ICCJ. Decizia nr. 2676/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2676/2008
Dosar nr. 7245/42/2006
Şedinţa publică de la 1 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, la data de 31 mai 2006, sub nr. 5125/F/CCA/2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti, a chemat în judecată pe pârâta SC D.L. I.F.N. SA Câmpina, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate reziliată de drept, la data de 17 ianuarie 2004, poliţa de asigurare (contractul de asigurare) seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003, încheiată cu societatea pârâtă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 16 iunie 2006, pârâta SC D.L. IFN SA a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, solicitând, în primul rând, obligarea reclamantei să precizeze obiectul acţiunii introductive, în sensul de a menţiona dacă doreşte a se constata rezilierea de drept a poliţei de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003 sau solicită a se constata rezilierea de drept a contractului de asigurare înregistrat sub nr. 1928 din 4 iunie 2002.
La termenul de judecată din data de 21 iunie 2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti, a depus la dosar precizare la acţiune, în care a arătat că obiectul acţiunii îl constituie rezilierea de drept a poliţei de asigurare seria L nr. 210580, din 16 octombrie 2003, pentru care s-a prevăzut plata unei prime de asigurare de 15.655.561 lei.
La data de 9 august 2006, pârâta SC D.L. IFN SA Câmpina a depus la dosar completare a întâmpinării, prin care a solicitat respingerea acţiunii.
La termenul de judecată din data de 4 octombrie 2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti, a depus la dosar precizări faţă de susţinerile făcute de pârâtă prin completarea întâmpinării.
Prin sentinţa nr. 1357 din 11 octombrie 2006, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A.R.A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC D.L. IFN SA
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat, în esenţă, că în cauză nu şi-a produs efectele pactul comisoriu înscris în contract, reclamanta, singura în măsură să beneficieze şi să invoce această sancţiune, renunţând, în mod tacit, prin măsurile adoptate, la invocarea acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti, la data de 21 noiembrie 2006, motivele de apel fiind depuse la dosar, în termen, la data de 26 ianuarie 2007.
Intimata SC D.L. IFN SA Câmpina a formulat întâmpinare la data de 13 februarie 2007, solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 118 din 6 iunie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti, împotriva sentinţei nr. 1357 din 11 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC D.L. IFN SA Câmpina şi a obligat apelanta să plătească intimatei 3.500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele aspecte:
Părţile din proces au înscris la cap. 4 art. 4.5 din contractul cadru de asigurare nr. 1928 din 4 iunie 2002 un pact comisoriu de gradul 4 în baza căruia neplata primelor de asigurare în termenul şi cuantumul convenit de părţi, atrage rezilierea de drept a respectivului contract, însă, din corespondenţa purtată de părţi, rezultă că apelanta, la rândul său, a avut o atitudine echivocă, necunoscând exact dacă s-au achitat în întregime ratele primei de asigurare în litigiu, invitând intimata la efectuarea unui punctaj comun, datorită unor neclarităţi, cu adresa nr. 471 din 24 ianuarie 2006, deschizând un dosar de daună ca urmare a producerii riscului asigurat, la aproape un an după data la care a solicitat ulterior să se constate rezilierea de drept a poliţei de asigurare şi trimiţând la data de 27 septembrie 2005 un reprezentant pentru constatarea producerii riscului asigurat, deci după un an şi 10 luni de când considera reziliată poliţa de asigurare. De altfel, iniţial apelanta – reclamantă a susţinut că nu s-a achitat rata a IV-a a poliţei (acţiune, motive de apel) situaţie contrazisă de intimată cu chitanţa din 6 octombrie 2004.
Această atitudine a apelantei – reclamante care are încheiate cu intimata mai multe poliţe de asigurare, dovedesc faptul că aceasta a renunţat a invoca, la timpul respectiv, beneficiul pactului comisoriu de gradul 4, privind rezilierea de drept a contractului (poliţei de asigurare) ca urmare a neachitării la scadenţă de către intimată a primelor de asigurare, prezenta acţiune fiind urmarea introducerii unei acţiuni în daune de către intimată, ca urmare a producerii riscului asigurat.
Această dispoziţie legală ce stabilea obligaţia asigurătorului de a trimite notificarea de plată a primelor de asigurare a intrat în vigoare la 14 mai 2004, iar data scadenţei ultimei rate pentru poliţa în litigiu era 16 iulie 2004, nemaiputând opera rezilierea de drept a poliţei de asigurare în baza convenţiei părţilor, atâta timp cât apelanta – reclamantă nu şi-a respectat obligaţia legală de a notifica intimata despre neplata primei de asigurare, care stătea la baza sancţiunii rezilierii de drept a contractului, respectiv a poliţei de asigurare în litigiu.
