ICCJ. Decizia nr. 2570/2008. Comercial

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2570/2008

Dosar nr. 2167/2/2007

Şedinţa publică de la 24 septembrie 2008

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, la data de 11 martie 1998, reclamanta SC C.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta B.A., sucursala Iaşi, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună anularea contractului de ipotecă încheiat la data de 17 aprilie 1995.

Ulterior şi-a precizat acţiunea, solicitând citarea pârâtei prin reprezentant R.B.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că ipoteca convenţională nu se poate constitui decât prin act autentic, cerinţă impusă ad validitatem. În speţă, reclamanta susţine că această cerinţă nu a fost îndeplinită, actul de garanţie imobiliară nefiind autentificat la notariat.

Reclamanta a ataşat copia actului de garanţie imobiliară.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că a fost respectată cerinţa legală, actul fiind autentificat de notariat, depunând înscrisuri în acest sens.

Prin sentinţa civilă nr. 2017 din 9 martie 2005, Judecătoria Iaşi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei. Judecătorul instanţei de fond a reţinut că iniţial cauza a fost suspendată ca urmare a deschiderii procedurii de faliment faţă de reclamantă, fiind repusă pe rol după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acestei proceduri. Pe fondul cauzei, judecătorul a reţinut că din actele dosarului rezultă cu certitudine că reclamanta, în solidar cu garanţii, are datorii faţă de pârâtă, conform actului de ipotecă încheiat în anul 1995. Prin recunoaşterea în cuprinsul încheierii nr. 171/2004, prin care s-a închis procedura de faliment, a producerii efectelor contractului de ipotecă, cu autoritate de lucru judecat, rezultă clar că s-a recunoscut valabil contractul a cărui anulare se solicită.

S-a mai reţinut că în timpul suspendării cauzei, creanţa a fost cesionată de pârâtă către A.V.A.S.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând desfiinţarea sentinţei şi admiterea cererii astfel cum a fost formulată, considerând că judecătorul instanţei de fond a făcut o greşită apreciere a materialului probator.

În cadrul apelului a fost formulată întâmpinare de către A.V.A.S., în calitate de intimată pârâtă, ca urmare a cesiunii de creanţă de la B.A. SA către ea. Intimata a invocat excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei în soluţionarea litigiului, raportat la dispoziţiile art. 44 - art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, arătând că în această materie competenţa exclusivă aparţine Curţii de Apel Bucureşti.

A invocat, de asemenea, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa comercială nr. 200/2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4437/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, raportat la art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 care prevede pentru promovarea acţiunii un termen de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază cererea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului. Ori, se susţine de către intimată, apelanta a cunoscut despre aceste fapte în urma intervenţiei A.V.A.S. în cadrul procedurii de faliment.

Pe fond, a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, apreciind soluţia judecătorului ca fiind temeinică şi legală.

Intimata R.B. SA, sucursala Iaşi, a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca urmare a cesiunii de creanţă faţă de A.V.A.S. (A.V.A.B. la momentul cesiunii), precum şi excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei în soluţionarea cauzei, apreciind ca fiind competentă Curtea de Apel Bucureşti. A mai invocat lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei apelante de a sta în justiţie, cu motivarea că o societate comercială îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării până la terminarea acesteia, după acest moment lichidatorii trebuind să solicite radierea din registrul comerţului. În condiţiile în care societatea s-a aflat în procedura reorganizării judiciare şi falimentului, după închiderea acestei proceduri, persoana juridică a pierdut capacitatea de a mai exercita drepturile şi îndeplini obligaţiile. Cu aceeaşi motivare, intimata a apreciat că lipseşte calitatea de reprezentant a persoanei care a semnat acţiunea în numele societăţii. Intimata a mai invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 84/2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, irevocabilă prin decizia nr. 2106/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A fost administrată proba cu înscrisuri de către părţi.

Prin Decizia civilă nr. 95 din 25 ianuarie 2006, Tribunalul Iaşi a admis apelul declarat de apelanta SC C.G. SRL, a anulat sentinţa civilă nr. 2017 din 9 martie 2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, apreciind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 44 şi art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 2993/2/2006.

În faţa acestei instanţe au formulat cereri de intervenţie în interes propriu A.G. şi A.E., solicitând, de asemenea, constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie imobiliară, cu aceleaşi considerente ca şi reclamanta, invocând în sprijinul cererii lor faptul că apartamentul care constituie obiectul contractului de garanţie imobiliară este proprietate personală, bun comun dobândit în timpul căsătoriei.

