ICCJ. Decizia nr. 2030/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2030/2008
Dosar nr. 7509/59/2006
Şedinţa publică de la 6 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC R.T.I. SRL a solicitat prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad, restituirea componentelor provenite din exploatarea activului A. SA Arad sau obligarea pârâtei SC R. SA Arad la plata contravalorii acestora în cuantum de 600.000 dolari. În argumentarea cererii introductive de instanţă a susţinut că a cumpărat de la reclamantă prin contractele nr. 1559-1560 din 10 februarie 2000, activul A. SA Arad şi că după ce a devenit proprietară a lansat pe piaţă mai multe oferte de vânzare pentru diferite componente ale activului respectiv. După cumpărarea activului, a arătat reclamanta, vânzătoarea SC S.P. SRL a contestat raporturile contractuale şi i-a interzis accesul în incintă. Întrucât au fost iniţiate mai multe acţiuni în justiţie, reclamanta a susţinut că i-a înştiinţat pe partenerii de afaceri despre natura litigioasă a bunurilor din activul A. SA printre aceştia fiind şi pârâta SC R. SA.
Întrucât, la data de 4 decembrie 2002, i-a fost recunoscută calitatea de proprietară prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 7378 pronunţată în dosarul nr. 7505/2001, reclamanta s-a considerat îndreptăţită să solicite obligarea pârâtei la restituirea cantităţilor de fier care au fost înstrăinate de posesorul nelegitim SC S.P. SA sau la plata valorii bunurilor.
În drept au fost invocate prevederile art. 1909 C. civ., pentru a se susţine că nu se poate face dovada unei posesii neviciate şi a bunei-credinţe în momentul realizării raporturilor contractuale dintre SC S.P. SRL şi SC R. SA Arad fiind de necontestat că la momentul dobândirii proprietăţii, pârâta SC R. SA Arad a cunoscut că aceasta nu era proprietara bunurilor.
Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Arad, secţia comercială, care prin sentinţa nr. 628 din 17 mai 2005, a respins acţiunea reclamantei.
În esenţă, prima instanţă a reţinut că acţiunea a fost întemeiată pe art. 1909 alin. (2) C. civ. şi că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia posesiei asupra bunurilor revendicate întrucât reclamanta nu deţinea bunurile în materialitatea lor. S-a mai stabilit că reclamanta nu a dovedit, raportat la bunurile în discuţie că au fost pierdute sau furate, condiţii alternative impuse de art. 1909 alin. (2) C. civ. În ce o priveşte pe pârâtă, prima instanţă a mai stabilit că reaua-credinţă a sa nu a fost dovedită întrucât raporturile comerciale au fost stabilite cu SC S.P. SRL în persoana căreia erau întrunite atât elementul material al posesiei prin faptul stăpânirii bunurilor cât şi elementul psihologic, vânzătoarea comportându-se ca un proprietar, astfel că pentru determinarea situaţiei proprietăţii a fost nevoie de intervenţia instanţei.
Sentinţa a fost apelată de reclamanta SC R.T.I. SRL care a formulat critici pentru motivul că s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 1909 alin. (2) C. civ., întrucât dovada posesiei bunurilor revendicate a fost făcută aşa cum rezultă din dosarul execuţional nr. 39/2003 potrivit căruia la data de 10 februarie 2005 a fost pusă în posesia activului în prezenţa reprezentantului SC S.P. SRL aşa încât în mod fraudulos această societate a dezmembrat şi vândut elemente ale activului. A considerat că de la data punerii în posesie conform dosarului execuţional nr. 39/2003 a dobândit toate atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii dezmembrarea de către SC S.P. SRL a elementelor din activ şi vânzarea lor către SC R. SA, potrivit apelantei, a constituit în fapt o sustragere întrucât deposedarea s-a făcut fără acordul său. Potrivit aceluiaşi raţionament recurenta a considerat că pârâta SC R. nu poate invoca buna-credinţă în favoarea sa din moment ce a fost atenţionată în scris de către reclamanta-apelantă prin notificarea din data de 7 octombrie 2003 să nu cumpere metale de la SC S.P. SRL provenite din activul A. SA şi cu toate acestea le-a dobândit.
Sentinţa instanţei de fond a fost criticată şi prin prisma art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe considerentul că judecătorul nu a stăruit pentru aflarea adevărului, în cauză nefiind dispuse probe pentru stabilirea condiţiilor sustragerii, cât şi a valorii elementelor de activ sustrase.
