ICCJ. Decizia nr. 2786/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2786/2008
Dosar nr. 3979/1/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că,
Prin acţiunea înregistrată la 28 iunie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC R. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta CN A.D.N.R. SA solicitând instanţei să oblige pârâta la plata sumei de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. reprezentând costuri şi pierderi din rezilierea prematură a contractului şi la plata sumei de 865.667,12 dolari S.U.A. reprezentând diferenţă de preţ pentru lucrările executate şi dobândă LIBOR.
Prin sentinţa comercială nr. 410 din 25 ianuarie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinge ca prescrisă cererea formulată de reclamantă, cu 500.000.000 lei vechi cheltuieli de judecată în sarcina acesteia, reţinând că prin convenţia intitulată "proces - verbal al şedinţei" părţile au stabilit obligaţia pârâtei de a achita de bună voie sumele datorate până la 31 decembrie 2000, dată după care reclamanta avea posibilitatea valorificării pretenţiilor sale prin acţiune în justiţie care a fost formulată abia la 28 iunie 2004, cu depăşirea termenului de prescripţie al cărui curs nu a fost dovedit a fi fost întrerupt.
Prin Decizia comercială nr. 829 din 15 decembrie 2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge ca nefondat apelul formulat de reclamanta apelantă împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, reţinând că întâmpinările formulate de pârâta - intimată în două dosare având ca obiect somaţii de plată întemeiate pe OG nr. 5/2001 prin care aceasta a cerut respingerea cererilor respective invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei apelante, nu echivalează cu o recunoaştere clară şi neechivocă a dreptului apelantei, fapt care să fi avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, sectia comerciala, prin Decizia nr. 3633/2006, admite excepţia necompetentei materiale a instanţelor, admite recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Bucureşti, desfiinţează Decizia nr. 829 din 15 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi sentinţa civilă nr. 410 din 25 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi trimite cauza spre soluţionare pe fond Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. Bucureşti.
Pentru a pronunţa soluţia de desfiinţare cu trimitere, Instanţa Supremă reţine că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3434 alin. (2) lit. a) C. proc. civ. precum şi că nu s-a probat în cauză că Tribunalul Arbitral nu ar putea fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtei. S-au mai constatat întrunite şi condiţiile art. 3434 alin. (3) C. proc. civ. şi dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 3433 alin. (1), a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, iar cauza a fost trimisă spre soluţionare arbitrajului, respectiv Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R., aşa cum au precizat părţile.
În urma soluţiei irevocabile de desfiinţare cu trimitere, cauza s-a înregistrat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. Bucureşti, care, prin sentinţa arbitrala nr. 153/2007 a admis acţiunea. În consecinţă, CN A.D.N.R. SA a fost obligată la plata următoarelor sume către SC R. SRL: 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. reprezentând costurile rezilierii din 30 septembrie 1998; 1.765.881 dolari S.U.A. reprezentând dobânda aferenta la suma de 12.605.000 dolari S.U.A. pe durata litigiului de fata, respectiv 1 aprilie 2004 - 1 aprilie 2007; 865.667,52 dolari S.U.A. reprezentând soldul facturii din 23 septembrie 1998 de 654.371 dolari S.U.A. plus dobânda aferenta in suma de 211.297,12 dolari S.U.A. de la data introducerii acţiunii, 1 aprilie 2004; 118.138 dolari S.U.A., dobânda la suma de 865.667,52 dolari S.U.A. pe durata litigiului, 1 aprilie 2004 - 1 aprilie 2007; dobânda LIBOR in continuare de la data de 1 aprilie 2007 până la plata integrala a sumelor de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. si de 865.667,52 dolari S.U.A. până la debitarea totală.
Acţiunea în anulare promovată împotriva soluţiei arbitrale a format obiectul dosarului nr. 5523/2/2007 şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către Secţia a V-a comerciala a Curţii de Apel Bucureşti prin sentinţa comerciala nr. 16 din 18 februarie 2008.
Împotriva soluţiei pronunţate în acţiunea în anulare, a declarat recurs pârâta care a invocat prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta nu a înţeles să dezvolte distinct fiecare motiv de recurs în parte, ci a subsumat argumente multiple pe care le-a articulat apoi pe motive de recurs grupat expuse.
Sintetizând criticile aduse, Înalta Curte reţine că recurenta a criticat sentinţa atacată pentru următoarele considerente:
Cât priveşte temeiurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină si cuprinde motive străine de natura pricinii. Ea a mai învederat că, potrivit art. 355 alin. (1) C. proc. civ. "Tribunalul Arbitral nu poate fi sesizat prin declinare de către instanţa, ci numai prin cerere directă". Prin urmare în mod nelegal instanţa arbitrala a respins excepţia nelegalei investiri.
