ICCJ. Decizia nr. 718/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.718/2008
Dosar nr. 3155/3/2004
Şedinţa publică din 22 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost investit cu soluţionarea cererii reconvenţionale formulată de A.V.A.S. împotriva SC R.I. SA urmare disjungerii dispusă la data de 12 ianuarie 2004 în dosarul nr. 17704/2003 în care reclamanta SC R.I. SA a chemat-o în judecată în acţiunea principală pe pârâta A.P.A.P.S. (devenită A.V.A.S.) solicitându-i instanţei să constate desfiinţarea de drept a contractului de vânzare - cumpărare din 15 martie 2000.
În cererea reconvenţională, precizată, A.V.A.S. a solicitat daune interese în temeiul art. 21 din OG nr. 25/2002 constând în dobândă şi penalităţi de întârziere aferente ratelor 3, 4, 5 şi 6 şi daune cuvenite ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni mai sus numit.
După administrarea probelor, potrivit calculelor şi constatării expertizei în raport de acţiunea precizată prin care s-a solicitat şi aplicarea art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002 precum şi după conexarea dosarului nr. 6571/2004 al Tribunalului Bacău la cauza privind soluţionarea cererii reconvenţionale formulată de A.V.A.S. Bucureşti, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa nr. 894 din 10 martie 2006 prin care a obligat-o pe pârâta din cererea reconvenţională SC R.I. SA la plata sumei de 9.613.644.568 lei reprezentând dobândă aferentă ratelor 4, 5 şi 6 şi penalităţi aferente ratelor 3, 4, 5 şi 6 cu cheltuieli de judecată în sumă de 70.000.000 rol.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut pe de o parte, aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 21 din OG nr. 25/2002, iar pe de altă parte, a clauzelor contractului privind plata ratelor cât şi a sancţiunii asumată de părţi prin clauza penală înserată în convenţie. În legătură cu daunele - interese altele decât cele contractuale, Tribunalul a reţinut că pentru determinarea prejudiciului prevăzut de art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002 pentru perioada analizată a fost determinat activul net contabil înainte de transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi activul net la data desfiinţării contractului, aprecierea fiind făcută, în raport de valoarea negativă a acestuia din urmă.
Împotriva sentinţei nr. 894 din 10 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 3155/3/2004 (fost 535/2004), a declarat apel SC U.M.B. SA, societate rezultată în urma divizării SC R.I. SA, pârâtă care a fost obligată la plată prin sentinţa apelată. Întrucât dosarul a rămas în nelucrare, iar părţile nu au solicitat judecarea în lipsă, judecata apelului a fost suspendată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, la data de 4 septembrie 2007 a luat în discuţie, din oficiu, perimarea judecării apelului şi, ca urmare, prin Decizia nr. 349 din 4 septembrie 2007, a constatat perimat apelul promovat de pârâta SC U.M.B. SA Bacău.
Decizia nr. 349/2007 a fost atacată cu recurs de pârâta SC U.M.B. SA Bacău precum şi de SC U.M.B.C. SA.
Prima recurentă a invocat în sprijinul criticilor aduse sentinţei, care nu au fost încadrate în motivele de casare/modificare, prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., aplicarea din eroare a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ., considerând că instanţa avea obligaţia să-i acorde termen pentru angajarea unui apărător. A mai invocat în sprijinul recursului şi necomunicarea încheierii de suspendare acesta din urmă constituind un motiv care a împiedicat-o să stăruie în judecarea procesului. In aceste condiţii, a mai arătat autoarea, în mod greşit instanţa nu i-a acordat un termen pentru a proba că a fost împiedicată să continue judecata. Faţă de aceste motive, recurenta SC U.M.B. SA Bacău s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
Cea de-a doua recurentă SC U.M.B.C. SA a arătat mai întâi că SC R.I. SA Bacău s-a divizat în patru societăţi comerciale, că are cunoştinţă despre apelul declarat de SC U.M.B. SA, precum şi despre suspendarea judecării apelului. A considerat însă că suspendarea nu este legală întrucât instanţa nu i-a comunicat şi SC U.M.B.C. SA încheierea de suspendare prin care a făcut aplicarea art. 242 alin. (2) C. proc. civ. În continuare a arătat că după divizarea SC R.I. SA, SC U.M.B. SA rezultată în urma divizării a cesionat creanţa în portofoliul SC U.M.B.C. SA Bacău.