Pârâtele au reiterat apărările formulate în judecata anterioară şi aceleaşi excepţii, fiind administrată proba cu înscrisuri de toate părţile.

Prin sentinţa comercială nr. 170 din 7 iulie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondate, cererea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu.

În considerentele sentinţei, judecătorul a reţinut că este nefondată excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, faţă de împrejurarea că cererea reclamantei şi a intervenienţilor are ca obiect constatarea nulităţii absolute, acţiune imprescriptibilă, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale în materia prescripţiei prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998.

Pe fondul cauzei, în raport de unicul motiv de nulitate invocat de reclamantă şi intervenienţi, judecătorul a reţinut că actul, respectiv contractul de garanţie imobiliară a fost autentificat de notariat şi trecut în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta şi intervenienţii în interes propriu solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată şi constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie imobiliară.

În motivarea cererii, recurenţii au arătat că judecătorul a analizat superficial probatoriu administrat, nedând eficienţă înscrisului depus, respectiv copia unuia din cele 5 contracte de garanţie imobiliară care nu poartă menţiunea autentificării la notariat; au invocat în plus, lipsa obiectului contractului şi lipsa consimţământului lor în faţa notariatului, precum şi raportul de expertiză extrajudiciară care concluzionează în sensul că acest contract de credit nu are nici o legătură cu actul de garanţie imobiliară, fiind incompatibile ca urmare a faptului că a fost completat ulterior.

Intimatele s-au apărat prin administrarea de probe şi întâmpinări, apreciind ca temeinică şi legală sentinţa pronunţată de judecătorul instanţei de fond.

Prin Decizia nr. 770 din 20 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă şi intervenienţi, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În considerentele deciziei, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au reţinut că judecătorul instanţei de fond s-a limitat la o analiză aparentă a contractului de ipotecă, fără să stăruie în verificarea susţinerilor recurenţilor, neprecizând nimic despre expertiza grafologică prezentată de aceştia.

În cursul soluţionării cauzei în fond după casare, părţile au administrat proba cu înscrisuri.

La termenul din data de 30 mai 2007 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a O.C.P.I.

Curtea a respins solicitarea reclamantei, având în vedere obiectul cauzei, respectiv constatarea nulităţii absolute a unui contract de garanţie imobiliară, o asemenea cerere fiind soluţionată doar în contradictoriu cu părţile care au încheiat respectivul contract, reclamanta nejustificând necesitatea introducerii acestei entităţi în judecată, O.C.P.I. fiind doar instituţia care a înscris actul autentificat.

La termenul din data de 20 iunie 2007 reclamanta şi intervenienţii în interes propriu au solicitat reîntregirea şi modificarea cererii introductive, solicitând anularea mai multor acte.

Curtea a respins această solicitare, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 132 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că la prima zi de înfăţişare, respectiv termenul din data de 30 mai 2007 părţile nu şi-au valorificat dreptul de a cere amânarea cauzei în scopul întregirii sau modificării cererii introductive.

La acelaşi termen a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei A.V.A.S., doamna P.N., cerere admisă în principiu de Curte.

De asemenea, au fost reiterate excepţiile, respectiv de către A.V.A.S. excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi cea a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar de către R.B. SA, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 184 din 26 septembrie 2007, examinând excepţiile invocate în cauză, s-a pronunţat asupra lor după cum urmează:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC C.G. SRL şi a respins acţiunea introdusă de reclamanta SC C.G. SRL ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R.B. SA şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii A.G. şi A.E. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâta A.V.A.S. ca neîntemeiate;

- a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii A.G. şi A.E. ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa a reţinut în esenţă următoarele:

Regimul nulităţii absolute permite oricărei persoane interesate să solicite constatarea nulităţii absolute a unui act încheiat între terţe persoane. Deci, textele legale impun imperativ dovedirea interesului persoanei terţe faţă de contractul a cărui nulitate se solicită a se constata. În speţă, un asemenea interes nu a fost dovedit. Dimpotrivă, se apreciază că eventuala constatare a nulităţii contractului de garanţie imobiliară nu produce consecinţe faţă de reclamantă. Acest lucru rezultă din aceea că în cadrul procedurii de reorganizare judiciară şi faliment desfăşurată împotriva reclamantei s-a stabilit, cu autoritatea de lucru judecat, că aceasta datorează suma reprezentând creditul acordat de bancă (în acest sens a se vedea încheierea de închidere a procedurii de faliment pronunţată de judecătorul sindic, care consemnează existenţa creanţei băncii faţă de debitoarea SC C.G. SRL).