Apelul, care a format obiectul dosarului nr. 9979/2005 a fost respins ca tardiv declarat, Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr. 66 din 28 februarie 2006 apreciind că s-au încălcat dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., întrucât termenul pentru promovarea acestei căi de atac a fost depăşit.
După casarea deciziei nr. 66 din 28 februarie 2006, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cauza a fost rejudecată de Curtea de Apel Timişoara care prin decizia nr. 218 din 15 octombrie 2007 a admis apelul reclamantei SC R.T.I. SRL Bucureşti şi a modificat sentinţa nr. 628/2005 pronunţată de Tribunalul Arad, în sensul admiterii acţiunii şi a obligării pârâtei SC R. SA să-i restituie reclamantei bunurile provenite din exploatarea activului SC A. SA Arad 85.980 Kg tablă capete şi 236.240 Kg fier vechi sau să plătească 159.915,18 lei contravaloarea acestora. De asemenea, a obligat pârâta la plata sumei de 20.000 lei cheltuieli parţiale de judecată în primă instanţă şi apel. Restul pretenţiilor au fost respinse. În faţa instanţei de apel au fost administrate şi alte probe, cu expertiză şi cu martori, iar după reanalizarea fondului, instanţa de apel a reţinut că deşi reclamanta şi-a precizat temeiul acţiunii ca fiind art. 1909 C. civ., instanţa de fond a presupus că, în fapt, aceasta s-a referit doar la alin. (2). După ce a redat dispoziţiile art. 1909 alin. (1) şi (2) C. civ., curtea a constatat că acţiunea reclamantei este o revendicare mobiliară în ce priveşte capătul principal de cerere şi în subsidiar o cerere în pretenţii, acţiune pentru dovedirea căreia, caracterul devolutiv al apelului îi oferă posibilitatea să solicite administrarea probelor.
După examinarea probelor propuse de reclamantă şi înlăturarea apărărilor intimatei pârâte privind faptul că a cumpărat bunuri în cadrul unei licitaţii publice iar altele pe bază de contract, facturi şi chitanţe şi că în acest context este cumpărător de bună-credinţă, bunurile fiind în posesia SC S.P. SRL şi SC D. care se comportau ca adevăraţi proprietari, instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile unei acţiuni în revendicare mobiliară.
Potrivit instanţei, reclamanta a fost posesoarea lucrului fiind recunoscută ca atare prin hotărâri judecătoreşti definitive şi apoi pusă în posesie de executorul judecătoresc. În consecinţă s-a stabilit că bunurile au ieşit din patrimoniul reclamantei fără voia sa, că aceste bunuri sunt identice cu cele dobândite de terţul dobânditor şi că valoarea prejudiciului a fost dovedită prin expertiza contabilă.
În privinţa cheltuielilor de judecată instanţa de apel a apreciat că se cuvin parţial reclamantei citând în acest scop art. 276 C. proc. civ.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel au declarat recurs, SC R. SA Arad şi SC R.T.I. SRL Bucureşti cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
1. În susţinerea recursului său SC R. SA a invocat motivele prevăzute de art. 304 alin. (8) şi (9) C. proc. civ., în temeiul cărora a susţinut că decizia pronunţată în apel este nelegală.
Pentru susţinerea motivului prevăzut de art. 304 alin. (8) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat interpretarea greşită a actului dedus judecăţii deoarece starea de fapt prezentată nu se poate raporta la dispoziţiile art. 1909 alin. (2) C. civ., potrivit căruia cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat de la cel care îl găseşte. În concret, cu referire la articolul citat recurenta a arătat că fierul vechi a fost cumpărat de pe piaţă de la SC S.P. SRL şi SC D.C. SRL Târgu Jiu. Sub aspect probator, a susţinut în continuare recurenta, expertiza a constatat ce cantităţi de fier au fost cumpărate în cursul anului 2003 de la cele două societăţi comerciale vânzătoare care se aflau în posesia bunurilor şi se comportau ca proprietare întrucât i-au eliberat facturi şi chitanţe pentru banii încasaţi cu titlu de preţ. Prin cel de-al doilea motiv prevăzut de [(art. 304 alin. (9) C. proc. civ.)] a fost invocată aplicarea greşit a dispoziţiilor art. 1909 alin. (1) C. civ., în care se prevede că lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. În speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta nu se afla în posesia fierului vechi întrucât la data când l-a cumpărat SC R., posesia şi implicit proprietatea era a celor două societăţi SC S.P. SRL şi SC D.C. SRL.
