ICCJ. Decizia nr. 2068/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2068/2008
Dosar nr. 12142/1/2006
Şedinţa publică din 11 iunie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată;
Prin sentinţa comercială nr. 1551 din 6 aprilie 2005 pronunţată în dosarul nr. 1/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondată acţiunea formulată de Municipiul Bucureşti prin care s-a solicitat obligarea pârâtei, SC C.S.V.M.S.P. SRL, la plata sumelor de 7.600 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă calculată pentru perioada 1 ianuarie 2003 - 31 august 2004; 1.461,93 dolari S.U.A. dobânzi aferente contravalorii lipsei de folosinţă; 30.299,99 dolari S.U.A. reprezentând dobânzi calculate pentru intervalul 1 mai 2000 – 31 august 2004 pentru soldul de 15.267 dolari S.U.A. stabilit prin sentinţa civilă nr. 5041 din 15 septembrie 2000; 3.020,64 dolari S.U.A. - dobânzi calculate la soldul de 8.267 dolari S.U.A. câştigat prin sentinţa civilă nr. 890 din 21 ianuarie 2004 pentru perioada 1 ianuarie 2003 - 31 august 2004 şi respectiv 1.333,71 dolari S.U.A. reprezentând dobânzi la soldul de 3.653 dolari S.U.A. stabilit prin Decizia civilă nr. 183 din 4 mai 2004 aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 aprilie 2004.
Pentru a adopta această hotărâre tribunalul, în esenţă, a reţinut cu privire la pretenţiile având ca obiect valoarea lipsei de folosinţă, că reclamantul nu a dovedit că pe perioada indicată, pârâta a ocupat spaţiul în litigiu, deşi nu deţinea niciun titlu, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv adresele reclamantului din 25 octombrie 2002 şi din 3 octombrie 2002 rezultând că spaţiul era utilizat de altă societate, SC L.R. SRL.
În consecinţă a fost respins ca nefondat şi capătul de cerere privind dobânzile accesorii debitului constând în lipsă de folosinţă.
Tribunalul a respins şi celelalte capete de cerere prin care reclamanta a pretins plata dobânzilor calculate conform dispoziţiilor prevăzute de legislaţia fiscală, constatând că în cauză nu sunt incidente hotărârile de guvern date în aplicarea O.G nr. 61/2002 şi a Codului de procedură fiscală, întrucât drepturile şi obligaţiile părţilor îşi au izvorul într-un raport de drept comercial, contractul comercial încheiat între acestea fiind guvernat de dispoziţiile legii comerciale şi civile.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul Municipiul Bucureşti, criticile formulate vizând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
Prin Decizia comercială nr. 309 din 23 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa comercială atacată, în sensul că pe fond s-a admis,în parte acţiunea, pârâta fiind obligată la plata sumei de 7.600 dolari S.U.A., în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.
Apelul a fost admis în baza probelor administrate în timpul primei judecăţi,care dovedesc faptul că pârâta - intimată a utilizat spaţiul situat în sector 1, în baza contractului de asociere din 15 noiembrie1994 încheiat cu reclamantul - apelant.
Instanţa de apel reţine că, prin sentinţa civilă nr. 5041 din 15 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 717 din 24 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a constatat rezilierea contractului de asociere încheiat între părţi în 15 noiembrie 1994, pârâta fiind evacuată din spaţiul care a format obiectul asocierii. Rezilierea contractului pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul de asociere a fost hotărâtă prin dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti din 13 martie 2002, pârâta fiind notificată în acest sens.
Curtea de Apel a mai reţinut că, în aceste condiţii, pârâta trebuia să se predea spaţiul care a format obiectul asocierii pe bază de proces - verbal, conform art. 18 din contract, obligaţie pe care aceasta nu a dovedit că a respectat-o. Închirierea de către pârâtă a spaţiului respectiv, unei alte societăţi comerciale, situaţie de fapt relevată prin notele de constatare existente la dosarul tribunalului, a avut loc cu nerespectarea art. 6 din contractul de asociere încheiat cu reclamantul, un asemenea drept revenind exclusiv acestuia.
Astfel fiind, Curtea de Apel reţine că sunt întemeiate pretenţiile băneşti solicitate de apelantul - reclamant cu titlul de contravaloare lipsă folosinţă, iar în privinţa pretenţiilor solicitate cu titlul de dobândă, instanţa de apel a constatat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică. În acest sens, Curtea de Apel a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile legislaţiei fiscale, întrucât creanţele stabilite prin hotărârile judecătoreşti indicate în cererea introductivă, precum şi cele accesorii contravalorii lipsei de folosinţă, nu reprezintă obligaţii bugetare de natura celor reglementate prin O.G nr. 61/2002 şi Codul de procedură fiscală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti care a invocat prevederile art. 304 pct 8 şi 9 C. proc. civ. precum şi Legea nr. 189/1998, OG nr. 61/2002, OUG nr. 45/2003.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în cauză nu sunt incidente prevederile legislaţiei fiscale, întrucât creanţele stabilite prin hotărâri judecătoreşti sunt obligaţii bugetare şi, în consecinţă, se impune şi admiterea capătului de cerere privitor la plata dobânzilor.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 nu este găsit întemeiat deoarece prin hotărârea atacată nici nu se interpretează greşit actul juridic dedus judecăţii şi nici nu se schimbă natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Hotărârea este la adăpost şi de critica circumscrisă motivului prevăzut de art. 304 pct. 9, instanţa de control judiciar făcând o corectă aplicare a legii.
Astfel, instanţa de control judiciar apreciat în mod corect că aceste creanţe au natură comercială, derivând din obligaţiile născute prin contractul de asociere încheiat între părţi, urmare nerespectării acestor obligaţii, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com. privind dobânda, prevedere care nu a constituit însă temeiul juridic al pretenţiilor solicitate cu titlul de dobândă.
Sub acelaşi aspect Înalta Curte constată şi faptul că, pentru neîndeplinirea obligaţiilor privind plata cotei de profit asumată prin contract, prin hotărârile judecătoreşti menţionate în cererea de chemare în judecată, a fost admisă solicitarea reclamantului - apelant privind plata penalităţilor de întârziere, în baza clauzei penale sancţionatorii convenită prin acordul părţilor prin art. 13 din contractul de asociere.
Aşadar, Curtea de Apel a reţinut corect că, în cauză, nu sunt incidente prevederile legislaţiei fiscale, întrucât creanţele stabilite prin hotărârile judecătoreşti indicate în cererea introductivă, precum şi cele accesorii contravalorii lipsei de folosinţă, nu reprezintă obligaţii bugetare de natura celor reglementate prin O.G nr. 61/2002 şi Codul de procedură fiscală.
Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 309 din 23 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 309 din 23 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2067/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2069/2008. Comercial → |
|---|