Contractul de garanţie imobiliară a fost încheiat de banca R.B. SA, cererea fiind promovată în mod corect, iniţial, împotriva acesteia. Ulterior însă, pe parcursul judecării cauzei, creanţa rezultată din contractul de credit şi accesoriile acesteia au fost cesionate A.V.A.S., acesta fiind considerentul pentru care A.V.A.S. a intervenit în proces, dobândind poziţia procesuală de pârâtă. Ca urmare a cesiunii de creanţă, toate drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul cesionat, au trecut la A.V.A.S., din acel moment R.B. SA pierzând calitatea sa procesuală. În consecinţă şi această excepţie a fost admisă.

Curtea a respins şi excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta A.V.A.S. în raport de sentinţa comercială nr. 200/2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Astfel, obiectul sentinţei comerciale nr. 200/2005 l-a constituit contestaţia la executare, în timp ce obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de acţiunea în nulitate absolută a contractului de ipotecă.

A fost respinsă şi excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de pârâta A.V.A.S. Se reţine că acţiunea fost promovată iniţial împotriva băncii în termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat de la data scadenţei creditului. Totodată, se subliniază că fiind solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului, acţiunea este imprescriptibilă absolut. În consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale în materia prescripţiei stabilite de O.U.G. nr. 51/1998.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine că singurul motiv avut în vedere de instanţa de recurs în decizia de casare se referă la neanalizarea raportului de expertiză criminalistică extrajudiciară, depus la dosar de către intervenienţi. În acest raport, singura menţiune referitoare la contractul de garanţie imobiliară are în vedere faptul că în act nu se prevede în mod clar pentru care credit se constituie ipoteca. Or, este greu de precizat care este relevanţa acestei menţiuni, câtă vreme motivul de nulitate invocat de intervenienţi se referă la lipsa formei autentice a contractului de garanţie imobiliară. Din această perspectivă, se reţine nerelevanţa probei administrată de intervenienţi constând în raportul de expertiză extrajudiciară, Curtea constatând că actul a cărui nulitate se solicită a se constata îndeplineşte condiţiile stabilite de lege ad validitatem, respectiv actul îmbracă forma autentică.

De altfel, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin considerentele sentinţei comerciale nr. 84 din 14 august 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, irevocabilă prin Decizia nr. 2106/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, netemeinicia susţinerilor intervenienţilor (contestatori în acea cauză) cu privire la pretinse falsuri săvârşite de funcţionari ai băncii la întocmirea contractului de garanţie imobiliară. Nu poate constitui motiv pentru constatarea nulităţii contractului înscrisurile depuse de intervenienţi referitoare la mai multe forme ale contractului de ipotecă, în diverse stadii de completare, câtă vreme există un contract complet, autentificat la notariat şi transcris, potrivit legislaţiei de la acel moment. Deţinerea unor asemenea înscrisuri se poate justifica prin existenţa unor negocieri cu privire la conţinutul final al contractului, dar nu pot justifica nulitatea actului.

În ce priveşte semnăturile aflate pe acest contract, intervenienţii au recunoscut, în mod constant în faţa instanţei că le aparţin.

Intervenienţii au mai invocat lipsa de obiect a contractului. Or, obiectul contractului îl constituie imobilul asupra căruia se instituie ipoteca. Acest obiect exista la momentul încheierii actului, deci, nu poate fi vorba de o lipsă în acest sens. Motivul avut în vedere de intervenienţi, respectiv neacordarea creditului pentru care s-a constituit ipoteca, nu constituie o lipsă de obiect a contractului de garanţie imobiliară, ci, cel mult, o lipsă de cauză. Dar nici această apărare nu poate fi reţinută. Realitatea acordării creditului rezultă atât din corespondenţa dintre intervenienţi şi bancă (adresa nr. III B172 care confirmă acordarea creditului ca urmare a cererii adresată de SC C.G. SRL la 12 aprilie 1995), cât şi din considerentele încheierii de închidere a procedurii de faliment derulată împotriva societăţii comerciale, în care se consemnează creanţa băncii faţă de debitoare, constând în suma acordată cu titlu de credit.