Faţă de aceste critici şi pentru a se îndeplini procedura cu toate societăţile rezultate din divizare, invocând şi dispoziţiile art. 250 C. proc. civ., recurenta SC U.M.B.C. SA a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Intimata A.V.A.S. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului apreciind că nu sunt motive care să justifice suspendarea termenului de perimare. A considerat că, dimpotrivă, instanţa a făcut o corectă aplicare a art. 248 C. proc. civ. şi că recurentele nu pot invoca faptul că nu au avut posibilitatea de informare asupra măsurilor luate de instanţă în legătură cu litigiul dedus judecăţii faţă de posibilităţile de informare puse la dispoziţiile părţilor.
Recursul declarat de SC U.M.B. SA este nefondat pentru următoarele considerente:
Examinarea recursului sub aspectele criticate impune mai întâi câteva consideraţii legate de buna-credinţă în exercitarea drepturilor procedurale precum şi în legătură cu îndatoririle părţilor în procesul civil.
Sancţiunile care se aplică în situaţii determinate procedural cum este şi sancţiunea perimării a fost instituită pentru nerespectarea cerinţei de a exista continuitate în desfăşurarea procesului. Altfel spus această sancţiune procedurală intervine pentru a se curma starea de incertitudine creată asupra unor raporturi juridice deduse judecăţii şi are drept consecinţă stingerea procesului în faza în care se găseşte. Sancţiunea procedurală amintită operează şi ca o prezumţie de desistare care se deduce din nestăruinţa părţilor, în termenele prevăzute expres pentru reluarea judecării cauzei. Procedural, consideraţiile de mai sus au în vedere dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. dar şi dispoziţiile art. 129 alin. (1) din acelaşi cod prin care se stabileşte că părţile au îndatorirea, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.
De asemenea ele au obligaţia „să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările„.
Din perspectiva celor două articole menţionate urmează să se examineze criticile care au fost formulate de prima recurentă.
În esenţă, se critică suspendarea din eroare a cauzei, cu alte cuvinte aplicarea greşită a art. 242 alin. (2) C. proc. civ. motivat de faptul că societatea respectivă a cerut instanţei să-i acorde un termen pentru angajarea unui apărător. Afirmaţia se dovedeşte a fi făcută cu nesocotirea art. 156 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare în baza unei cereri, temeinic motivată. Recurenta nu a ţinut seama de faptul că anterior suspendării cererii conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ., apelanta SC U.M.B. SA Bacău, recurentă în acest dosar a beneficiat de un termen pentru lipsă de apărare. În aceste condiţii se demonstrează că afirmaţia recurentei nesocoteşte şi art. 723 C. proc. civ. prin care se cere ca părţile să-şi exercite cu bună-credinţă drepturile procesuale.
În acest sens corect instanţa de apel a stabilit că pentru a doua cerere formulată, pentru acelaşi motiv nu sunt îndeplinite cerinţele art. 156 C. proc. civ.
În contextul arătat aplicarea art. 242 pct. 2 C. proc. civ. era impusă de faptul că părţile nu s-au înfăţişat la strigarea pricinii cât şi de faptul că nu au solicitat judecarea în lipsă. Prin urmare aplicarea art. 242 pct. 2 C. proc. civ. nu era „ o facultate" pentru instanţă ci o obligaţie impusă de caracterul imperativ al normei, astfel că judecata trebuia suspendată fără a se mai îndeplini alte acte de procedură. Existenţa la dosar a unei cereri din partea apelantei nu poate obliga instanţa să se conformeze acestei cereri mai ales în condiţiile în care aceasta a nesocotit dispoziţiile procedurale mai sus arătate.
În ce priveşte motivul de împiedicare invocat de recurentă în lipsa căruia ar fi putut să stăruie în judecarea procesului, Curtea va reţine că nu au fost invocate motive de împiedicare mai presus de voinţa sa, respectiv o cauză neimputabilă părţii.
În sprijinul concluziei că recurenta avea la dispoziţie termenul de 6 luni în care putea să săvârşească acte procedurale în scopul de a se relua judecata sunt prevederile art. 2441 C. proc. civ., potrivit cărora recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului. În acelaşi termen partea avea posibilitatea conferită de lege de a solicita repunerea pe rol a cauzei. Această concluzie se bazează şi pe prevederile anterior analizate care se referă la obligaţia părţilor de a urmări continuitatea desfăşurării procesului cât şi pe faptul că recursul poate fi declarat oricând după suspendarepână la împlinirea termenului de perimare. Întrucât comunicarea încheierii de suspendare nu marchează în situaţia art. 242 alin. (2) raportat la art. 2441 C. proc. civ., momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac, critica privind existenţa impedimentului în exercitarea dreptului privind continuarea procesului nu va fi reţinută.
