ICCJ. Decizia nr. 3584/2008. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3584/2008
Dos nr. 2242/84/2007
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Sălaj - Secţia civilă investit prin declinare de competenţă de Judecătoria Zalău (s.c. nr. 2579 din 3 septembrie 2007) cu soluţionarea acţiunii formulate de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA împotriva pârâtei SC C.F.R. T. SA având ca obiect evacuarea pârâtei din T. Zalău şi plata de despăgubiri în sumă de 14.996,35 lei, prin hotărârea civilă nr. 2247 din data de 16 noiembrie 2007, a respins excepţiile de necompetenţă materială, de prematuritate de inadmisibilitate a acţiunii şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocate de pârâtă şi pe fond a admis acţiunea reclamantei dispunând evacuarea pârâtei din T. Zalău, cu obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând chiria restantă în sumă de 14.996,35 lei pentru anul 2006 şi primul trimestru al anului 2007 şi în continuare câte 14.61,15 lei lunar cu acelaşi titlu până la evacuare.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a apreciat că excepţiile invocate sunt neîntemeiate, între părţi, procedura de conciliere s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., reclamanta fiind legal reprezentată de personalul de specialitate juridică din cadrul A.T.C. Cluj, în baza mandatului conferit în acest sens de directorul general al S.N.T.F.N. – C.F.R. M. prin procură judiciară autentificată sub nr. 773 din 24 aprilie 2007.
Referitor la necompetenţa materială a tribunalului şi inadmisibilitatea acţiunii în raport de clauza compromisorie convenită de părţi, tribunalul reţine că pârâta nu a declarat recurs împotriva sentinţei de declinare, care a stabilit competenţa materială a instanţei judecătoreşti în soluţionarea cauzei.
Pe fond, tribunalul constată că, la data de 31 decembrie 2005, contractul de închiriere încheiat de părţi cu privire la T. Zalău, a expirat pârâta continuând să folosească mijloacele fixe şi terenul închiriat fără să mai plătească chiria datorată folosinţei bunurilor închiriate.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefundat, de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, prin decizia nr. 37 din data de 27 februarie 2008.
Instanţa de control judiciar apreciază că susţinerile pârâtei referitoare la încălcarea dreptului la apărare urmare neîncuviinţării de către prima instanţă a probelor cu interogatoriu şi expertiză solicitate, sunt nefondate, din verificarea încheierilor de şedinţă rezultând că pârâta nu a supus dezbaterii şi încuviinţării o cerere de probe în sensul pretins, probe pe care, de altfel, le putea solicita şi în apel cu respectarea dispoziţiilor art. 287 şi 295 alin. (2) C. proc. civ.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanţa constată şi această critică neîntemeiată apreciind că în cauză condiţiile iniţiale stabilite în contract cu privire la chirie s-au prelungit şi după expirarea termenului contractual, context în care despăgubirea stabilită, raportată la nivelul chiriei este justificată.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC C.F.R. T. SA a declarat recurs la data de 21 mai 2008, în termen legal, solicitând în principal casarea deciziei şi sentinţei pronunţate şi trimiterea cauzei spre competenta soluţionare Tribunalului Arbitral de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Sălaj, în subsidiar pârâta a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului şi pe fond respingerea acţiunii introductive formulată de reclamantă.
Recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susţinând că hotărârile pronunţate în cauză, în fond şi apel au încălcat competenţa Tribunalului Arbitral, stabilită de părţi în convenţia lor încheiată în anul 2002, convenţie la care contractul de închiriere face trimitere expresă în art. 3.
În acelaşi sens, recurenta arată că în faţa primei instanţe a solicitat probe cu interogatoriu, martori, expertiză şi cercetare locală, probe asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.
Sub un al doilea aspect, recurenta a susţinut că este obligată să folosească bunurile aparţinând reclamantei în baza contractului nr. 6515 din 14 decembrie 2004 de privatizare a societăţii SC C.F.R. T. SA, situaţie în care reclamanta îi impune tarife nenegociabile cu valori care nu se justifică faţă de preţul pieţii, motiv pentru care a solicitat în nenumărate rânduri negocierea tarifelor.