În consecinţă, constatând că sentinţa atacată este temeinică şi legală, Curtea a respins apelul reclamantei, ca nefondat, şi a obligat apelanta să plătească intimatei 3.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti, în termen, la data de 19 iulie 2007, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, în sensul admiterii acţiunii introductive, aşa cum aceasta este formulată, şi să constate intervenită rezilierea la data de 17 ianuarie 2004 a poliţei de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
În susţinerea recursului său, recurenta - reclamantă SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti, a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 17 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data relevantă, dată când se pretinde că ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, 17 ianuarie 2004.
Instanţa de apel a aplicat retroactiv art. 17 din Legea nr. 136/1995, în sensul că a apreciat că alin. (2) al acestui articol, s-ar aplica la data când ar fi operat pactul comisoriu.
Prin acţiunea introductivă, a învederat că s-a încheiat o poliţă de asigurare (la data de 16 octombrie 2003), în care era inserat un pact comisoriu de ultim grad, respectiv neplata primei de asigurare atrage rezilierea de îndată şi fără trecerea vreunui termen a respectivei poliţe.
Deci, de îndată ce vreuna dintre ratele primei de asigurare nu era plătită la scadenţă, poliţa era reziliată de drept, în baza pactului comisoriu de ultim grad.
La data de 16 ianuarie 2004 era scadentă una dintre ratele primei de asigurare, la această dată intimata – pârâtă D. nu a plătit prima de asigurare scadentă, deci, din ziua imediat următoare, poliţa s-a reziliat fără nicio formalitate din partea vreunei părţi.
Mai mult, în noua reglementare, se permit în continuare pactele comisorii, iar obligaţia de notificare prevăzută de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 nu se aplică decât dacă părţile nu au prevăzut altfel în contractul lor, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
De asemenea, recurenta a apreciat că instanţa a aplicat greşit teoria actelor recognitive şi a prezumţiilor judecătoreşti, respectiv a nesocotit art. 1189, raportat la art. 1203 C. civ., coroborate cu art. 10 din Legea nr. 136/1995.
În mod greşit instanţa a prezumat acordul său pentru prelungirea raportului de asigurare în baza poliţei reziliate. Contractul de asigurare (poliţa) are obligatoriu forma scrisă, ad validitatem, art. 10 din Legea nr. 136/1995.
Actele recognitive sunt reglementate de art. 1189 C. civ., care arată elementele pe care trebuie să le conţină un asemenea act recognitiv. În speţă, nu există niciun asemenea act recognitiv scris, motiv pentru care instanţa a aplicat greşit prezumţiile pentru a reţine ca dovedită intenţia sa la prelungire. Actele a căror formă scrisă este impusă ad validitatem nu pot fi dovedite decât cu respectivul înscris, iar nu cu vreun alt mijloc de probă.
A mai arătat recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1112 C. civ., respectiv a aplicat greşit instituţia imputaţiei plăţii.
Imputaţia plăţii se face de către creditor, iar debitorul nu mai poate să schimbe această imputaţie, conform art. 1112 C. civ. Deci, evidenţele contabile ale recurentei – reclamante A. sunt cele care ar trebui să aibă prevalenţă, respectiv imputaţia pe care a făcut-o este cea care urmează a-i fi opusă intimatei – pârâte D.
Astfel, la momentul 17 ianuarie 2004 (data la care a operat pactul comisoriu de ultim grad), orice plată pentru imputarea căreia debitoarea D. nu a optat a fost imputată de A., iar această imputare este pe deplin opozabilă intimatei – pârâte, în condiţiile art. 1112 C. civ.
Instanţa de apel a aplicat greşit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., raportat la art. 51 C. com., respectiv i-a permis intimatei – pârâte D. să-şi invoce propria culpă, adică să probeze o plată cu un registru neregulat ţinut, imputându-i-se reclamantei confuzia de care a dat dovadă intimata.
Însă, în propria sa favoare, societatea nu îşi poate invoca registrele (contabilitatea) decât dacă sunt regulat ţinute, însă expertiza a arătat că nu sunt şi că intimata – pârâtă nu şi-a executat obligaţia de la art. 16 din Legea nr. 136/1995.
Or, nemo propriam turpitudinem allegans, deci instanţa de fond trebuia să refuze să considere ca dovedite aceste aspecte; a-i permite părţii să îşi invoce propria sa ignoranţă şi lipsă de rigoare în ţinerea contabilităţii în propriul beneficiu este o aplicare greşită a art. 108 alin. (4) C. proc. civ.
Mai apreciază recurenta, prin ultimul aspect invocat în susţinerea recursului, că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1020 C. civ.; în apel s-a aplicat greşit teoria rezilierii contractuale, prin asimilarea acesteia cu rezilierea convenţională (comisorie), deşi cele două sunt distincte.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 7 ianuarie 2008, intimata – pârâtă SC D.L. IFN SA Câmpina a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Critica formulată de către recurentă, privind greşita aplicare de către instanţa de apel a art. 17 din Legea nr. 136/1995, în forma în care se afla în vigoare la data de 17 ianuarie 2004, dată când se pretinde că ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, este întemeiată.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat ca fiind aplicabile în speţă modificările aduse prin Legea nr. 172/2004, pentru completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, respectiv cele privitoare la obligaţia de notificare, căci această modificare a fost introdusă în lege mai târziu, respectiv la data de 29 mai 2004, prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 172/2004, deci ulterior datei de 17 ianuarie 2004, data de 16 ianuarie 2004 fiind data scadentă a uneia dintre ratele primei de asigurare.
