ICCJ. Decizia nr. 3238/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3238/2008
Dosar nr. 1125/62/2007
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, sub nr. 1125/62/COM/2007, creditorul S.G. în contradictoriu cu debitoarea SC N. SA Braşov, a solicitat instanţei emiterea unei somaţii de plată prin care debitoarea să fie obligată la plata sumei de 309.600 euro (1.052.640 lei) la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 3 ianuarie 2004.
Debitoarea a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de ordonare a somaţiei de plată întrucât creanţa nu este certă şi nici exigibilă.
Prin contractul de împrumut scadenţa creditului a fost stabilită de către părţi la data de 29 iunie 2000.
La data de 29 iunie 2003 s-a împlinit termenul de prescripţie privind executarea obligaţiei de restituire a împrumutului.
Actul adiţional invocat de reclamant la data de 3 ianuarie 2004 nu poate nici să confirme debitul şi să producă o întrerupere a prescripţiei şi nici să constituie o nouă convenţie încheiată de părţi cu privire la împrumutul iniţial.
Actul adiţional încheiat la data de 3 ianuarie 2004 nu are o dată certă şi nici nu poartă ştampila societăţii, astfel încât nu poate să producă efectele urmărite de reclamant.
Cel de-al doilea act adiţional are aceleaşi carenţe de formă, care face imposibilă facilitatea valorificării sale prin intermediul instanţei, în principal şi prin intermediul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile OG nr. 5/2001.
Cu privire la caracterul cert al creanţei, se arată că împrumutul nu este purtător de dobânzi, clauza părţilor fiind expresă în acest sens.
Actul adiţional din data de 3 ianuarie 2004 nu poate produce efectul revigorării obligaţiei prescrise, iar pe de altă parte acesta nu face vorbire decât de dobânda ce ar trebui achitată pentru anul 2004, această clauză neputându-se aplica şi pentru anii 2005 – 2006.
Se mai arată că o parte a împrumutului a fost achitat de societate, conform evidenţelor acesteia.
Întrucât creanţa este prescrisă, parţial stinsă prin plată şi nu poartă dobânzi, se solicită respingerea cererii.
La prima zi de înfăţişare reclamantul a formulat cerere de modificare a acţiunii în sensul că temeiul de drept nu este OG nr. 5/2001, ci art. 969 C. civ.
În motivarea acţiunii astfel cum a fost modificată se arată că la data de 29 iunie 1999, reclamantul a înmânat pârâtei suma de 600.000.000 lire italiene, echivalentul a 309.600 euro.
La data de 3 ianuarie 2004, părţile încheie un act adiţional prin care se confirmă împrumutul, pârâta făcând un act de recunoaştere a datoriei în înţelesul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
La data de 25 iulie 2006, părţile recunosc din nou raportul juridic dintre ele, fixând data exigibilităţii la 31 decembrie 2006.
Cum termenul de plată a curs fără ca pârâta să-şi execute obligaţia de restituire, a promovat prezenta acţiune.
Actul adiţional din data de 3 ianuarie 2004 şi cel din data de 15 martie 2006 confirmă că între părţi nu a intervenit prescripţia şi că obligaţia pârâtei este una perfectă, iar nu una naturală, imperfectă.
Data certă este un element care are relevanţă doar în măsura în care interesul este opus unor terţi, între părţi data scripturii private este data consemnată ca atare în act.
Împrumutul este recunoscut de către pârâtă, care afirmă, pe calea unei mărturisiri complexe că a plătit o parte din suma datorată.
În probaţiune s-au depus înscrisuri.
Pârâta a formulat întâmpinare la acţiune astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acesteia pentru următoarele considerente:
Actul adiţional din data de 3 ianuarie 2004 nu are valoarea unui act de recunoaştere a datoriei întrucât nu este realizat în interiorul termenului de prescripţie.
Această „recunoaştere" nu poate avea valoare juridică a unei întreruperi de prescripţie astfel cum este reglementată de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare prescripţia dreptului la acţiune a intervenit la data de 29 iunie 2003, anterior oricărei recunoaşteri, ceea ce face ca o acţiune introdusă în 2007 să nu poată fi admisă.
Înscrisul din 2006 nu poate fi reţinut în cauză întrucât nu a fost depus în original şi nici nu s-a prezentat originalul pentru a se concluziona că acesta există în realitate.
În cauză s-a solicitat, admis şi administrat proba cu înscrisuri.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Între reclamantul S.G. şi pârâta SC N. SA a fost încheiat contractul de împrumut care a primit încheiere de legalizare de semnătură din 29 iunie 1999 de la NP T.V.