La timpul respectiv, a mai arătat recurenta, fiecare susţinea că este proprietarul C.C. Arad, iar litigiile pe care SC R.T.I. le-a avut cu acele societăţi nu au relevanţă sub aspectul aprecierii bunei sale credinţe.
În consecinţă, a solicitat în alţi termeni admiterea recursului şi păstrarea sentinţei instanţei de fond.
2. Reclamanta SC R.T.I. SRL, a criticat decizia nr. 218/ A din 15 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi a solicitat ca, în temeiul art. 312 pct. 1, 2 şi 3 C. proc. civ., să fie modificată în parte, iar în fond să se admită cererea principală prin completarea cuantumului pretenţiilor stabilite prin raportul de expertiză şi notele de calcul contabile, cu cheltuieli de judecată.
În esenţă, recurenta reclamantă a susţinut că înţelege să dezvolte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi să critice nelegalitatea deciziei Curţii de Apel Timişoara întrucât a omologat parţial raportul de expertiză contabilă şi, ca urmare, a diminuat cuantumul pretenţiilor revendicate de către recurenta-reclamantă SC R.T.I. SRL.
Potrivit recurentei, deşeurile de fier revendicate sunt rezultatul operaţiunilor directe de dezmembrare şi dezafectare a pieselor şi utilajelor predate de SC S.P. SRL către SC R.T.I. SRL la momentul perfectării vânzării combinatului A. SA Arad.
Situaţia faptică a acestor bunuri a fost oglindită, potrivit recurentei, de conţinutul centralizatorului contabil al SC R. SA unde sunt consemnate cantităţile de fier dezmembrate (86.000 kg tablă).
La momentul stabilirii cuantumului real al creanţei datorate de către intimată, autoarea a considerat că instanţa de apel a omis să dea eficienţă contextului faptic aferent perioadei 2 octombrie 2003 – 19 decembrie 2003 când s-au efectuat curse neînsoţite de documente justificative pe ruta R. – A. – R., fără a exista o evidenţă de parcurs concretă. Prin ignorarea foilor de parcurs, instanţa de apel nu a avut în vedere o cantitate de 1675 tone fier, determinată în raport de numărul de curse şi o cantitate medie de 5 tone pe autovehicul. La preţurile medii practicate de SC R. SA pentru cantităţile de fier vechi, recurenta a considerat că valoarea bunurilor era de 498.771 dolari.
În sprijinul susţinerii potrivit căreia suma acordată de instanţa de apel nu reprezintă prejudiciul real, recurenta reclamantă a arătat că intimata a cumpărat la licitaţie 14 vagoane şi că instanţa de apel a apreciat greşit faptul că societatea cumpărătoare a avut reprezentarea că achiziţionează bunurile de la adevăratul proprietar. Atâta vreme cât bunurile menţionate fuseseră sustrase fraudulos anterior anului 2004 de către SC S.P. SRL şi SC D. SRL din incinta A., iar conducerea SC R. SA avea cunoştinţă despre acest fapt, nu prezintă nicio relevanţă faptul că achiziţionarea s-a făcut prin licitaţie publică.
În concluzie, recurenta SC R.T.I. SRL, faţă de cererea principală prin care solicitase 600.000 DOLARI S.U.A., a considerat că se impune completarea sumei stabilită de instanţa de apel cu suma de 837.500 Ron – 364.130 DOLARI S.U.A. reprezentând contravaloarea bunurilor transportate de intimată fără documente justificative şi cu suma de 149.757,46 Ron.
A doua critică, potrivit recurentei reclamante vizează aplicarea greşită a art. 276 C. proc. civ.
În opinia sa, art. 276 C. proc. civ., este aplicabil numai în cazul în care în contradictoriu cu acţiunea introductivă, intimata ar fi investit instanţa cu o cerere reconvenţională iar pentru soluţionarea litigiului, cererile ambelor părţi ar fi fost admise în parte.
Faptul că acţiunea a fost admisă în parte nu justifică reducerea cheltuielilor de judecată decât în situaţia prevăzută de art. 274 pct. 3 C. proc. civ., care se referă la onorariul de avocat nu şi la taxe şi cheltuieli de judecată.
Recurenta a conchis că admiterea cererii de revendicare pe care a promovat-o echivalează cu stabilirea culpei procesuale în sarcina exclusivă a intimatei pârâte SC R. SA. Faţă de dovezile aflate la dosar a solicitat toate cheltuielile de judecată care au fost făcute cu susţinerea acestui proces.