Aspectul acordării creditului a fost stabilit, de altfel, cu autoritate de lucru judecat, şi în considerentele sentinţei comerciale nr. 84/2003 (menţionată anterior), prin care a fost respinsă apărarea în sensul neacordării creditului. În consecinţă Curtea a apreciat ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs comun reclamanta SC C.G. SRL Iaşi şi intervenienţii A.G. şi A.E. solicitând admiterea recursului lor şi, în principal, constatarea nulităţii contractului de garanţie imobiliară sau, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Deşi recursul este comun, din modul de redactare rezultă că unele din motivele acestui recurs sunt comune iar altele sunt diferite, distincte, în raport de situaţia procesuală distinctă a recurenţilor.

În recursul lor recurenţii invocă, în esenţă, următoarele motive:

1. Instanţa de fond nu a exercitat rolul activ având în vedere că această cauză a fost trimisă spre rejudecare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a constatat că instanţa de fond nu a stăruit în verificarea susţinerilor recurenţilor, care au contestat permanent contractul de ipotecă, fără a completa probatoriile şi neprecizând nimic despre expertiza grafologică prezentată de petenţi. În consecinţă instanţa a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

2. Instanţa de fond nu a motivat în fapt şi în drept ce a determinat-o să ia o asemenea hotărâre şi pentru ce a înlăturat cererea şi probele recurenţilor, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

3. Instanţa de fond a pronunţat hotărârea prin interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC C.G. SRL şi a respins acţiunea acestei reclamante ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R.B. SA; a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţi ca neîntemeiată.

4. „Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal şi cu încălcarea greşită a legii (!), deoarece au fost încălcate dispoziţiile art. 948, 1772, 973, 966, 969 C. civ., art. 377 Decret nr. 377/1960, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.”

Recurenţii susţin că instanţa de fond a încălcat art. 314 şi art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi redau conţinutul acestor articole. În continuare se susţine că deşi considerentele instanţei de recurs din decizia nr. 770/2007 sunt foarte clare, obiective, legale şi temeinice, instanţa de fond a căutat un motiv pueril pentru a nu aplica îndrumările şi a respins acţiunea pe o excepţie tot puerilă pentru că atât SC C.G. cât şi intervenienţii ocupă poziţia nr. 1 în contractul de garanţie imobiliară a cărui nulitate absolută au cerut să se constate. Această soluţie se datorează şi faptului că instanţa de fond a neglijat indicaţiile instanţei de casare şi nu a analizat întreg probatoriul şi raportul de expertiză. Instanţa de fond nu a vrut să observe că reclamanta are calitate procesuală activă iar contractul în cauză este falsificat şi lovit de nulitate absolută.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru cele ce urmează:

1. În ce priveşte primul motiv de recurs, acesta nu se încadrează în cel prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, aşa cum susţin recurenţii ci ar putea fi încadrat în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv instanţa a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., pentru că nu şi-a exercitat rolul activ şi cele ale art. 315 C. proc. civ., pentru că nu ar fi respectat îndrumarea instanţei de casare de a verifica susţinerile părţilor cu privire la expertiza grafologică.

Acest motiv este nefondat, instanţa a cărei hotărâre se atacă prin recurs îndeplinindu-şi rolul în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi ţinând seama atât de observaţiile instanţei de casare cât şi de motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Instanţa de fond, dând curs observaţiilor, „îndrumărilor” instanţei de casare şi-a exercitat rolul activ, în conformitate cu art. 129 C. proc. civ. şi a administrat toate probele solicitate de către părţi, inclusiv depunerea de către reclamantă a Raportului de expertiză criminalistică extrajudiciară efectuată la solicitarea şi pentru beneficiarul SC C.G. SRL la care făcea trimitere instanţa de casare, pe care l-a examinat, exprimându-şi constatările cu privire la acesta.

2. Cel de al doilea motiv de recurs invocat, cu trimitere la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat întrucât hotărârea instanţei de fond este bine motivată, în conformitate cu cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5, cuprinzând atât motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile reclamantei şi intervenienţilor. Astfel instanţa a examinat, pe rând, excepţiile invocate, motivându-şi, în cazul fiecăreia, soluţia adoptată după care, pe fondul cauzei, şi-a motivat amplu soluţia, analizând susţinerile părţilor cu privire la contractul de garanţie imobiliară şi raportul de expertiză grafologică, la lipsa de obiect a contractului, la pretinsele falsuri săvârşite de funcţionari ai băncii şi la mai multe forme ale contractului de ipotecă.