Potrivit contractului, reclamantul a dat cu titlu de împrumut pârâtei SC N. SA suma de 600.000.000 lire italiene, suma ce urma a fi restituită la data de 29 iunie 2000 în aceeaşi unitate monetară.
Întrucât împrumutul nu a fost restituit la data scadentă prevăzută în contract, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la scadenţă, respectiv 29 iunie 2000.
Acest termen de prescripţie s-a împlinit la 29 iunie 2000.
Prescripţia este de ordine publică, efectul împlinirii termenului de prescripţie fiind acela al stingerii iremediabile a dreptului la acţiune.
Din momentul împlinirii termenului de prescripţie, dreptul de creanţă nu se stinge, însă el devine un drept imperfect, executarea sa reprezentând un fapt lăsat la aprecierea debitorului.
O eventuală renunţare la beneficiul prescripţiei poate fi constatată numai la momentul la care debitoarea face în mod efectiv o plată către reclamant, îndeplinindu-şi obligaţia corelativă dreptului prescris.
Actele depuse la dosar, respectiv actul adiţional din data de 3 ianuarie 2004 şi actul adiţional din data de 25 martie 2006, raportul cauzelor privind verificarea bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi la 31 decembrie 2004 şi Hotărârea A.G.O.A. din data de 18 martie 2005 nu are semnificaţia unei recunoaşteri a datoriei, întrucât o atare recunoaştere operează potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 înlăuntrul termenului de prescripţie, or, în speţă termenul de prescripţie s-a împlinit la 29 iunie 2003.
Pentru motivele arătate Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 3205 din 3 octombrie 2007, a respins acţiunea reclamantului ca prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul S.G., apel care a fost admis de Curtea de Apel Braşov care, prin Decizia nr. 3 din 24 ianuarie 2008, a desfiinţat sentinţa atacată, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii cu privire la împlinirea termenului de prescripţie al dreptului la acţiune în raport de contractul de împrumut încheiat din 29 iunie 1999.
Considerentele instanţei de fond legate de actele adiţionale din 3 ianuarie 2004 şi 25 martie 2006, cât şi cele privind raportul cenzorilor aprobat prin hotărârea A.G.A. din 18 martie 2005 nu au avut în vedere însă apărările reclamantului referitoare la renunţarea la prescripţia extinctivă.
În principiu, prescripţia stinge doar dreptul la acţiune în sens material, iar nu însuşi dreptul subiectiv, concluzia rezultând din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi de art. 1092 alin. (2) C. civ., astfel încât dreptul subiectiv devine un drept imperfect fiind privat de protecţia acţiunii judiciare. Cele două texte de lege nu abrogă expres dispoziţiile art. 1838 – art. 1840 şi ale art. 1843 C. civ. care reglementează teza renunţării la prescripţia extinctivă. De altfel, prevederile Decretului nr. 167/1958 se referă parţial la principiul renunţării la beneficiul prescripţiei împlinite în cuprinsul art. 20 alin. (1) în care se arată că debitorul care a executat obligaţia după ce prescripţia s-a împlinit, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, renunţând astfel la beneficiul prescripţiei.
Este adevărat că aceste dispoziţii vizează doar actele de executare voluntară ale obligaţiei prescrise, însă în speţă s-au efectuat nu doar acte de executare voluntară parţiale (potrivit extraselor de cont din perioada 1 mai 2005 – 30 iunie 2005 şi 1 iulie 2005 – 9 ianuarie 2006), ci s-au încheiat şi două acte adiţionale la 3 ianuarie 2004 şi 25 martie 2006, ulterioare împlinirii termenului de prescripţie. Cele două acte adiţionale, dintre care ultimul nu a mai fost exhibat de parte în apel, au semnificaţia juridică de renunţare la prescripţia împlinită întrucât se referă la creditul contractat la 26 iunie 1999, la aplicarea unei dobânzi la întreaga sumă, cât şi la prelungirea creditării până la 31 decembrie 2006.
Chiar dacă nu am lua în considerare actul adiţional din 25 martie 2006, întrucât partea nu a înţeles să-l mai invoce în apel, reţinem valabilitatea actului adiţional din 3 ianuarie 2004 şi efectele produse de acest act între părţile contractante, fiind evident că actul provine de la debitoarea intimată, prin semnarea actului de către reprezentantul societăţii, persoana împuternicită să angajeze societatea debitoare.
Prin urmare, dacă prevederile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 recunosc efectele juridice produse de executarea unei prestaţii precise, rezultă că şi obligaţiile asumate de părţi ulterior împlinirii prescripţiei pot fi considerate valabile şi licite, întrucât consolidează situaţia juridică incertă cu privire la creanţă, cu atât mai mult cu cât aceste obligaţii îmbracă forma unor acte juridice consensuale.