În speţă, aşa cum s-a mai arătat recurenta nu a fost împiedicatăsă-şi exercite drepturile procedurale din motive mai presus de voinţa sa, iar aplicarea art. 250 alin. (3) C. proc. civ. invocat presupune dovada faptului împiedicării . Nu în ultimul rând în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă în această materie că termenul de recurs curge de la comunicare şi având în vedere că motivarea sentinţei de perimare putea servi doar la cunoaşterea considerentelor în scopul motivării căii de atac a recursului nu poate fi reţinută vreo împiedicare în exercitarea drepturilor procesuale mai presus de voinţa recurentei câtă vreme nu s-a pus în discuţie vreun motiv de nulitate în legătură cu această cale de atac.
Stabilirea împrejurării care a împiedicat partea interesată să stăruie în judecată, respectiv dacă aceasta este sau nu mai presus de voinţa părţii este o chestiune de fapt care se apreciază de instanţă şi în orice caz aceste împrejurări privesc momentul suspendării şi nicidecum momente ulterioare luării acestei măsuri. Or, aşa cum s-a arătat anterior neacordarea termenului pentru lipsă de apărare, cerere respinsă pentru neîndeplinirea art. 156 C. proc. civ., nu poate constitui un fapt mai presus de voinţa recurentei care să o împiedice să stăruie în judecată.
În fine, critica privind neacordarea termenului pentru prezentarea dovezilor de împiedicare nu va fi reţinută întrucât din sentinţa recurată nu rezultă că s-au pus concluzii în legătură cu posibile probe în justificarea motivului pentru care cauza a rămas în nelucrare.
Aşa fiind, în lipsa unor motive de nelegalitate, soluţia criticată va fi menţinută, iar recursul declarat de SC U.M.B. SA, conform art. 312 C. proc. civ., va fi respins.
2. Recursul declarat de SC U.M.B.C. SA va fi respins ca inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 128 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate pot exercita căile de atac „ în condiţiile legii ". Dispoziţiile procedurale, aplicabile în speţă, recunosc dreptul la recurs, ca drept general însă exerciţiul acestei căi de atac extraordinare presupune o identitate între subiectul recursului şi acela care are vocaţia să exercite dreptul recunoscut de lege. Cu alte cuvinte sunt subiecte ale recursului părţile care au participat la proces ca reclamante sau ca pârâte la judecata în fond sau în apel. Pe lângă alte cerinţe care legitimează dreptul la recurs, calitatea de parte în proces este esenţială. Din acest punct de vedere este de observat că cel de-al doilea recurent nu a fost parte la fond sau în apel, iar perimarea apelului s-a pronunţat numai faţă de societatea care a declarat apel, (în contradictoriu cu reclamanta A.V.A.S.) rezultată din divizarea societăţii pârâte SC R.I. SA.
Afirmaţia recurentei SC U.M.B.C. SA potrivit căreia pârâta chemată în judecată s-a divizat şi că din această procedură au rezultat patru societăţi nu a fost dovedită în faţa instanţei de apel pentru a se legitima procesual. Această dovadă nu a fost făcută nici în recurs, astfel că afirmaţia potrivit căreia a preluat portofoliul drepturilor şi obligaţiilor primei recurente nu poate fi reţinută.
În alţi termeni, această recurentă nu şi-a demonstrat calitatea de succesor cu titlu universal sau particular cu privire la drepturile născute din raportul juridic dedus judecăţii şi ca urmare nu se legitimează procesual pentru exercitarea căii de atac a recursului. În esenţă, faţă de cele ce preced se va reţine că recurenta nu este subiect al recursului şi ca atare nu are nici vocaţia să exercite această cale de atac.
În consecinţă, faţă de cele ce preced conform art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de SC U.M.B.C. SA va fi respins ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC U.M.B. SA Bacău împotriva deciziei comerciale nr. 349 din 4 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de SC U.M.B.C. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 716/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 719/2008. Comercial → |
|---|