"Instanţa a apreciat în mod eronat faptul că exista similitudine între instituţia arbitrajului, astfel cum este reglementată aceasta atât prin cartea a IV-a a C. proc. civ. cât și prin regulamentele specifice ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional.
În fapt, o asemenea "similitudine" este inacceptabilă în condiţiile în care legislaţia in vigoare face diferenţiere între instituţia arbitrajului si tribunalul arbitral.
Recurenta a mai susţinut că acţiunea cu care a fost investit Tribunalul Arbitral, si nu instituţia arbitrajului, priveşte doar dobânzile LIBOR solicitate pentru aceste sume, nu și debitul principal.
Cât priveşte temeiurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.: „Când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al cestuia" şi „Când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Recurenta susţine că, în mod nelegal, instanţa a reţinut că obligaţia de plată invocată din contractul încheiat între parţi este unică și invizibilă și prin urmare a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. În mod evident, Tribunalul Arbitral nu a observat că temeiul obligaţiei de plată a costurilor de reziliere nu îl reprezintă contractul, ci chiar Convenţia prin care părţile au stabilit ca drepturile lor contractuale sa înceteze.
Recurenta a apreciat că instanţa a ignorat cu bună ştiinţă prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctiva pentru că altfel ar fi observat că, chiar și în privinţa unei obligaţii unice cu prestaţii succesive dreptul la acţiune cu privire la fiecare prestaţie se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul şi va anula în parte sentinţa arbitrală, în sensul că va înlătura obligarea pârâtei recurente la plata T.V.A. aferent costurilor rezilierii contractului dedus judecăţii.
Cu privire la temeiul de modificare prevazut de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanta de anulare a interpretat corect actul juridic dedus judecatii, reţinând ca dispoziţiile art. 355 C. proc. civ. au fost respectate in cauza, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiţie, la cererea parţilor - voinţa reclamantei exprimată prin notele scrise depuse la Înalta Curte de Casație și Justiţie la data de 8 iunie 2006, în concordanță cu voinţa exprimată de pârâtă în întâmpinările depuse la fond și apel, în care solicita expres și repetat trimiterea dosarului la Curtea de Arbitraj conform clauzei compromisorii (art. 67 inserate in contractul din 1 decembrie 1990) s-a desesizat și a trimis cauza spre soluţionare Curţii de Arbitraj Comercial International de pe lânga C.C.I.R.
Soluţia irevocabilă pronunţata de instanţa suprema este in acord cu dispoziţia art. 157 alin. (3) C. proc. civ., cu doctrina si practica Curţii de Arbitraj Comercial International şi este deopotrivă obligatorie pentru instanţa arbitrală, pentru instanţa de control judiciar - în acţiunea în anulare - cât şi pentru prezenta instanţă de recurs.
Aşadar, instanţa arbitrală poate fi sesizată direct, dar şi prin efectul admiterii excepţiei lipsei competenţei materiale a instanţelor de judecată, după cum şi instanţele de judecată pot fi învestite direct de către părţi sau printr-o hotărâre de declinare de competenţă. Ulterior unui asemenea incident procedural, reclamanta este în drept, ca în faţa instanţei competente (etatice sau arbitrale), să îşi completeze cererea de chemare în judecată, aşa cum s-a întâmplat în pricina de faţă. Iniţial, la 28 iunie 2004, acţiunea reclamantei a avut 2 capete de cerere, iar la 27 martie 2007 reclamanta şi-a precizat şi completat cererea care a cuprins, în final 5 capete.
Instanţa arbitrală, sesizată legal, conform celor deja expuse, s-a pronunţat în limitele învestirii, acordând ceea ce s-a cerut, hotărârea dată cuprinzând motivele pe care se sprijină, aceste nefiind nici contradictorii şi nici străine de natura pricinii.
Cu privire la temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte găseşte că este nefondat pentru următoarele considerente:
Relativ la soluţionarea nelegala a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, urmează a se reţine că între A.N.D. (actuala CN A.D.N.R. SA), în calitate de angajator - beneficiar şi SC R. SRL în calitate de contractor - antreprenor s-a încheiat la data de 21 decembrie 1990 contractul de executare a secţiunii autostrăzii (26,5 km).
Potrivit art. 4 din contractul cuprinzând condiţiile generale, preţul pentru execuţia lucrărilor a fost stabilit parţial în lei, şi parţial preţ în dolari S.U.A.