În speţă, prin actul adiţional din 3 ianuarie 2004 se recunoaşte datoria contractuală, iar stabilirea unei dobânzi contractuale asupra creditului are semnificaţia consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate, drept ce nu este considerat prescris de către părţile contractante, debitoarea renunţând astfel în mod explicit la prescripţia câştigată.
Pe de altă parte, evidenţierea datoriei în documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor, bilanţul contabil pe anul 2004), chiar dacă nu are valoarea unei recunoaşteri exprese prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 82/1991 şi ale art. 1838 – art. 1840 C. civ., dobândeşte semnificaţia consolidării situaţiei juridice incerte din perspectiva plăţilor parţial efectuate, plăţi ce vizează dobânda calculată la întreaga valoare a creditului. În acest fel nu se poate reţine cu temei că datoria a fost recunoscută parţial doar în măsura plăţilor efectuate, întrucât aprobarea existenţei creanţei în întregul său însoţită de dobânzi, are valoarea unei renunţări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripţiei.
În final instanţa a făcut trimitere directă la prevederile art. 1839 C. civ., pe care şi-a întemeiat soluţia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC N. SA Braşov, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi păstrării sentinţei pronunţate de prima instanţă, cu motivarea că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin aceea că a aplicat în mod greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale Codului civil privind prescripţia extinctivă (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), a interpretat eronat înscrisurile invocate de către părţi ca fundament al poziţiei lor procesuale (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) şi a pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
În dezvoltarea motivelor sale de recurs pârâta critică, pe rând, cele reţinute de instanţa de apel cu următoarele – în rezumat – argumente:
Concluzia instanţei de apel că prevederile Decretului nr. 167/1958 nu abrogă dispoziţiile art. 1838 – art. 1840 şi ale art. 1843 C. civ. privind renunţarea la prescripţia extinctivă este eronată faţă de împrejurarea că dispoziţiile Codului civil care reglementau o astfel de instituţie au fost abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958, în măsura determinată prin art. 25 şi art. 26 din acest decret. Pronunţând o hotărâre prin prisma dispoziţiilor art. 1838 – art. 1840 C. civ. instanţa de apel a aplicat dispoziţii care nu mai sunt în vigoare.
Greşit a reţinut instanţa de apel că în speţă s-au efectuat acte de executare voluntară parţială, respectiv plata dobânzilor în condiţiile în care nu s-a stabilit că pârâta a efectuat o plată a dobânzii în baza contractului de împrumut încheiat de părţi la data de 26 septembrie 2000, ce formează izvorul raporturilor juridice dintre părţi deduse prezentei judecăţi. Aceasta întrucât între părţi există şi un alt act de împrumut încheiat la 7 decembrie 2000.
Tot greşit a reţinut instanţa de apel că părţile au încheiat acte adiţionale ulterior momentului împlinirii termenului de prescripţie în condiţiile în care tot ea reţine că reclamantul a renunţat expres la a uza de actul din 25 martie 2006 iar actul din 3 ianuarie 2004 nu poate produce efecte întreruptive de prescripţie sau de renunţare la prescripţie întrucât nu are o dată certă şi nu a fost semnat de un reprezentant legal al pârâtei care să fi avut capacitatea să angajeze societatea în raporturi obligaţionale de acest gen.
Teza instanţei de apel că obligaţiile asumate de către părţi ulterior împlinirii termenului de prescripţie sunt valabile şi licite şi consolidează astfel situaţia incertă cu privire la creanţă deşi corectă în principiu şi la prima vedere, este lacunară deoarece, pe de o parte, nu există o instituţie civilă a „consolidării situaţiei juridice" a unui drept iar, pe de alta, se ignoră împrejurarea că actul adiţional din 3 ianuarie 2004 instituie o obligaţie a cărei îndeplinire s-a prescris la 3 ianuarie 2007, adică înainte de înregistrarea acţiunii introductive de instanţă şi deci aveau o împlinire a termenului de prescripţie chiar şi pentru acest drept de creanţă – derivat din contestatul act adiţional.
În acelaşi sens este eronată şi teza că stabilirea unei dobânzi contractuale are semnificaţia „consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate" pentru că, pe de o parte se invocă o instituţie inexistentă iar, pe de alta, se ignoră din nou că actul adiţional din 3 ianuarie 2004 nu produce efect întreruptiv de prescripţie, fiind încheiat după împlinirea termenului de 3 ani şi nu are valoarea renunţării la beneficiul prescripţiei în principal pentru instituţie nu mai are reglementare legală şi, în subsidiar, pentru că numai o executare directă a obligaţiei poate produce acest efect.
