ICCJ. Decizia nr. 3094/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3094/2008
Dosar nr. 140/33/2007
Şedinţa publică din 28 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 162 din 8 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la executarea silită, a perimării executării silite invocate de contestatori şi excepţiile tardivităţii contestaţiei şi a neîndeplinirii procedurii prealabile invocate de intimata A.V.A.S.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de contestatorii P.V. şi P.L., în contradictoriu cu intimaţii A.V.A.S. Bucureşti şi C.J.P. Sălaj.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că suma de 17.711 lei reprezintă soldul creanţei preluate de A.V.A.S. – în calitate de cesionar, de la B.A. S.A. – în calitate de cedent, prin contractul de cesiune de creanţă din 2 decembrie 1999, privind pe debitoarea SC P. SRL Zalău, iar contestatorii au calitatea de fidejusori potrivit contractului de cauţiune din 18 februarie 1997.
S-a arătat că excepţia perimării executării silite invocată de contestatari este neîntemeiată în raport de prevederile art. 389 şi art. 454 C. proc. civ. întrucât aceasta nu operează în situaţii pentru care legea încuviinţează executarea fără somaţie.
De asemenea, s-a considerat că dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris, avându-se în vedere prevederile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998.
Astfel, prescripţia dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la data de 25 noiembrie 1996, dată la care a devenit scadentă obligaţia debitorului principal conform contractului de credit din 15 mai 1996 modificată prin actul adiţional din 18 iulie 1996 şi a fost suspendată în perioada 11 decembrie 1998 – 18 ianuarie 2000, timp în care debitoarea SC P. SRL s-a aflat în procedura Legii nr. 64/1995.
Cum A.V.A.S. a preluat creanţa la data de 20 decembrie 1999 s-a considerat că, datorită intervenirii suspendării prescripţiei, creanţa nu era prescrisă la momentul preluării devenind aplicabile prevederile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 în funcţie de care termenul de prescripţie de 7 ani se împlinea la 1 ianuarie 2006.
De asemenea, instanţa fondului a reţinut că au intervenit şi mai multe cauze de întrerupere a termenului de prescripţie astfel că terţii garanţi ai debitoarei principale nu pot invoca prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei şi nici a gajului care are un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut bancar.
Pe fondul contestaţiei s-a avut în vedere că potrivit art. 21 alin. (2) creanţa a fost consolidată în dolari S.U.A., astfel: valoarea nominală – suma de 17.711 lei ce provine exclusiv din creditul în sumă de 7.040 lei nerambursat la scadenţă şi dobânzile aferente; valoarea nominală consolidată în dolari S.U.A. – în sumă de 10.471,04 dolari S.U.A. rezultând creanţa preluată iniţial de 9.808,76 dolari S.U.A. şi creanţa suplimentară de 662,28 lei din care, în intervalul 2 februarie 2007 - 19 iunie 2007 s-au efectuat plăţi în valoare consolidată totală de 1.045,65 dolari S.U.A., rămânând un sold de 9.425,39 dolari S.U.A.
În raport de cele arătate s-a considerat că susţinerea contestatorilor potrivit cu care nu ar datora suma de 10.471,04 dolari S.U.A. pentru că nu au garantat această sumă, nu este fondată.
Împotriva acestei sentinţe, contestatorii au formulat recurs, invocând următoarele critici:
- În mod greşit s-a respins excepţia prescripţia dreptului de a cere executarea silită cu toate că din actele depuse la dosar rezultă în mod clar această situaţie.
Recurenţii consideră că termenul de prescripţie a fost suspendat în perioada 11 decembrie 1998 - 18 decembrie 2000 însă, până la data actului suspensiv – adică în perioada 25 noiembrie 1996 -11 decembrie 1998 – a curs termenul de prescripţie pe o durată de 2 ani şi 15 zile, iar diferenţa până la 3 ani s-a împlinit la data de 3 decembrie 2001.
- Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că termenul de prescripţie aplicabil este cel reglementat de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998.
Se susţine că termenul special de prescripţie de 7 ani a dreptului de a cere executarea silită nu se aplică întrucât acest drept era prescris încă de la data de 3 decembrie 2001.
Mai mult consideră că, potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 409/2001 în forma de la acea dată – măsurile întreprinse de A.V.A.S. în vederea executării silite nu se suspendă ca urmare a declanşării procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului.
- Contractul de cauţiune a fost încheiat şi semnat doar de către P.V. nu şi de P.L., iar faţă de lipsa consimţământului acesteia, contractul de cauţiune este nul absolut.
- Contractul de cauţiune nu este datat şi nu are obiect.
- În mod greşit instanţa nu a luat în considerare perimarea executării silite.
- Executarea silită putea fi pornită împotriva lui P.V. până la data de 3 decembrie 2001, în termenul general de prescripţie de 3 ani, termen ce era împlinit la data modificării OUG nr. 51/1998.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, având în vedere şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente.
Conform art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani, însă acest termen nu se aplică creanţelor pentru care - până la data preluării – dreptul de a cere executarea silită fusese prescris.
Soluţia dată de prima instanţă este nelegală sub aspectul dezlegării date excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
Astfel, în cauză, creanţa deţinută de B.A. SA împotriva debitoarei SC P. SRL Zalău, în baza contractului de credit din 15 mai 1996, a fost preluată de A.V.A.S. Bucureşti prin contractul de cesiune din 2 decembrie 1999.
Cei doi contestatori sunt fidejusori faţă de SC P. SRL conform contractului de cauţiune încheiat la data de 7 ianuarie 1997.
- Creanţa a devenit scadentă la data de 25 noiembrie 1996 dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani şi care s-a împlinit la 25 noiembrie 1999.
În mod greşit s-a reţinut de către instanţa fondului că acest termen a fost suspendat în perioada 11 decembrie 1998 – 18 ianuarie 2000 cât debitoarea s-a aflat în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, făcându-se o aplicare greşită a prevederilor art. 35 – art. 36 din Legea nr. 64/1995.
Conform acestor prevederi, de la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, precum şi orice termene de prescripţie a acestora.
Or, la momentul deschiderii procedurii împotriva debitoarei, nu era iniţiată nicio altă executare silită a creanţei astfel încât prevederile menţionate să-şi poată produce efectele în sensul suspendării termenului de prescripţie.
Nu s-a avut în vedere că pentru a deveni operabile prevederile art. 35 – art. 36 din Legea nr. 64/1995 era necesar ca la data deschiderii procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului – trebuia să fi fost deja iniţiată o executare a creanţei.
În atare situaţie, la data preluării creanţei de către A.V.A.S., dreptul de a cere executarea silită era prescris prin împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani la data de 2 noiembrie 1999, astfel încât creditoarea nu mai putea proceda nici la executarea silită a fidejusorilor, nemaiputând să uzeze de prevederile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 în ce priveşte termenul de prescripţie de 7 ani.
În baza considerentelor expuse urmează ca Înalta Curte să admită ca fondat recursul contestatorilor, să modifice sentinţa atacată, în sensul că va constata prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită şi va dispune anularea formelor de executare cu consecinţa întoarcerii executării prin poprire, în baza ordinului emis de A.V.A.S. la 17 noiembrie 2006.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite, ca fondat, recursul declarat de contestatorii P.V. şi P.L. împotriva sentinţei nr. 162 din 8 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică.
Constată prescris dreptul A.V.A.S. Bucureşti de a cere executarea silită.
Dispune anularea formelor de executare şi în consecinţă întoarcerea executării efectuate prin poprire, în baza ordinului din 17 noiembrie 2006 emis de A.V.A.S. Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3078/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3103/2008. Comercial → |
|---|
