ICCJ. Decizia nr. 3263/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3263/2008
Dosar nr. 9980/105/2006
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 905 din 4 iunie 2007 pronunţată în dosarul Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii Z.A. şi SC Z. SRL Câmpina în contradictoriu cu pârâta N.L. şi intervenientul R.M., s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta N.L. cu consecinţa obligării reclamanţilor să ridice de pe terenul în suprafaţă de 59 mp. situat administrativ în Câmpina, jud. Prahova, proprietatea intervenientului, construcţiile edificate, în caz contrar abilitându-l pe acesta să ridice construfcţiile pe cheltuiala reclamanţilor. Totodată, reclamanţii au fost obligaţi să plătească pârâtei suma de 3.059,35 lei contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 19 august 2005 şi suma de 3.161,94 lei către intervenient reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20 august 2005. S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata beneficiilor nerealizate precum şi la judecarea cererii de chemare în garanţie şi respectiv de renunţarea pârâtei la capătul de cerere privind obligarea reclamanţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă aferentă perioadei 21 iunie 2002 – 1 ianuarie 2004, reclamanţii fiind obligaţi la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă şi 2.807,60 lei cu acelaşi titlu către intervenient.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa camerei de consiliu din 7 martie 2008 s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de intervenientul R.M., sentinţa fiind îndreptată în sensul că din eroare în dispozitiv s-a trecut menţiunea că s-a admis acţiunea, când în realitate potrivit minutei s-a respins acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a reţinut în esenţă că între SC P. SA Câmpina şi reclamanta SC Z. SRL Câmpina prin administratorul său Z.A. s-a încheiat contractul de închiriere pentru suprafaţa de 40 mp., anterior identificată pentru o perioadă de 1 an începând cu 1 mai 1995, prelungit prin acte adiţionale, ultimul fiind încheiat la 17 noiembrie 1999 cu termen de valabilitate până la data de 1 aprilie 2004. Pe perioada derulării contractului, reclamanţii au efectuat lucrări de extindere a spaţiului comercial conform autorizaţiei obţinute la 21 iunie 1996, însă prin sentinţa civilă nr. 301/2002 a Tribunalului Prahova, rămasă irevocabilă au fost obligaţi să retrocedeze pârâtei N.L. şi terenul din litigiu, înstrăinat de către pârâtă intervenientului R.M. conform contractului de vânzare-cumpărare.
Raportat la această stare de fapt, solicitarea reclamanţilor de a se constitui un drept de superficie asupra construcţiei este neîntemeiată deoarece un atare drept poate lua naştere fie în baza legii fie ca urmare a încheierii unei convenţii cu proprietarul terenului, niciuna dintre modalităţi nefiind prezentă în speţă.
De asemenea, arată tribunalul, este nefondată şi cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea intervenientului la plata contravalorii spaţiului comercial, cu motivarea că reclamanta SC Z. SRL Câmpina nu este un constructor de bună-credinţă în sensul art. 494 C. civ. în condiţiile în care a deţinut terenul în temeiul unui contract de închiriere ce a expirat şi nu în baza unui act translativ de proprietate, motiv pentru care cererea formulată de intervenient în calitate de proprietar actual al terenului de obligare a reclamanţilor la ridicarea supraedificatelor a fost admisă.
Prin urmare, dat fiind faptul că reclamanţii au continuat să folosească terenul şi după ce au fost obligaţi la retrocedare prin sentinţa civilă nr. 301/2002, în temeiul art. 483 C. civ. a fost admisă şi cererea formulată de pârâtă şi intervenient pentru obligarea reclamanţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă, conform expertizei efectuate în cauză, luând totodată act de renunţarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă aferentă perioadei 21 iunie 2002 – 1 aprilie 2004 precum şi de cererea reclamanţilor de chemare în garanţie a SC P. SA Câmpina.
Apelul declarat de reclamantul Z.A. în nume propriu şi în calitate de reprezentant al SC Z. SRL Câmpina a fost admis prin Decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, iar hotărârea tribunalului schimbată în tot în sensul admiterii acţiunii în parte şi constituirii în favoarea reclamanţilor a unui drept de superficie din terenul proprietatea pârâtei necesar funcţionării normale a SC Z. SRL, conform expertizei, fiind respinse cererea reconvenţională a pârâtei precum şi cererea de intervenţie ca nefondate, cu 1.730 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de control judiciar, în argumentarea deciziei a reţinut că reclamanţii fiind constructori de bună-credinţă, că autorizaţia de construire nu a fost contestată, iar pentru spaţiul comercial au un titlu locativ este justificată solicitarea acestora de a se constitui un drept de superficie din terenul proprietatea intervenientului pentru normala funcţionare a spaţiului comercial, în baza art. 494 C. civ.