Instanţa de apel apreciază în mod corect că documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor, bilanţul contabil pe anul 2004) nu au valoarea unei recunoaşteri exprese dar greşeşte atunci când consideră că ele au „semnificaţia consolidării situaţiei juridice incerte" întrucât actele interne ale societăţii nu fac altceva decât să ateste că există un debit al societăţii faţă de reclamant, fără nicio precizare a exigibilităţii, a termenului de prescripţie, etc.
În sfârşit este greşită şi aserţiunea instanţei de apel că recunoaşterea parţială a datoriei are valoarea unei renunţări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripţiei extinctive întrucât nu există dovada plăţii dobânzilor pentru împrumutul invocat de reclamant iar plata dobânzii nu reprezintă în mod obligatoriu o recunoaştere a obligaţiei de plată a împrumutului şi o astfel de recunoaştere nu poate echivala cu o „renunţare la beneficiul prescripţiei extinctive". Mai mult obligaţia de plată a dobânzii e una distinctă de obligaţia de plată a debitului principal, ştiut fiind că pentru fiecare sumă datorată cu titlu de dobândă curge un termen de prescripţie individual.
Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor şi argumentelor invocate Înalta Curte constată că acesta este fondat, fiind în prezenţa motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru cele ce urmează.
Instanţa de apel reţine corect că Decretul nr. 167/1958 nu abrogă expres dispoziţiile art. 1838 – art. 1840 şi ale art. 1843 C. civ. care reglementează teza renunţării la prescripţia extinctivă dar greşeşte profund atunci când apreciază că aceste dispoziţii sunt încă în vigoare şi nu observă că ele au fost abrogate implicit prin art. 25 şi art. 26 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 26, pe data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958 se abrogă orice dispoziţii legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt. Dispoziţiile în discuţie nu numai că nu stabilesc termene de prescripţie mai scurte dar ele vin în contradicţie flagrantă cu noua concepţie introdusă de Decretul nr. 167/1958 cu privire la scopul şi rolul prescripţiei extinctive, şi fiind contrare acestei noi reglementări, sunt, în mod evident, abrogate implicit, cel puţin în ceea ce priveşte renunţarea la prescripţia extinctivă, care interesează în prezenta cauză. Astfel, în timp ce în sistemul Codului civil prescripţia a fost reglementată, în general, prin norme de ordine privată, în care renunţarea la prescripţie îşi găsea locul firesc, reglementarea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 s-a îndepărtat radical de concepţia Codului civil, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului general, obştesc în detrimentul celui individual, particular, iar în această concepţie renunţarea la prescripţie nu mai poate exista. În acest sens există şi dispoziţii exprese cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele prescripţiei extinctive [art. 1 alin. (3)] şi aplicarea din oficiu a prescripţiei extinctive (art. 18).
Cum prevederile Codului civil referitoare la renunţarea la prescripţia extinctivă nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958, Decizia instanţei de apel apare ca fiind pronunţată fără temei legal, întrucât se întemeia tocmai pe aceste prevederi. Aceasta întrucât instanţa de apel a reţinut corect că pretenţiile reclamantului sunt prescrise dar a considerat, greşit, că prin acte ulterioare împlinirii termenului de prescripţie pârâta a renunţat la beneficiul prescripţiei extinctive. Or, pârâta a contestat în mod expres renunţarea la prescripţia extinctivă arătând, pe de o parte, că nu putea face aceasta iar, pe de alta, că actele invocate nu au acest caracter, fiind cel puţin echivoc din acest punct de vedere.
În plus instanţa de apel face o regretabilă confuzie între renunţarea la prescripţie reglementată de Codul civil şi prevederile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care reglementează o altă situaţie, diferită, respectiv cea în care debitorul execută voluntar obligaţia după intervenirea prescripţiei, situaţie în care nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei. Or, în cauză nu se pune, nici pe departe, problema unei executări voluntare a obligaţiei din partea debitoarei – pârâte.
Faţă de cele de mai sus recursul pârâtei apare întemeiat întrucât acţiunea reclamantului este prescrisă, neexistând un caz de suspendare sau întrerupere şi ca atare nu se mai impune analizarea, în detaliu, şi a celorlalte argumente invocate de recurentă. Drept urmare Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să admită recursul şi să modifice Decizia atacată în sensul respingerii apelului reclamantului.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. intimatul – reclamant urmează a fi obligat să plătească recurentei – pârâte cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC N. SA Braşov împotriva deciziei nr. 3/AP din 24 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială.
Modifică Decizia atacată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul S.G. împotriva sentinţei civile nr. 3205/C din 3 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Obligă intimatul – reclamant S.G. să plătească recurentei – pârâte suma de 2.380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3233/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3262/2008. Comercial → |
|---|