3. În cel de al treilea motiv al recursului lor recurenţii invocă, făcând trimitere la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi schimbarea naturii şi înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia, fără însă a indica în ce constă interpretarea greşită sau cum a fost schimbată natura ori înţelesul neîndoielnic al actului şi mulţumindu-se doar să lege această enunţarea legală a motivului de admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi respectiv pasive a pârâtei SC R.B. SA şi de respingerea acţiunii reclamantei şi a cererii de intervenţie. În aceste condiţii este dificilă examinarea motivului invocat.

Cu toate acestea, examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat este nefondat, întrucât nu se evidenţiază în niciun fel o interpretare greşită din partea instanţei de fond a actului juridic dedus judecăţii şi nici că această instanţă ar fi schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii. Dimpotrivă, instanţa de fond, a examinat în mod clar şi punctual obiectul litigiului şi actul dedus judecăţii, pronunţându-se clar şi motivat asupra acestuia.

4. În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs privind lipsa de temei legal a hotărârii şi aplicarea greşită a legii, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 948, 1772, 973, 966 şi 969 C. civ., limitându-se la această afirmaţie şi fără a preciza în ce constă aceste încălcări, situaţie care face dificilă examinarea motivului invocat. Dincolo de aceasta, o examinare a hotărârii atacate din perspectiva textelor legale invocate de recurenţi nu relevă nicio încălcare a acestor prevederi şi nici o aplicare greşită a legii.

Nu este fondată nici critica recurenţilor cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 314 şi art. 315 C. proc. civ. întrucât, aşa cum rezultă atât din lucrările dosarului cât şi din hotărârea atacată, instanţa s-a conformat prevederilor invocate de recurenţi şi celor consemnate de instanţa de trimitere în decizia sa.

De altfel, instanţa de casare, prin Decizia nr. 770 din 20 februarie 2007, nu a dezlegat nicio problemă de drept care să fie obligatorie pentru instanţa de trimitere şi nici nu a hotărât asupra necesităţii administrării unor anumite probe care să fie obligatorii ci doar a evidenţiat că nu s-a stăruit în verificarea susţinerilor părţilor cuprinse la contractul de ipotecă şi nu s-a precizat nimic despre expertiza grafologică prezentată de petenţi.

Instanţa de trimitere, a cărei hotărâre este atacată prin prezentul recurs, dând curs prevederilor art. 315 C. proc. civ., chiar în lipsa unor hotărâri ale instanţei de casare asupra unor probleme de drept sau necesităţii administrării unor probe, a administrat, aşa cum s-a arătat, toate probele solicitate de părţi şi a examinat şi Raportul de expertiză grafologică, reţinând că în acest raport singura menţiune referitoare la contractul de garanţie imobiliară are în vedere faptul că în act nu se prevede în mod clar pentru care credit se constituie ipoteca. De asemenea, în urma examinării acestei probe, reţine nerelevanţa ei deoarece motivul de nulitate invocat de părţi se referă la lipsa formei autentice a contractului de garanţie imobiliară. Instanţa a examinat aceste raport şi prin prisma considerentelor sentinţei comerciale nr. 84 din 14 august 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 2106/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat netemeinicia susţinerilor intervenienţilor cu privire la pretinsele falsuri săvârşite de funcţionari ai băncii la întocmirea contractului de garanţie imobiliară.

Înalta Curte, faţă de cele de mai sus, constată că instanţa de fond nu a încălcat prevederile art. 314 şi art. 315 C. proc. civ., nefiind dat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând Raportul de expertiză grafologică invocat în mod insistent de recurenţi Înalta Curte constată următoarele:

- este un raport întocmit de societatea comercială „P.” SRL Braşov pentru beneficiar SC C.G. SRL, la solicitarea acesteia, având caracter extrajudiciar; nu a fost întocmit în urma unei expertize judiciare dispusă de instanţă şi opozabilă părţilor din proces, care să fi avut ocazia să propună obiective şi să formuleze observaţii sub controlul instanţei;

- raportul priveşte documentele puse la dispoziţie de beneficiar prin administrator A.G. respectiv Contractul de credit din 21 martie 1995 cu graficul aferent şi „Contractul de garanţie imobiliară autentificat la Notariatul de Stat Iaşi în 18 aprilie 1995” dar şi Contractul de garanţie imobiliară încheiat la 17 aprilie 1995 între SC C.G. SRL Iaşi şi B.A. SA, sucursala Iaşi;

