ICCJ. Decizia nr. 3329/2008. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3329/2008
Dosar nr. 42458/3/2006
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 16 iulie 2003, sub nr. 12660 reclamanta SC C.S. SRL bucureşti a solicitat, în contradictoriu, pârâtă SC R.R.B. SRL bucureşti obligarea acesteia la : emiterea facturii pentru sumele achitate în contul contractului din 1 iunie 2000 ; plata sumei de 1.000 dolari SUA reprezentând cheltuieli necesare reparării lucrărilor executate defectuos şi cu viclenie la obiectivul spălătorie auto ; plata de daune cominatorii de 1.000.000 lei/zi de întârziere până la împlinirea obligaţiei de la punctul 1; plata sumei de 60.000.000 lei reprezentând daune produse ca urmare a întreruperii activităţii din culpa pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 1497 din 2 februarie 2004 a admis excepţia prematurităţii acţiunii, iar acţiunea a fost respinsă ca prematur introdusă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC C.S. SRL Bucureşti a formulat apel, iar prin Decizia nr. 663 din 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea de facturi şi la plata de daune cominatorii ca neîntemeiate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC C.S. SRL Bucureşti a declarat recurs, care a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 3435 din 7 iunie 2005, fiind casată decizia atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul reclamantei SC C.S. SRL Bucureşti, a desfiinţat sentinţa nr. 1497 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 11 decembrie 2006, sub nr. 42458, iar prin sentinţa nr. 12351 din 30 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei SC C.S. SRL Bucureşti, reţinând, din probele administrate în cauză, că reclamanta nu a făcut dovada executării defectuoase şi cu viclenie a lucrărilor de către pârâtă, iar cauzele degradării lucrărilor executate de pârâtă sunt legate de proiectul de execuţie întocmit de SC M.G.I. SRL.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC C.S. SRL Bucureşti a declarat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 111 din 27 februarie 2007 a respins ca nefondat apelul reclamantei SC C.S. SRL Bucureşti, reţinând, din probatoriul administrat la instanţa de fond, că în mod corect a apreciat prima instanţă că nu s-a făcut dovada culpei intimatei SC R.R.B. SRL Bucureşti în executarea lucrărilor efectuate în condiţiile stabilite în contractul de antrepriză din 2000, în care, părţile au prevăzut expres la art. 8 lit. d) că, antreprenorul garantează că lucrările executate de el au calitatea stipulată în documentaţie, iar din raportul de expertiză rezultă că degradările lucrărilor efectuate de intimată sunt legate de proiectul de execuţie şi că în raport de acestea, în cauză nu se poate reţine culpa intimatei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC C.S. SRL Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8,9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, admiterea apelului şi pe fond modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Critica recurentei, se referă, în esenţă, la greşita aplicare a legii de către instanţa de apel în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere care viza obligarea intimatei la plata sumei reprezentând cheltuieli privind efectuarea reparaţiilor necesare aducerii construcţiei în stare de funcţiune, faţă de împrejurarea că, toate deficienţele constatate cu ocazia soluţionării cauzei privind asigurarea de dovezi, au fost confirmate de expertiza dispusă în cauză şi că procesul-verbal de recepţie a fost semnat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal al societăţii, iar documentul nu reflectă realizarea lucrărilor de remediere a deficienţelor.
Mai susţine recurenta, că în mod greşit s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă timp de 24 de zile, deoarece întreruperea activităţii a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi că, de asemenea, capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea intimatei la emiterea facturilor pentru sumele de bani deja încasate a fost respins în mod greşit.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de apel a reţinut, din probele administrate în cauză, că intimata SC R.R.B. SRL Bucureşti a executat lucrările stabilite în condiţiile prevăzute în contractul de antrepriză din 2000, iar dovada în acest sens a fost făcută prin încheierea procesului-verbal de recepţie preliminară la data de 1 august 2000 şi a procesului-verbal de constatare a terminării lucrărilor cuprinse în lista de obiecţiuni - anexă la procesul-verbal de recepţie din data de 1 august 2000, în care părţile au prevăzut expres în art. 2 că „ prin acest proces-verbal constatându-se execuţia întreagă a obiectivului s-au stins obligaţiile constructorului”. Aceste înscrisuri poartă ştampila şi semnătura reprezentantului reclamantei, iar invocarea lipsei calităţii de reprezentant, susţinută de reclamantă nu poate fi primită, atâta vreme cât nu a fost probată în condiţiile art. 1169 C. civ. De asemenea, părţile au încheiat procese-verbale de recepţie a lucrărilor ascunse şi de recepţie calitativă, la care nu s-au făcut obiecţiuni.
Susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţa de apel în mod greşit a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă timp de 24 de zile, ca urmare a întreruperii activităţii, se constată că nu are suport legal, întrucât din probele existente, respectiv, raportul de expertiză dispus la instanţa de fond, se apreciază că obiectivul este funcţional şi nu necesită întreruperea activităţii, sens în care nu s-a reţinut culpa intimatei, nefiind stabilită o legătură de cauzalitate între neexecutarea obligaţiei şi prejudiciul suferit.
Critica din apel care viza obligarea intimatei la emiterea facturilor pentru sumele de bani deja încasate, reiterată şi în recurs, a fost respinsă în mod corect, în raport de facturile fiscale aflate la dosarul cauzei şi de adresa numită „punct de vedere”, semnată de reclamantă şi din care rezultă că aceasta are un debit faţă de intimată în cuantum de 4.000 dolari SUA şi solicită compensarea cu suma de 4.500 dolari SUA necesară reparaţiilor.
Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar conform art. 274 din acelaşi cod, va obliga recurenta-reclamantă la 119 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.S. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 111 din 27 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la 119 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC R.R.B. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3328/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3330/2008. Comercial. Acţiune în anulare a... → |
|---|
