern de prelucrare a încălţămintei în sistem lohn şi a negociat direct cu firma franceză clauzele referitoare la modalitatea de soluţionare a livrărilor necorepunzătoare calitativ.
Pentru astfel de situaţii recurenta a fost de acord cu preluarea unei cantităţi de încălţăminte pentru a compensa facturile externe neplătite de beneficiarul extern.
Recursul este nefondat.
1. Prima chestiune care trebuie precizată este aceea că pentru susţinerea recursului au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pe care recurenta nu le-a argumentat şi dezvoltat distinct aşa cum dispune de altfel art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Astfel, în ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta s-a rezumat la enunţul motivului respectiv afirmând că Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii. În acelaşi mod s-a procedat şi în cazul pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. care de asemenea au rămas la nivel de enunţ fără nicio dezvoltare în fapt şi în drept din care să rezulte în ce constă denaturarea actului juridic dedus judecăţii sau în ce constă aplicarea greşită a legii.
Promovând o cale de atac extraordinară îi revenea recurentei obligaţia să respecte normele procedurale care reglementează condiţiile susţinerii recursului, nefiind suficient să fie afirmate aspecte ale judecăţii din apel care nu au fost însuşite. Având în vedere că recursul îşi propune să analizeze legalitatea soluţiei din apel fără să provoace o examinare a chestiunilor de netemeinicie, Înalta Curte va lua în examinare numai critica de nelegalitate care poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la prescripţia extinctivă în cazul creanţelor cuprinse în facturi.
2. Potrivit art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având obiect patrimonial se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani stabilit de lege. Din perspectiva acestor reglementări este de reţinut că ambele facturi au fost examinate în apel sub aspectul momentului naşterii dreptului de a pretinde sumele cuprinse în conţinutul lor. Facturile în cauză s-au încasat de la extern la data de 18 octombrie 2000 şi respectiv 6 decembrie 2000 astfel că promovarea acţiunii la data de 10 octombrie 2003, respectă termenul de prescripţie mai sus arătat. Pentru examinarea termenului de prescripţie au fost avute în vedere şi prevederile addendumului la contract prin care s-a stabilit ca plata să se efectueze de către comitentă în 3 zile de la încasarea valutei. Cu privire la dreptul de a pretinde plata sumelor cuprinse în cele două facturi mai este de reţinut că dispoziţiile art. 2 lit. c) din contractul de comision nu sunt de natură să înlăture această obligaţie întrucât depăşirea termenului de 25 zile socotit de la data livrării poate să atragă în cazuri justificate sancţiunea pentru întârziere şi nu neplata sumelor datorate sau exonerarea de plată în sensul evocat în alţi termeni de recurentă.
Aşadar critica este nefondată şi va fi respinsă.
3. Celelalte critici care pun în discuţie scadenţa unui număr de şapte facturi nu pot fi examinate în această cale de atac întrucât nu constituie susţineri în sprijinul vreunui motiv de nelegalitate. Aceste chestiuni au fost examinate în apel, cale de atac devolutivă, prin care s-au reluat în raport de probele administrate şi completate cu o expertiză de specialitate, chestiunile de fond criticate care ţineau de scadenţa plăţilor.
Aceste critici nu se încadrează în motivele invocate şi datorită faptului că nu s-a arătat care sunt dispoziţiile legale încălcate care ar putea atrage nelegalitatea soluţiei anterior pronunţate. Argumentarea pe fond a acestor critici nu poate atrage examinarea nici sub aspectul pct. 7 şi 8 din art. 304 C. proc. civ. întrucât soluţia din apel nu se sprijină pe motive contradictorii sau străine de natura pricinii şi nici nu este rezultatul interpretării greşite a actului dedus judecăţii.
Sub aspectul raporturilor juridice dintre părţi s-a reţinut corect prin Decizia recurată (în alţi termeni) că acestea s-au structurat pe contractul de comision şi addendumul la contract, semnat şi însuşit prin executare şi acceptarea listei de preţuri de către recurentă în baza cărora s-au dispus plăţile efectuate în perioada aprilie – octombrie 2000. În ce priveşte apărările care s-au formulat în faţa instanţelor anterioare printre care şi excepţia de neexecutare la care s-a referit recurenta, Curtea va reţine că aceste susţineri vizează chestiuni de fond de netemeinicie, care nu antrenează controlul de nelegalitate prin prisma celor trei motive de recurs invocate.
4. În fine, argumentele invocate în sprijinul motivelor de recurs cu referire la denunţarea unilaterală a contractului de către partenerul extern vor fi reţinute ca o interpretare proprie a recurentei a protocolului din 16 noiembrie 2000, care este străină înţelegerii pe care a acceptat-o pentru rezolvare amiabilă a livrărilor necorespunzătoare calitativ. Această rezolvare convenită de firma franceză şi recurentă nu înlătură obligaţiile de plată a comisionului pentru serviciile prestate care se reflectă în facturile emise pentru loturile respective de marfă.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O. SA Oradea împotriva Deciziei comerciale nr. 424 din 5 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi6 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1476/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2010/2008. Comercial → |
|---|