În fine, în privinţa primei critici în şedinţa de judecată, recurenta-reclamantă a arătat că nu mai susţine pretenţiile pentru plata celor 14 vagoane achiziţionate de pârâtă la licitaţie.
Ambele părţi au depus întâmpinare prin care au combătut recursul părţii adverse. Astfel, SC R. SA prin întâmpinarea la recursul reclamantei SC R.T.I. SRL a susţinut că acţiunea acesteia trebuia respinsă în totalitate întrucât toate bunurile în discuţie au ajuns în posesia SC R. SA ca urmare a unor operaţiuni comerciale. În ce priveşte vânzarea celor 14 vagoane la licitaţie, SC R. SA a susţinut că vânzătoarea acestor bunuri a fost chiar recurenta care a încasat deja preţul şi nu mai poate să solicite încă odată contravaloarea vagoanelor respective.
Aceeaşi parte a respins şi susţinerile reclamantei din recursul său în legătură cu transporturile făcute de la SC D.C. SRL sau SC S.P. SRL către SC R. SA întrucât expertiza a stabilit că nu rezultă din documente ce fel de bunuri şi în ce calitate s-au transportat.
În fine, SC R. SA a arătat că într-o cauză similară reclamanta a formulat aceleaşi pretenţii care au fost respinse irevocabil. În legătură cu aplicarea art. 1909 alin. (2) C. proc. civ., a susţinut că starea de fapt din acest litigiu nu se încadrează în aceste prevederi. A anexat la întâmpinare o decizie a Curţii de Apel Timişoara şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 13 iunie 2007 pentru a-şi susţine punctul de vedere exprimat prin întâmpinare.
La rândul său, SC R.T.I. SRL prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului declarat de SC R. SA pe considerentul relei credinţe manifestată de SC R. SA în cumpărarea acestor bunuri. Potrivit reclamantei, SC R. SA a avut în permanenţă cunoştinţă despre situaţia litigioasă ce plana asupra activului A. cât şi asupra identităţii realului proprietar SC R.T.I. SRL. A mai susţinut că probele relevă convenienţa frauduloasă dintre SC R. SA – SC S.P. SRL – SC D., şi mai mult, în opinia sa cu o minimă diligenţă pârâta ar fi putut să preîntâmpine riscul unei evicţiuni.
În continuare s-a referit la contractele nr. 1559 şi 1560 din care potrivit reclamantei se putea observa că întregul activ al SC A. SA a fost cumpărat de SC RTI SRL, iar predarea activului s-a făcut conform procesului verbal nr. 121 din 28 martie 2000 care atestă şi predarea întregii gestiuni precum şi a bunurilor (teren, construcţii, utilaje).
Din luna septembrie 2000, intimata reclamantă a arătat că i-a fost negat dreptul de proprietate şi efectele contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, incinta A. fiind ocupată abuziv de SC S.P. SRL, iar după reintegrarea sa în incinta fabricii, SC S.P. SRL a refuzat să-i respecte paşnica folosinţă şi hotărârile judecătoreşti.
În consecinţă, pentru toate aceste motive a solicitat admiterea recursului său şi respingerea recursului declarat de pârâta SC R. SA.
Înalta Curte va lua în examinare recursurile în ordinea în care au fost înregistrate şi va reţine.
Recursul pârâtei SC R. este fondat.
Pârâta recurenta a pus în discuţie potrivit argumentelor aduse în sprijinul art. 304 alin. (8) şi (9) C. proc. civ., aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1909 alin. (1) şi (2) C. civ.
Prin prisma acestor dispoziţii instanţa de apel a apreciat că se află în faţa unei acţiuni în revendicare mobiliară şi a unui capăt subsidiar de cerere în pretenţii şi datorită acestei precizări a administrat probe suplimentare pentru determinarea capătului subsidiar al cererii.
Înainte de a trece la examinarea cererii subsidiare instanţa de apel trebuia să observe însă că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1909 alin. (1) C. civ., pentru promovarea şi susţinerea acţiunii în revendicare mobiliară împotriva terţului care a dobândit posesiunea bunului cu titlu de proprietar.