- concluziile expertizei, care în cea mai mare parte exced obiectului unei asemenea expertize, nu evidenţiază decât unele diferenţe între diferitele exemplare ale înscrisurilor puse la dispoziţie de beneficiar, fiind înscrisuri diferite, fără a evidenţia elemente de falsificare a acestora prin vreuna din metodele cunoscute de ştiinţa criminalisticii. De altfel, recurenţii intervenienţi au afirmat în repetate rânduri că semnăturile de pe contractul de garanţie imobiliară le aparţine: „Încă odată relevăm faptul că semnăturile de pe contractul de garanţie imobiliară din 17 aprilie 1995, anexa 1, fila 6, NE APARŢIN, dar vă rog să observaţi că acesta NU a fost autentificat şi transcris la Notariatul de Stat Iaşi”.

Pe de altă parte casarea cu trimitere a cauzei nu împiedică instanţa care rejudecă respectiva cauză să examineze şi să se pronunţe asupra unor excepţii ridicate de părţi sau din oficiu care fac inutilă cercetarea în fond a pricinii, în măsura în care respectivele excepţii nu se constituie în probleme de drept dezlegate prin hotărârea instanţei de trimitere. În aceste cazuri instanţa va examina şi se va pronunţa asupra excepţiilor cu respectarea criteriului şi prevederilor art. 137 C. proc. civ.

Instanţa de fond a soluţionat în mod legal şi temeinic excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC C.G. SRL în promovarea acţiunii din perspectiva lipsei de interes a acesteia în constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie imobiliară.

Prin calitatea procesuală se înţelege interesul îndreptăţit al unei persoane de a cere concursul justiţiei, ce izvorăşte din încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport de conexitate cu acel drept. Cel mai adesea subiectul prin care se manifestă calitatea procesuală este chiar persoana care se pretinde titular al dreptului subiectiv alegat, purtătoare a interesului de a acţiona în justiţie iar atunci când persoana îşi sprijină demersul judiciar pe un interes legitim şi juridic protejat, calitatea procesuală derivă din interes şi se sprijină pe el.

Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecăţii şi se sprijină pe interes. Ca atare, şi de pe această poziţie, instanţa de fond corect, a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei din perspectiva lipsei interesului său în promovarea acţiunii. Lipsa interesului reclamantei fiind evidentă, indiferent de excepţia invocată, lipsa calităţii procesuale active sau lipsa interesului, efectul procesual este identic şi ca atare nici nu se impune o schimbare a soluţiei sub acest aspect.

Lipsa de interes a reclamantei SC C.G. în constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie imobiliară autentificat din 17 aprilie 1995 şi înscris din 18 aprilie 1995 a fost corect reţinută de instanţă având în vedere că eventuala constatare a nulităţii nu produce consecinţe faţă de reclamantă întrucât aceasta nu este şi nu poate fi urmărită în baza acestui contract, garanţii fiind A.G. şi E., iar în procedura de faliment s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că ea datorează suma reprezentând creditul acordat. Ca atare reclamanta a fost urmărită silit pentru creanţă şi nu pe bunul imobil ipotecat, nu există şi nu poate exista acte de executare contra reclamantei întemeiate pe contractul de garanţie imobiliară, urmărirea apartamentului garanţilor A. nu generează interesul SC C.G. în promovarea acţiunii întrucât aceasta nu are interes să susţină că respectivul contract nu este autentic din moment ce A.V.A.S. a executat silit pe garanţi pe baza acestui contract. O eventuală anulare a contractului de garanţie imobiliară în baza căruia s-a făcut executarea ar duce la întoarcerea executării şi reintrarea apartamentului în patrimoniul garanţilor A.G. şi E. şi nu în patrimoniul reclamantei SC C.G. SRL pentru a da naştere interesului acesteia în promovarea acţiunii.

Lipsa de interes a reclamantei SC C.G. SRL ca fundament al lipsei calităţii procesuale active în constatarea nulităţii absolute a înscrisului din 17 aprilie 1995 neautentificat rezultă atât din faptul că nu este proprietara apartamentului ce face obiectul respectivului contract iar o eventuală executare silită ar fi o urmărire in rem cât şi din aceea că urmărirea şi vânzarea de către A.V.A.S. a imobilului ipotecat s-a făcut şi finalizat nu în temeiul acestui înscris ci în temeiul contractului de garanţie imobiliară autentificat, în care garanţi sunt soţii A. şi nu SC C.G.