În consecinţă, arată instanţa, pentru motivele avute în vedere ca temei al admiterii acţiunii principale, rezultă că cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi însuşită de intervenient este nefondată având în vedere şi faptul că reclamanţii au folosit imobilul din litigiu ca urmare a încheierii unui contract de închiriere, aflând doar în cursul anului 2001 că terenul este revendicat.
Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din 1 noiembrie 2007, această decizie a fost rectificată ca urmare a admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale formulate de apelantul Z.A. în nume propriu şi în calitate de reprezentant al SC Z. SRL în sensul că acordă apelantului şi suma de 4.048 lei cheltuieli de judecată aferente soluţionării în fond a cauzei.
Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din 8 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii formulată de apelantul Z.A. în sensul de a se trece în dispozitivul deciziei menţiunea că este definitivă şi executorie cu motivarea că lămurirea dispozitivului rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 7208 C. proc. civ. şi a deciziei nr. 38/2007 a Î.C.C.J. conform cărora hotărârile în materie comercială fiind executorii de drept, nu trebuie investite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.
Împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007 şi a încheierilor pronunţate în condiţiile art. 281 C. proc. civ. au declarat recurs toate părţile, după cum urmează:
1. Reclamantul Z.A. în nume propriu şi în calitate de administrator al SC Z. SRL au criticat Decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul obligării intimaţilor şi la plata contravalorii construcţiilor edificate pe terenul din litigiu, cu cheltuieli de judecată.
2. De asemenea, reclamantul Z.A., prin cererea înregistrată la 29 ianuarie 2008 a formulat recurs şi împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008 invocând prin motivele de recurs întemeiate în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. faptul că în mod greşit cererea privind lămurirea dispozitivului a fost respinsă de instanţa de apel, în condiţiile în care în speţă nu este aplicabil art. 7208 C. proc. civ. – astfel cum a reţinut Curtea – deoarece acest text legal viza hotărârea primei instanţe, ori, cererea formulată priveşte Decizia pronunţată în apel.
3. Pârâta N.L., prin recursul înregistrat la data de 26 octombrie 2007 a criticat Decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că instanţa de apel apreciind eronat că reclamanţii au edificat o construcţie cu caracter permanent şi nu provizoriu, ignorând împrejurarea că au deţinut terenul în baza unui contract de închiriere încheiat cu un detentor precar şi nu cu adevăratul proprietar nu a răspuns în niciun fel criticilor referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 494 C. civ., conform cărora dacă proprietarul terenului cere ridicarea construcţiilor, ridicarea se va face pe cheltuiala acestuia, cu plata unor eventuale daune-interese.
De asemenea, arată recurenta, prin Decizia recurată s-a acordat mai mult decât s-a cerut – modificare prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – în condiţiile în care, reclamanţii prin apelul formulat nu au criticat modul de soluţionare al cererii reconvenţionale şi a celei de intervenţie, astfel încât, instanţa de apel greşit a respins cele două cereri, cu o motivare, de altfel, sumară.
4. Prin cererea înregistrată la 6 decembrie 2007, pârâta N.L. a formulat recurs şi împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti invocând în motivare faptul că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este nejustificată raportat şi la modificarea în parte a hotărârii primei instanţe.
5. Intervenientul R.M. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007 criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. derivate din încălcarea prevederilor art. 492 şi 494 C. civ.
În mod concret, recurentul invocă faptul că prin Decizia instanţei de apel s-a constituit în favoarea reclamanţilor un drept de superficie din terenul proprietatea pârâtei N.L., deşi prin contractul autentificat la 19 august 2005 aceasta a înstrăinat terenul din litigiu.
Prin urmare, instanţa de apel fiind în eroare în privinţa titularului dreptului de proprietate asupra terenului a pronunţat o hotărâre nelegală, ignorând şi împrejurarea că dreptul de superficie se poate prin convenţia părţilor, prin legat sau prin lege, niciuna dintre modalităţi nefiind îndeplinită în speţă.
Totodată, concluzia instanţei referitoare la caracterul definitiv şi nu provizoriu al construcţiei edificate de reclamanţi este eronată şi lipsită de bază legală, iar raportat la expirarea contractului de închiriere, ocuparea terenului ulterior datei de 1 ianuarie 2004 este abuzivă şi obligarea reclamanţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă era datorată.
În aceste condiţii şi dispoziţiile art. 494 C. civ. au fost greşit interpretare, deoarece, contrar celor reţinute de instanţa de apel proprietarului terenului îi aparţine dreptul de opţiune referitor la demolarea construcţiei sau păstrarea acesteia.