Art. 1909 alin. (1) C. civ., stabileşte că lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. Aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile aplicării textului respectiv. Astfel proprietarul nu s-a desesizat de lucrul revendicat în mod voluntar încredinţându-l unui detentor precar, persoana juridică care a înstrăinat bunul mobil către recurenta pârâtă nu stăpânea bunurile ca detentor căruia să i se fi încredinţat bunul, iar pârâta recurentă a dobândit bunul mobil printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros. Probele de la dosar verificate de expertiză relevă faptul că bunurile mobile au fost dobândite în baza unor raporturi juridice comerciale în formă simplificată stabilite cu societăţile comerciale, care le deţineau atât sub aspect material cât şi sub aspect psihologic, comportându-se ca adevăraţi proprietari.
În aceste condiţii, reclamanta care îşi afirmă calitatea de proprietar originar al unui lucru mişcător nu poate avea exerciţiul unei acţiuni reale pentru urmărirea lucrurilor sale mişcătoare din mâinile unui terţ posesor care a dobândit posesiunea lucrului cu titlu de proprietar, deoarece art. 1909 C. civ., stabileşte în favoarea terţului o prezumţie de proprietate.
În speţă, se invocă de către intimată reaua-credinţă a terţului dobânditor dar atâta vreme cât vânzătorul bunurilor mobile s-a comportat ca un proprietar al acestora, care la acel moment în mod efectiv avea posesia bunurilor, punerea în posesie şi adresa de înştiinţare a recurentei pârâte de către proprietarul originar nu poate înlătura prezumţia de proprietate. De altfel, probele relevă că înstrăinarea bunurilor mobile de către o altă societate a fost posibilă întrucât cele două elemente ale posesiei corpus şi animus nu erau reunite în mâna intimatei reclamante ca prerogativă a dreptului de proprietate afirmat.
Nu în ultimul rând dacă vânzătorul bunurilor SC S.P. care s-a afirmat ca titular al dreptului de proprietate a exercitat o putere de fapt asupra bunului cu toate că a cunoscut că nu avea această calitate, atunci persoana pusă în posesie care a plătit şi preţul bunurilor este preferată chiar dacă titlul său are dată ulterioară.
Prin urmare nu i se poate cere pârâtei dobânditoare să restituie către proprietarul originar bunurile până ce convenţia materializată în facturile centralizate de expertiză nu a fost desfiinţată.
În alte cuvinte, reclamanta care şi-a afirmat calitatea de proprietar al unui lucru mişcător poate obţine restituirea lucrului său care se află în mâinile unui terţ posesor prin acţiunea mobiliară numai dacă sunt întrunite cerinţele art. 1909 C. civ., sau printr-o acţiune personală care nu-şi are izvorul în aceste prevederi. Şi în ipoteza în care s-ar admite că recurenta pârâtă stăpâneşte bunurile ca simplu posesor, acesta ar constitui titlu în favoarea sa şi ca atare nu este obligată să probeze cauza legitimă a achiziţiei bunurilor respective.
În fine, legiuitorul prin dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ., a dat prioritate aparenţei de proprietate pe care a creat-o însuşi vânzătorul prin fapta sa, astfel că dobânditorul prin simpla intrare în posesie a bunului devine proprietar.
În speţă, însă, până la momentul desfiinţării convenţiei, recurenta pârâtă stăpâneşte bunul în baza unui titlu de proprietate şi ca atare nu i se poate opune obligaţia de restituire sau de despăgubire aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.
În concluzie, nu poate fi acceptată apărarea intimatei reclamante, potrivit căreia înştiinţarea recurentei pârâte de către reclamantă în sensul de a nu cumpăra fier vechi de la SC S.P. SRL, de care aceasta nu a ţinut seama, constituie o dovadă de rea-credinţă a terţului cumpărător întrucât în discuţie nu este o simplă posesie ci deţinerea bunului cu un titlu care nu a fost desfiinţat. În al doilea rând dobânditorul în situaţia dată este prezumat a fi de bună-credinţă, iar această prezumţie nu a fost înlăturată câtă vreme recurenta pârâtă a intrat în raporturi comerciale cu o altă societate, iar titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat.
Şi cea de-a doua critică prin care se invocă aplicarea greşită a legii este întemeiată. Din punctul de vedere al motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a pus în discuţie inaplicabilitatea art. 1909 alin. (2) C. civ.
Pornind de la faptul că posibilitatea revendicării bunurilor mobile este limitată din cauza raporturilor stricte dintre proprietate şi posesie aşa cum s-a arătat deja şi având în vedere regula înscrisă în prevederile art. 1909 alin. (1) C. civ., care semnifică faptul că posesiunea prezumă proprietatea şi, în plus, că ea conferă posesorului unui bun mobil un titlu distinct de cel deţinut de autorul său, atunci trebuie să admitem că dispoziţiile art. 1909 alin. (2) C. civ., constituie o modalitate excepţională de revendicare a bunurilor mobile atunci când acestea sunt pierdute sau furate. Dispoziţiile articolului mai sus menţionat nu-şi găsesc însă aplicare în speţă întrucât bunul nu a fost pierdut sau furat.