Lucrările au fost începute şi executate până la data de 17 februarie 1997 când au fost suspendate de către angajator, întrucât acesta se află în imposibilitate de a mai asigura resursele financiare necesare continuării lor.
Întrucât lucrările nu au fost reluate, prin convenţia încheiata de părţi la data de 4 septembrie 1998, părţile au reziliat contractul. Totalul costurilor de reziliere a fost evaluat de către SC R. SRL la suma de 34.333.000 dolari S.U.A., dar în urma negocierilor părţile au convenit "ca suma totală aferentă rezilierii contractului care va fi achitată de către angajator contractorului se ridică la 12.605.000 dolari S.U.A. (valoare netă), plus suma aferentă T.V.A.".( art. 2).
Raportul juridic dintre părţi are un izvor unic şi indivizibil - contractul care conţine drepturi şi obligaţii reciproce, corelative şi independente.
Atât contractul, în ansamblul său, cât şi obligaţiile asumate de beneficiar prin convenţiile ulterioare nu sunt acte juridice separate şi independente ci, îşi au existenţa în acelaşi raport obligaţional unic şi indivizibil.
Cât priveşte efectul întreruptiv al actelor adiţionale din 30 noiembrie 1998 şi din 26 mai 2000, Înalta Curte reţine că primul act adiţional, intitulat convenţie, din 4 septembrie 1998, a prevăzut că: la 30 septembrie 1998 încetează contractul încheiat la 21 decembrie 1990, suma totală aferentă rezilierii este de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. aferent şi este datorată de angajator, adică de intimata - pârâtă şi că lucrările efectuate până în acel moment vor fi incluse în certificatul de plată temporară.
Aşadar, prin acest act adiţional, s-a întrerupt cursul prescripţiei, pârâta a recunoscut datoria de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A., şi s-a obligat să o achite necondiţionat, iar conform art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 de la 30 septembrie 1998 a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.
Al doilea act adiţional, intitulat tot convenţie s-a încheiat la 26 mei 2000, pârâta obligându-se să achite până la 31 decembrie 2000, toate lucrările efectuate, iar plata în avans, în numerar, va fi dedusă din valoarea costurilor de reziliere.
Această nouă recunoaştere a datoriei, îndeplineşte cerinţa din art. 16 lit. a) Decretul nr. 167/1958, astfel că întrerupe cursul prescripţiei, iar de la 31 decembrie 2000, începe să curgă un nou termen de 3 ani.
Cât priveşte efectul întreruptiv al plăţilor din perioada februarie - decembrie 2001, asupra întregii datorii izvorâte din acelaşi contract, Înalta Curte reţine că, în executarea acestei obligaţii debitoarea a făcut următoarele plăţi succesive (emise după data scadenţei 31 decembrie 2000), în suma totală de 27.962.500.322 lei, cuprinsă în factura fiscală unică din 23 septembrie 1998 (la care se referă ambele acte adiţionale - convenţii).
- 16 octombrie 1998, 10 noiembrie 1998, 9 decembrie 1998, 24 decembrie 1998 - 6.121.149.000 lei;
- 5 noiembrie 2001, 26 noiembrie 2001, 26 aprilie 2001, 30 mai 2001, 28 iunie 2001 şi 19 decembrie 2001 - 21.841.351.322 lei.
Certificatul de plată, care autorizează plăţile, cuprinde suma în lei de 27.962.500.302 lei, înscrisă în factura din 23 septembrie 1998 şi achitată, şi 654.370 dolari S.U.A. înscrisă în factură fiscală, tot din 23.IX.1998, şi neachitată, ceea ce atestă că datoria este unică şi doar sumele sunt două, fiind exprimate diferit în lei, şi în dolari S.U.A.
Faţă de conţinutul convenţiei din 5 octombrie 1998 şi a actului adiţional (proces - verbal din 2000), rezultă în mod evident există o creanţă unică a SC C.C.C.F. SA şi, corelativ a obligaţiei de plată unitară, (datorie unică) formată din suma de 12.605.000 dolari S.U.A. şi cealaltă sumă datorată în baza certificatului de plată.
În aceste condiţii, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul noii prescripţii începute la 31 decembrie 2000, s-a întrerupt din nou, în perioada 5 februarie – 19 decembrie 2001, iar de la data de 19 decembrie 2001 a început să curgă un nou termen de 3 ani, care se sfârşeşte la 19 decembrie 2004, acţiunea fiind introdusă la 28 iunie 2004.
