ICCJ. Decizia nr. 2717/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2717/2008
Dosar nr. 9928/99/2004
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
1. Prin acţiunea introductivă de instanţă, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia comercială, la data de 7 decembrie 2004, reclamanta SC I. SRL a solicitat obligarea pârâtelor R.A. A. Iaşi şi C.J. Iaşi la plata în solidar a sumei de 852.584,7634 lei reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001, sumă majorată ulterior la 1.145.077 lei reprezentând penalităţi calculate pe perioada 8 decembrie 2001 – 19 decembrie 2005.
Potrivit susţinerilor reclamantei, în calitate de antreprenor general a executat lucrarea „E.M.A.A. Iaşi” în baza contractului de antrepriză nr. 003 din 5 noiembrie 1996 şi a actelor adiţionale convenite, pârâţii având calitate de beneficiar (R.A. A. Iaşi) şi respectiv finanţator (C.J. Iaşi).
Potrivit reclamantei părţile au convenit în art. 9.1 din contract şi art. 9.2 din actul adiţional nr. 6 din 20 august 2001, o clauză penală de 1 % pe zi de întârziere pentru neplata la scadenţă a facturilor reprezentând lucrările executate conform situaţiilor de lucrări întocmite şi confirmate în condiţiile reglementate de contract, suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere fiind calculate la valoarea de 777.905.806 lei vechi reprezentând lucrările executate corespunzătoare lunii noiembrie 2001, lucrări confirmate cantitativ şi calitativ de dirigintele de şantier.
Prin întâmpinările formulate la cererea de chemare în judecată, pârâtele s-au apărat invocând excepţia prematurităţii cererii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia de neexecutare a obligaţiei de plată, urmare executării necorespunzătoare a lucrărilor; pe fondul cererii pârâtele au arătat că nu datorează penalităţile de întârziere solicitate.
2. Tribunalul Iaşi, secţia comercială, prin sentinţa comercială nr. 484/ E din data de 2 martie 2007, a respins excepţiile prematurităţii cererii şi prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi pe fond, a admis acţiunea introductivă şi a obligat pe pârâte în solidar la plata sumei de 1.145.077 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru neplata la termen a facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001 calculate pe perioada 8 decembrie 2001 – 19 decembrie 2005 când pârâtele au achitat suma din factură reprezentând preţul lucrărilor de construcţii executate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, că reclamanta a încercat rezolvarea amiabilă a litigiului prealabil introducerii acţiunii, adresele nr. 2678 din 19 februarie 2002, 2790 din 12 iulie 2002 şi 2810 din 17 iulie 2002 făcând dovada acestor demersuri.
Totodată, tribunalul a apreciat că, adresele menţionate au întrerupt cursul prescripţiei extinctive prin raportare la dispoziţiile art. 16 din lit. c) Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei, tribunalul, constatând că părţile au convenit o clauză penală în art. 92 din actul adiţional nr. 6 din 20 august 2001, a apreciat că cererea reclamantei este îndreptăţită, pârâtele datorând penalităţi de întârziere de la data de 8 decembrie 2001 şi până la achitarea facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001, respectiv până la 19 decembrie 2005.
3. Prin decizia nr. 104 din 1 noiembrie 2007, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta R.A. A. Iaşi împotriva sentinţei fondului.
Răspunzând motivelor de apel prin care sunt reiterate excepţiile şi apărările pe fond invocate în faţa primei instanţe, curtea de apel confirmă legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de tribunal.
Susţinerea apelantei referitoare la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 469/2002 care limitează cuantumul penalităţilor la cuantumul debitului, a fost apreciată de instanţă ca lipsită de temei legal, deoarece Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare la 18 august 2002, dispoziţiile sale urmând să se aplice numai pentru viitor, respectiv contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile.