Şi dacă se ia în examinare termenul de sustragere frauduloasă a bunurilor mobile afirmat în alte cuvinte de reclamantă se constată că nu devin aplicabile prevederile art. 1909 alin. (2) C. civ. În speţă, ipoteza dedusă judecăţii este cea a transmiterii bunului în mod succesiv către două persoane, situaţie în care este preferat cel ce este pus în posesie şi care rămâne proprietar chiar dacă titlul său are dată posterioară. Cu alte cuvinte este considerat proprietar cel ce are posesia bunului, cu condiţia să fie de bună-credinţă. Or, pârâta a intrat în raportul juridice cu o societate care exercita puterea de fapt asupra bunurilor şi s-a afirmat ca proprietar. Din actele dosarului nu rezultă că s-au luat măsuri la cererea reclamantei care susţine că a fost pusă în posesie potrivit înscrisului aflat la dosar pentru a împiedica orice înstrăinare a componentelor de pe platforma A., cu mijloacele puse la îndemână de codul de procedură civilă.
În fine, mai este de observat că în cauza de faţă reclamanta a solicitat aceeaşi sumă cu cea cerută într-o altă cauză în care pretenţiile sale au fost respinse irevocabil. Prin urmare, modificarea sentinţei fondului de către instanţa de apel s-a făcut cu aplicarea greşită a legii aşa încât faţă de cele ce preced conform art. 312 alin. (2) raportat la art. 304 alin. (9) C. proc. civ., recursul pârâtei se va admite iar decizia instanţei de apel va fi modificată în sensul dispozitivului. Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., pretenţiile pentru plata cheltuielilor de judecată vor fi respinse ca nedovedite.
Recursul reclamantei este nefondat.
1. Recursul potrivit actualei reglementări este cale extraordinară de atac care poate fi promovată în conformitate cu titlul V, Capitolul I intitulat „Recursul”.
Prin urmare, promovarea şi susţinerea acestei căi de atac trebuie să respecte întocmai prevederile art. 3021lit. c) şi art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-9. Aceasta înseamnă că recursul extraordinar îşi propune examinarea legalităţii şi nu a netemeiniciei soluţiei anterioare. În acest context este evident că o astfel de analiză nu se poate realiza de vreme ce părţile în proces au beneficiat de devoluţiunea apelului care nu mai este specifică recursului.
Prin prisma acestei precizări urmează a se observa că toate criticile formulate de reclamantă legate de constatările expertizei, de probele puse în discuţie şi de cuantumul sumei stabilită ca fiind datorată vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel.
Astfel, art. 304 alin. (9) C. proc. civ., pe care l-a invocat recurenta se referă la situaţia „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii”. Faţă de motivul invocat recurenta a pus în discuţie o singură chestiune de nelegalitate care priveşte aplicarea art. 274 – art. 276 C. proc. civ.
În adevăr, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată, numai că, în ipoteza în care pretenţiile se admit în parte cheltuielile se acordă corespunzător cu pretenţiile admise. Prin urmare, nu poate fi vorba de o altă reducere a cheltuielilor la care se referă recurenta prin trimitere la art. 274 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. Citarea art. 276 C. proc. civ., nu este de natură să ducă la nulitatea deciziei pe aspectul cheltuielilor întrucât chiar dacă nu este riguros exactă se referă la admiterea în parte a acţiunii şi nu la situaţia evocată de recurentă specifică partajului sau situaţiilor în care se formulează cerere reconvenţională sau cereri de intervenţie.
Deşi, s-a analizat acest motiv, având în vedere soluţia de modificare a deciziei din apel, urmare admiterii recursului pârâtei, critica nu mai prezintă relevanţă şi în orice caz cuprindea susţineri generale fără nicio referire concretă la sumele care s-au achitat (cu trimitere la dovezile aflate la dosar) şi la cele care s-au acordat.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.T.I. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 218/ A din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Admite recursul declarat de pârâta SC R. SA ARAD împotriva aceleiaşi decizii, modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 628 din 17 mai 2005 a Tribunalului Arad.
Respinge cererea formulată de pârâta SC R. SA ARAD privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1934/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2133/2008. Comercial → |
|---|