Cât priveşte efectul întreruptiv produs de procesul - verbal de conciliere din 28 noiembrie 2002, Înalta Curte reţine că în procesul - verbal de conciliere din 28 noiembrie 2002, de la sediul A.N.D., intimata confirmă datoria din factura primită (12.605.000 dolari S.U.A.), factura pe care, însă, nu a returnat-o, dar motivează neefectuarea plăţii pe faptul că nu a înregistrat-o în propria contabilitate.
În dosar nr. 22025/2002, având ca obiect somaţia de plată pentru suma de 12.605.000 dolari S.U.A., prin întâmpinarea depusă la 24 ianuarie 2003, CN A.D.N.R. SA confirmă convenţia şi datoria arătând că:
"În urma convenţiei încheiate în anul 1998 între reprezentanţii A.N.D. şi ai acţionarilor reclamantei, SC R. SRL ar fi trebuit să emită o factură, document care atestă certeţea creanţei, în baza acestuia urmând a se face înregistrarea în contabilitatea Regiei a sumei, precum şi achitarea acesteia.
Menţionăm faptul că, reclamanta (SC R. SRL, n.n.) nu a întreprins demersurile necesare pentru emiterea unui astfel de act, astfel încât, Regia s-a aflat în imposibilitatea de a achita sumele stabilite (pagina 2 la întâmpinarea formulată în dosarul de 22025/2002)".
Rezultă evident, prin urmare, recunoaşterea datoriilor asumate, CN A.D.N.R. SA apărându-se numai pentru a justifica neplata acestora, nu şi faptul că ar fi nedatorate.
Împrejurarea că cererea de emitere a ordonanţei cuprinzând somaţia de plată a fost respinsă este irelevantă raportat la faptul că intimata din prezenta cauză a invocat drept cauză de întrerupere a cursului prescripţie extinctive dispoziţia art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi nu lit. b) din acelaşi text, relativ la introducerea unei cereri de chemare în judecată, care nu conduce la întreruperea prescripţiei dacă a fost respinsă.
Aşadar, recunoaşterea datoriei şi confirmarea convenţiei din 2000 asupra obligaţiei de plată a sumei de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. este esenţială, iar neplata datorată neemiterii facturii fiscale şi nu a in existenţei datoriei ori a prescripţiei, nu constituie cauză de înlăturare a recunoaşterii existenţei datoriei.
Caracterul unitar şi indivizibil al datoriei înscrisă în certificatul de plată şi în convenţia din decembrie 1998, recunoaşterea făcută de debitoare, precum şi al obligaţiei asumate de aceasta prin actele adiţionale, confirmate prin plăţile efectuate, exclude, evident, incidenţa prescripţiei extinctive.
Aşadar, in mod judicios Curtea de Apel, analizând problema prescripţiei dreptului la acţiune, a constatat ca soluţia Tribunalului Arbitral este legala si nu încalcă dispoziţii imperative ale legii, actul juridic dedus judecăţii fiind corect interpretat.
Instanţa arbitrală şi instanţa de control judiciar, în cadrul acţiunii în anulare, au pronunţat însă soluţii cu greşita aplicare a legii numai în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata de T.V.A. aferent costurilor rezilierii contractului dedus judecăţii.
Conform Codului fiscal, titlul VI (T.V.A.), art. 137, alin. (3), lit. b):
"(3) Baza de impozitare nu cuprinde următoarele:
b) sumele reprezentând daune - interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate. Nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, în fapt, reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate;".
Aşadar sumele aferente costurilor de reziliere sunt excluse din baza de impozitare conform art. 137 alin. (3) lit. b) Cod fiscal şi, în consecinţă, contravine dispoziţiilor legale obligarea pârâtei la plata lor.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta CN A.D.N.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 16 din 18 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi se va modifica sentinţa recurată în sensul că se va admite acţiunea în anulare formulată de pârâtă împotriva sentinţei arbitrale nr. 153 din 28 iunie 2006 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R.
Se va dispune anularea în parte a sentinţei arbitrale în sensul că se va înlătura obligarea pârâtei la plata de T.V.A. aferent costurilor rezilierii şi se vor menţine, în rest, toate dispoziţiile sentinţei arbitrale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta CN A.D.N.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 16 din 18 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică sentinţa recurată în sensul că admite acţiunea în anulare formulată de pârâtă împotriva sentinţei arbitrale nr. 153 din 28 iunie 2006 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R.
Anulează în parte sentinţa arbitrală în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata T.V.A. aferent costurilor rezilierii.
Menţine, în rest, toate dispoziţiile sentinţei arbitrale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2775/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2830/2008. Comercial → |
|---|