4. Împotriva acestei decizii, pârâta R.A. A. Iaşi a declarat la data de 21 noiembrie 2007 recurs, în termen legal solicitând modificarea în tot a deciziei şi sentinţei fondului, în sensul respingerii acţiunii introductive formulată de reclamantă.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate recurenta a susţinut în esenţă următoarele:
- înscrisurile depuse de reclamantă nu pot fi asimilate cu o procedură de conciliere directă, astfel cum este reglementată de art. 7201 C. proc. civ.;
- excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea al reclamantei a primit o soluţie greşită, în raport de cele convenite de părţi cu privire la plata penalităţilor care se calculează după patru zile de la semnarea situaţiei de lucrări de către dirigintele de şantier, situaţie care a fost semnată la 3 noiembrie 2001, în raport de care acţiunea este înregistrată peste termenul de 3 ani;
- susţinerea instanţei în sensul că cele trei adrese emise de reclamantă au întrerupt cursul prescripţiei încalcă dispoziţiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 care se referă explicit la recunoaşterea debitului;
- dispoziţiile Legii nr. 469/2002 îşi găsesc pe deplin aplicarea în cauză, după intrarea lor în vigoare, 18 august 2002, în condiţiile în care părţile nu au stipulat în contract că penalităţile pot depăşi cuantumul debitului principal.
Prin întâmpinarea formulată la data de 26 martie 2008 intimata reclamantă SC I. SRL a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legale şi temeinice a hotărârilor pronunţate în cauză.
5. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
5.1. Prima critică vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., referitoare la concilierea directă cu cealaltă parte obligatorie în litigiile comerciale evaluabile în bani este vădit nefondată.
Potrivit înscrisurilor administrate în cauză, reclamanta înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în judecată a încercat soluţionarea litigiului prin conciliere directă, convocând recurenta, beneficiara lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de antrepriză convenit, la conciliere directă pentru data de 30 iulie 2002 (adresa nr. 2810 din 17 iulie 2002).
Primind convocarea, recurenta pârâtă prin adresa nr. 1306 din 23 iulie 2002 precizează in terminis că nu înţelege să dea curs invitaţiei la conciliere pe care o consideră „inoportună” faţă de datoriile reclamantei izvorând din acelaşi contract şi obligaţia acesteia de remediere a lucrărilor consemnate în procesul verbal din 17 decembrie 2001.
Faţă de această poziţie adoptată de recurentă, Curtea constată că aceasta nu poate invoca cu temei neîndeplinirea procedurii de conciliere directă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., dispoziţii în raport de care, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile statuate de textul de lege în sensul încercării soluţionării litigiului anterior declanşării procesului.
Refuzul expres al recurentei pârâte de a da curs invitaţiei la conciliere şi invocarea după declanşarea litigiului a excepţiei neîndeplinirii concilierii directe semnifică o exercitare cu rea credinţă a drepturilor procesuale, care a fost corect sancţionată de instanţe.
Distinct de acestea, Curtea constată că motivul refuzului recurentei pârâte de a se prezenta la data şi ora propusă de reclamantă, apare cu atât mai inexplicabil cu cât din adresa nr. 1306/2002 rezultă că recurenta avea la rândul său pretenţii faţă de reclamantă, pretenţii care puteau fi discutate cu ocazia întâlnirii, pentru lămurirea tuturor problemelor controversate dintre părţi.
5.2. Şi critica privind prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei este nefondată, însă raţiunile care impun o atare dezlegare în drept a chestiunii prescripţiei extinctive în cauza de faţă, sunt diferite de cele reţinute de curtea de apel, potrivit precizărilor ce urmează:
Obiectul acţiunii introductive formulate de reclamantă îl constituie obligarea la plata penalităţilor de întârziere datorate pentru neplata la scadenţă a preţului lucrărilor executate, preţ ce a făcut obiectul facturii nr. 4760811 din 13 decembrie 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 719 din 17 iunie 2005 a Judecătoriei Iaşi rămasă irevocabilă prin decizia nr. 213/ E din 23 februarie 2006 a Tribunalului Iaşi, R.A. A. Iaşi a fost obligată la plata contravalorii lucrărilor în sumă de 777.905.806 lei conform facturii nr. 4760818 din 13 decembrie 2001, statuându-se cu autoritate de lucru judecat că suma solicitată cu titlu de preţ al lucrărilor executate de reclamantă în luna noiembrie 2001 nu este prescrisă, beneficiara lucrărilor datorând contravaloarea lor, la termenul de scadenţă convenit respectiv 4 zile de la data de 3 decembrie 2001 când au fost comunicate situaţiile de lucrări dirigintelui de şantier.