Asupra recursului.
Examinând hotărârea atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că prezentul recurs este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
1. Recurenta invocă în susţinerea acestui motiv, clauza compromisorie inserată în convenţia nr. 2.4. a/117 din 23 martie 2002 încheiată între reclamantă în calitate de operator feroviar şi societatea pârâtă în calitate de operator terminal transport combinat, convenţie prin care este reglementată activitatea de transport combinat cale ferată, şosea între C.F.R. M. şi C.F.R. T., precum şi decontarea tarifelor pentru prestaţiile efectuate de părţi (art. 2 şi 3 din convenţie).
2. Prezentul litigiu vizează raporturile juridice stabilite între aceleaşi părţi în baza contractului de închiriere nr. 1d/2.2./1214 încheiat la 29 decembrie 2005 prin care reclamanta în calitate de locator, închiriază pârâtei locator o serie de mijloace fixe respectiv spaţii cu caracter lucrativ şi administrativ termenul închirierii fiind de 12 luni cu începere de la 1 ianuarie 2005.
3. În contractul de închiriere sus menţionat deşi în ceea ce priveşte modul de calcul al chiriei lunare părţile fac trimitere la convenţia din 2002, în capitolul IX – Dispoziţii finale art. 17 părţile stabilesc că „litigiile de orice fel izvorâte din prezentul contract sunt de competenţa instanţelor de drept comun, de la locul unde se află bunul dat în folosinţă”.
4. Prin urmare, rezultă ca forţa evidentei că în ceea ce priveşte contractul de închiriere de mijloace fixe, părţile nu au convenit să soluţioneze eventualele litigii pe calea arbitrajului, ci au optat pentru jurisdicţia statală.
5. Cu alte cuvinte, atunci când părţile au înţeles să aibă în vedere cele stabilite prin convenţia din 2002, s-au referit expres la aceasta, iar existenţa unor dispoziţii distincte în contractul de închiriere cu privire la modul de soluţionare a litigiilor, fără nici o trimitere la convenţie, semnifică indubitabil că sub acest aspect voinţa părţilor a fost cea exprimată clar şi explicit prin art. 17 din contractul de închiriere.
6. Mai trebuie subliniat şi faptul că în faţa primei instanţe, principala apărare a recurentei a vizat necompetenţa materială a Judecătoriei Zalău în raport de obiectul acţiunii de natură să atragă competenţa tribunalului în primă instanţă iar împotriva hotărârii de declinare de competenţă în favoarea tribunalului nu a declarat recurs.
În acest context, reiterarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport de clauza compromisorie, în faţa tribunalului, este, cel puţin sub aspectul exercitării în bună credinţă a drepturilor procesuale, discutabilă.
7. În sfârşit, recurenta, cu privire la această excepţie, nu a explicitat, dat fiind existenţa celor două clauze cu conţinut diferit, cuprinse în convenţie şi în contractul de închiriere încheiat ulterior convenţiei, în ce măsură prin litigiul de faţă, se pune în discuţie în principal convenţia din 2002, şi pe cale de consecinţă funcţionează clauza compromisorie.
8. Cu privire la celelalte critici formulate de recurenta pe fondul cauzei, Curtea constată că o serie de aspecte vizând contractul de privatizare a SC C.F.R. T. SA, şi obligaţiile rezultând din acest contract, sunt apărări noi, care nu pot fi formulate în această fază procesuală, distinct faptul că obiectul litigiului îl constituie raporturile de locaţiune stabilite de părţi, iar în contractul de închiriere convenit nu există nici o menţiune cu privire la obligaţii derivând din contractul de privatizare invocat de recurentă.
9. Stabilirea chiriei datorate după expirarea termenului stipulat prin contract, la nivelul celei stabilite prin contract, dacă locatorul rămâne şi e lăsat în posesie, este reglementată de dispoziţiile art. 1437 şi art. 1452 C. civ., dispoziţiile care au fost corect aplicate în cauză.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.F.R. T. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 37 din 27 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3579/2008. Comercial. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3587/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