Este fondată şi critica privind greşita aplicare de către instanţa de apel a teoriei actelor recognitive şi a prezumţiilor judecătoreşti, căci, aşa cum corect susţine şi recurenta, nu s-a făcut dovada existenţei nici unui act recognitiv scris, astfel cum acesta este reglementat de art. 1189 C. civ., actele pentru care legea impune forma scrisă ad validitatem putând fi dovedite numai cu respectivul înscris şi nu cu vreun alt mijloc de probă.
Instanţa de apel a aplicat greşit prezumţiile, pentru a reţine ca dovedită intenţia recurentei la prelungire; căci, înregistrarea unei cereri şi formarea unui dosar de daună nu reprezintă o recunoaştere a validităţii poliţei, acestea fiind acţiuni pur administrative, şi nicidecum unele de natură a atrage consecinţe juridice în sensul recunoaşterii pretenţiilor reclamantului.
În ce priveşte celelalte critici formulate de recurenta – reclamantă, în susţinerea recursului său, Înalta Curte constată, de asemenea, că şi acestea sunt fondate, reţinându-se greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1020 şi art. 1112 C. civ., respectiv ale art. 108 alin. (4) C. proc. civ., raportat la art. 51 C. com.
Din analiza deciziei recurate, se constată că instanţa de apel asimilează rezilierea judecătorească, reglementată de art. 1020 teza ultimă C. civ., pactului comisoriu de gradul 4, reţinând că „atitudinea apelantei – reclamante, care are încheiate cu intimata mai multe poliţe de asigurare, dovedesc faptul că aceasta a renunţat a invoca, la timpul respectiv, beneficiul pactului comisoriu de gradul 4, privind rezilierea de drept a contractului (poliţei de asigurare), ca urmare a neachitării la scadenţă de către intimată a primelor de asigurare”.
Aşadar, instanţa de apel, în mod greşit, face aplicarea rezilierii judecătoreşti, aplicând greşit teoria rezilierii contractuale, prin asimilarea acesteia cu rezilierea convenţională (comisorie), cele două fiind instituţii distincte, reglementate diferit şi cu regim juridic propriu, pactele comisorii fiind obligatorii părţilor, în condiţiile art. 969 C. civ.
Mai reţine instanţa de apel că, din momentul în care intimata – pârâtă şi-a format convingerea că datorează reclamantei rata a treia din poliţa de asigurare, respectiv după efectuarea expertizei contabile în apel, aceasta a efectuat plata, conform O.P. din 5 iunie 2007, altfel încât în prezent nu mai înregistrează niciun fel de datorie faţă de reclamantă, ratele fiind plătite în întregime.
Această apreciere a instanţei de apel este greşită, instanţa de apel aplicând greşit art. 1112 C. civ., privind instituţia imputaţiei plăţii.
Astfel, aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, la data scadenţei (17 ianuarie 2004), existau rate restante, iar la acest moment orice plată pentru imputarea căreia debitoarea - pârâtă SC D.L. IFN SA Câmpina nu a optat a fost imputată de creditoare, în speţă, reclamanta A., iar această imputare îi este pe deplin opozabilă intimatei - pârâte, în condiţiile art. 1112 C. civ.
Mai mult, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1112 C. civ., dreptul de a face imputaţia plăţii revine exclusiv creditorului, fiindu-i, ex lege, opozabilă şi debitorului, motiv pentru care instanţa de apel a aplicat greşit acest text legal, cu atât mai mult cu cât plata nu a fost niciodată făcută.
În fine, se constată că instanţa de apel a aplicat greşit şi prevederile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., raportat la art. 51 C. com., intimata – pârâtă înţelegând să probeze o plată cu un registru neregulat ţinut, invocând astfel propria sa culpă, fapt nepermis de lege, prin art. 108 alin. (4) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât art. 51 C. com., prevede că „registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea şi care nu vor fi ţinute în regulă şi nici investite cu formele prevăzute de lege, nu sunt primite a face proba în justiţie, spre folosul celui ce le-a ţinut”.
Pentru cele ce preced, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii, ceea ce ocazionează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti, împotriva deciziei nr. 118 din 6 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va modifica, în sensul că va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1357 din 11 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Va schimba sentinţa, şi, pe cale de consecinţă:
Va admite acţiunea şi va constata intervenită rezilierea poliţei de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003, la data de 17 ianuarie 2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploieşti împotriva deciziei nr. 118 din 6 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1357 din 11 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Schimbă sentinţa, şi, pe cale de consecinţă:
Admite acţiunea şi constată intervenită rezilierea poliţei de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003, la data de 17 ianuarie 2004.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2656/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2686/2008. Comercial → |
|---|