Cum, prin clauza inserată la art. 9.1 din contract şi 9.2 din actul adiţional nr. 6/2001 părţile şi-au cuantificat convenţional daunele interese în caz de întârziere în executarea obligaţiilor şi cum debitul principal, preţul lucrărilor, nu este prescris, reclamanta este îndrept să solicite penalităţile de întârziere convenite de 1 % pe zi din cuantumul acesteia.
Prin acţiunea introdusă, la data de 7 decembrie 2004, reclamanta a solicitat penalităţi începând cu 7 decembrie 2001, data scadenţei obligaţiei de plată a preţului, cererea sa fiind introdusă astfel înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.
Prin urmare, în cauză, nu se pune problema întreruperii cursului prescripţiei extinctive acţiunea fiind formulată înăuntrul termenului general de 3 ani.
Aşa fiind, motivarea instanţei în sensul că în cauză a operat o întrerupere a cursului prescripţiei în raport de care acţiunea reclamantei este introdusă în termenul de 3 ani, este greşită şi va fi înlăturată pentru considerentele ce preced.
Totodată, Curtea precizează că, deşi în cauză nu se pune problema întreruperii cursului prescripţiei, susţinerea instanţei potrivit căreia corespondenţa dintre părţi constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei conform art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 este incorectă şi va fi înlăturată, chiar dacă această dezlegare dată de instanţa de apel nu produce nici un efect în cauză.
De principiu, cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei sunt expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 16 şi respectiv 13 din Decretul nr. 167/1958, corespondenţa dintre părţi neîncadrându-se în niciuna din ipotezele textului de lege şi nu valorează act începător de executare [(varianta de la lit. c) a art. 16)] aşa cum susţine instanţa, cu o motivare mai mult implicită.
Corespondenţa dintre părţi, poate să conţină însă o recunoaştere a dreptului a cărei acţiune se prescrie, recunoaştere făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, dar şi în această ipoteză întreruperea prescripţiei este urmarea recunoaşterea dreptului, dovedită cu corespondenţa dintre părţi.
În sfârşit, revenind la susţinerile recurentei pe acest aspect, astfel cum sunt dezvoltate, Curtea constată că recurenta contestă data scadenţei obligaţiei de plată a preţului, ca debit principal, plasând-o înaintea datei de 7 decembrie 2001.
Or, această chestiune a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 719/2006 cu ocazia obligării recurentei la plata contravalorii lucrărilor, şi prin urmare nu mai poate fi repusă în discuţie în prezenta cauză.
5.3. Referitor la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 469/2002, cu consecinţa limitării cuantumului penalităţilor la cuantumul debitului principal, Curtea constată că susţinerile recurentei sunt nefondate.
Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare la data de 18 august 2002 ulterior încheierii contractului de antrepriză şi a actelor adiţionale convenite de părţi, iar potrivit principiului stabilit de Constituţia României şi de art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă, astfel că recurenta nu poate să invoce cu temei aplicarea dispoziţiilor sale, chiar dacă la data intrării în vigoare a legii contractul de antrepriză era în derulare, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 12 din Lege potrivit cărora „contractele încheiate până la intrarea în vigoare a legii, rămânând în vigoare cu respectarea termenului de plată şi a cuantumului sumelor stabilite la data încheierii acestora”.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
Cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală, respectiv onorariul de avocat, va fi respinsă ca nedovedită.
Verificând chitanţele care atestă plata cu titlu de onorariu de avocat a unor sume de bani de către intimata avocatului ales care i-a reprezentat interesele în prezenta cauză, Curtea constată că acestea vizează plăţi cu titlu de onorariu de avocat efectuate în perioada ianuarie – martie 2007, or, promovarea prezentului recurs s-a făcut, la data de 21 noiembrie 2007, decizia atacată fiind pronunţată la 1 noiembrie 2007.
Cum, intimata nu a depus o notă de cheltuieli în care să expliciteze sumele achitate pentru această fază procesuală, Curtea apreciază că sumele solicitate nu sunt dovedite cu înscrisuri pertinente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta R.A. A. IAŞI, împotriva deciziei nr. 104 din 1 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, ca nefondat.
Respinge cererea de acordare cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2708/2008. Comercial. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 2832/2008. Comercial. Acţiune în constatare.... → |
|---|