În recurs sub aspectul motivelor de fond se invocă de către reclamanta SC C.G. SRL prin administrator A.G. motive care nu susţin acţiunea acesteia şi care privesc neautentificarea contractului dar care tind să susţină cererea de intervenţie în interes propriu a lui A.G. şi E., deşi, aşa, cum s-a mai arătat, au poziţii procesuale diferite. Dar, din moment ce acţiunea reclamantei a fost respinsă pe excepţie, în mod întemeiat, nu mai poate fi examinat fondul celor cerute prin acţiune.

De asemenea, corect a fost admisă de instanţa de fond şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R.B. SA având în vedere cesionarea de către aceasta a contractului de credit şi a accesoriilor acestuia către A.V.A.S.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, instanţa de fond în mod legal şi temeinic a respins-o ca neîntemeiată.

Aşa cum corect reţine şi instanţa de fond, intervenienţii A.G. şi A.E. au recunoscut în mod constant, în faţa instanţelor, că semnăturile de pe contractul de garanţie imobiliară le aparţin, cu privire atât la înscrisul din 17 aprilie 1995 neautentificat cât şi cu privire la cel din aceiaşi dată dar autentificat şi înregistrat în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni.

Instanţa a avut în vedere că există două forme ale contractului de ipotecă dintre care doar unul a fost autentificat şi înregistrat în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni şi că pe baza acestuia din urmă A.V.A.S. a urmărit bunul imobil ipotecat reprezentat de apartamentul bun comun al garanţilor A.G. şi E. Şi astfel, în mod corect a reţinut că deţinerea unor asemenea înscrisuri se poate explica prin existenţa unor negocieri cu privire la conţinutul final al contractului dar nu pot justifica nulitatea actului.

De altfel intervenienţii, atât în acest dosar, cât şi în numeroase alte dosare aflate în faţa instanţelor, au întreţinut constant o stare de confuzie cu privire la cele două înscrisuri încercând ca prin invocarea faptului că o formă a contractului nu a fost autentificată să obţină anularea contractului autentic şi înregistrat şi, mai departe, anularea executării silite efectuate de A.V.A.S. şi întoarcerea executării. De altfel, intervenienţii s-au referit mereu la contractul de garanţie imobiliară în baza căruia au fost executaţi silit de A.V.A.S., susţinând că acesta nu a avut titlu executoriu şi de aceea au şi continuat să se judece cu A.V.A.S.

Este corectă aprecierea instanţei că existenţa înscrisului din 17 aprilie 1995 neautentificat se poate datora unor negocieri cu privire la conţinutul final al contractului având în vedere că respectivul înscris nu ar fi putut produce efectele juridice scontate. Aceasta întrucât în acest înscris, în calitate de garant, apare SC C.G. SRL care ar garanta un împrumut al debitorului A.G. cu apartamentul acestuia din urmă şi al soţiei sale (!). Aceste consemnări din înscrisul menţionat, datorate fie unei negocieri nefinalizate fie unor erori de completare, au făcut ca respectivul înscris să nu fie autentificat şi înregistrat şi să nu producă niciun fel de efecte juridice.

În schimb celălalt înscris, contractul de garanţie imobiliară în care, în calitate de garanţi figurează A.G. şi E. a fost autentificat şi înregistrat, contrar susţinerilor intervenienţilor, fiind semnat de aceştia, fapt, de această dată, recunoscut. El a şi stat la baza executării silite demarate de A.V.A.S.

De altfel, instanţa a reţinut corect şi autoritatea de lucru judecat cu privire la netemeinicia susţinerilor intervenienţilor referitoare la pretinsele falsuri săvârşite de funcţionari ai băncii în întocmirea contractului de garanţie imobiliară. Aceasta se coroborează cu cele desprinse din examinarea raportului de expertiză grafologică extrajudiciară şi menţionate mai sus, în sensul că nu rezultă existenţa unor falsuri cu privire la respectivele înscrisuri.

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.G. SRL Iaşi şi de intervenienţii A.E. şi A.G. împotriva sentinţei comerciale nr. 184 din 26 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 2556/2008. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 2656/2008. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

ICCJ. Decizia nr. 2314/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2319/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2475/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2556/2008. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2656/2008. Comercial