6. Prin recursul înregistrat la 3 decembrie 2007, intervenientul R.M. a criticat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. încheierea din 1 noiembrie 2007 de îndreptare a erorii materiale arătând în motivare că raportat la admiterea parţială a pretenţiilor reclamanţilor, în mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. Curtea constată următoarele.
1. În privinţa recursurilor declarate de reclamanţii SC Z. SRL Câmpina şi Z.A., în nume personal şi în calitate de administrator al societăţii reclamante, având în vedere criticile formulate în recurs, raportat la soluţia instanţei, Curtea în conformitate cu art. 11 din Legea 146/1997 a stabilit în sarcina recurenţilor obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în sumă de 781,51 lei şi respectiv 3,15 lei timbru judiciar potrivit art. 1 din OG 32/1995.
Recursul nu a fost timbrat cu sumele stabilite în sarcina recurenţilor.
Potrivit art. 1 din Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Aceste taxe sunt datorate atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice şi se plătesc anticipat. În mod excepţional, obligaţia de timbrare se poate îndeplini până la primul termen de judecată.
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din citaţia transmisă pentru termenul de judecată din 6 noiembrie 2008 (filele 17,18), când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că recurenţii nu sunt persoane faţă de care operează scutirea legală de obligaţia timbrării, instanţa urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea 146/1997 şi a art. 1 din OG 32/1995 şi să dispună anularea recursului ca netimbrat.
2. Referitor la recursurile formulate de pârâta N.L. şi intervenientul R.M., împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, având în vedere faptul că acestea cuprind critici comune vor fi analizate concomitent.
Astfel, este întemeiat motivul încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că, în lipsa unor critici privind modul de soluţionare al cererii reconvenţionale şi al celei de chemare în garanţie, instanţa prin încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. şi a limitelor cererii de apel a extins controlul judiciar şi asupra unor aspecte cu a căror analiză nu a fost investită.
De asemenea, Decizia recurată este nelegală şi în privinţa modului de aplicare a dispoziţiilor art. 492 şi 494 C. civ.
Din această perspectivă, se va reţine ca fiind corectă interpretarea recurenţilor şi a primei instanţe în sensul că dreptul de superficie poate lua naştere pe cale convenţională ori legală. Împrejurarea că reclamanţii au edificat pe durata derulării unui contract de închiriere o construcţie pe terenul proprietatea pârâtei şi apoi a intervenientului nu reprezintă un motiv pentru constituirea unui drept de superficie, cu atât mai mult cu cât contractul a expirat, iar proprietarul nu înţelege să păstreze supraedificatul. De altfel, dispoziţiile art. 494 C. civ. care reglementează o atare situaţie, conferă proprietarului terenului posibilitatea de a opta pentru păstrarea sau demolarea construcţiei.
Ignorând aceste dispoziţii, instanţa de apel a apreciat însă că dată fiind existenţa construcţiei edificate de reclamanţi, aceştia sunt beneficiarii unui drept de superficie în temeiul căruia pot utiliza terenul pentru funcţionarea normală a SC Z. SRL. Procedând în acest mod, instanţa de apel a convertit un contract de închiriere ajuns la termen într-un drept de superficie împotriva voinţei proprietarului terenului de a-şi utiliza bunul potrivit prerogativelor conferite de o atare calitate, şi încălcând totodată şi prevederile art. 494 C. civ.
În concluzie, recursurile formulate de pârâtă şi intervenient în privinţa modului de soluţionare al apelului sunt întemeiate, astfel încât acestea vor fi admise iar Decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 modificată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 905 din 4 iunie 2007 a Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios.
Faţă de această soluţie se va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul Z.A. împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, care de altfel a şi rămas fără obiect în condiţiile modificării deciziei a cărei lămurire s-a solicitat şi care a fost respinsă prin încheierea menţionată.
Pentru identitate de raţiune, se vor admite recursurile formulate de pârâtă şi intervenient împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007, care va fi modificată în sensul respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în Decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007, ca efect al admiterii recursului împotriva acesteia fiind nelegală obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanţii vor fi obligaţi şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4,15 lei către pârâta N.L. şi 3004,15 lei către intervenientul R.M., în recurs, în măsura în care au fost justificate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează, ca netimbrat, recursul reclamanţilor SC Z. SRL Câmpina - prin administrator Z.A. şi Z.A. împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge, ca nefondat, recursul reclamantului Z.A. împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Admite recursurile pârâtei N.L. şi al intervenientului R.M. împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 905 din 4 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Admite recursurile pârâtei N.L. şi al intervenientului R.M. împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007, pe care o modifică, în sensul că respinge cererea reclamantului Z.A. privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă reclamanţii la 4,15 lei cheltuieli de judecată către pârâta N.L. şi la 3004,15 lei cheltuieli de judecată către intervenientul R.M.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3262/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3267/2008. Comercial → |
|---|
