ICCJ. Decizia nr. 722/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 722/2008
Dosar nr. 1745/62/2007
Şedinţa publică din 22 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov reclamantul Baroul Braşov a chemat în judecată pârâta SC R.C.C. SRL Braşov şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie declarată nulitatea societăţii pârâte în raport de caracterul ilicit al obiectului său de activitate, desemnarea unui lichidator conform prevederilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, modificată şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că în obiectul său de activitate pârâta a inclus şi activităţi de consultanţă juridică şi că astfel a încălcat prevederile Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat cât şi ale Legii nr. 514/2003 privind exercitarea profesiei de consilier juridic. Toate aceste activităţi, potrivit reclamantului, nu constituie fapte de comerţ, iar introducerea lor în obiectul de activitate al unei societăţi comerciale contravine Codului comercial art. 3 şi celor două acte normative mai sus menţionate. În drept au mai fost invocate dispoziţiile art. 58, art. 7 şi art. 5 lit. c) din Legea nr. 31/1990 potrivit căruia nulitatea unei societăţi comerciale se poate cere atunci când obiectul său de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice.
Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 2404/C din 21 mai 2007 a respins acţiunea ca rămasă fără obiect, întrucât a constatat că până la prima zi de înfăţişare, pârâta şi-a modificat obiectul de activitate înlăturând activitatea de consultanţă juridică. Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, Tribunalul a apreciat că în raport de prevederile art. 275 C. proc. civ. conduita pârâtei care şi-a modificat obiectul de activitate până la primul termen de judecată, echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor de natură să o exonereze de plata cheltuielilor de judecată.
Apelul declarat de reclamantul Baroul Braşov, care viza sentinţa numai în partea care privea neacordarea cheltuielilor, a fost respins prin Decizia nr. 127/AP din 11 septembrie 2007 de către Curtea de Apel Braşov.
Răspunzând criticilor formulate, curtea de apel constată că dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea în cauză, urmare a recunoaşterii de către pârâtă a pretenţiilor reclamantului. Mai mult, a reţinut instanţa de apel, pârâta până la prima zi de înfăţişare a executat obligaţia de a modifica actul constitutiv. În aceste condiţii Curtea a apreciat că pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată pentru acest motiv dar şi datorită faptului că acţiunea reclamantului a fost respinsă. Au fost înlăturate prin aceeaşi decizie şi criticile potrivit cărora în cauză societatea era de drept în întârziere în conformitate cu art. 43 şi art. 56 C. com., motivat de faptul că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile decât acţiunilor în care sunt puse în discuţie pretenţii evaluabile în bani, purtătoare de dobânzi. S-a respins şi critica privind existenţa culpei pârâtei încă din momentul autorizării societăţii motivat de faptul că până la modificarea actului constitutiv autorizarea societăţii a fost efectuată pe baza încheierii judecătorului delegat care se bucură de autoritatea lucrului judecat.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamantul Baroul Braşov a declarat recurs solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., pentru a susţine nelegalitatea deciziei în partea care priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ.
În argumentarea acestei nelegalităţi, recurentul a susţinut că:
- societatea pârâtă a fost pusă în întârziere prin publicarea în Monitorul Oficial a deciziei nr. 22 din 12 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia cererile de autorizare, constituire şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile;
- art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, încă de la data intrării în vigoare a stabilit că persoanele fizice sau juridice autorizate în baza altor acte normative care îşi desfăşoară activitatea de consultanţă juridică îşi încetează de drept activitatea;
- prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ. creează o situaţie discriminatorie a avocaţilor faţă de alte persoane auxiliare instanţei de judecată (experţi, interpreţi, executori) întrucât numai în cazul avocaţilor instanţa nu poate cenzura onorariile;
- dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. nu au aplicabilitate în cauză întrucât introducerea acţiunii a fost determinată de culpa pârâtei care şi-a stabilit un obiect de activitate ilicit;
- punerea în întârziere a societăţii pârâte nu se impunea având în vedere că acţiunea nu avea ca obiect executarea unor obligaţii, iar dacă s-ar considera că punerea în întârziere s-ar impune, faţă de natura comercială a litigiului, pârâta era de drept în întârziere.
Recursul este nefondat.
Înainte de a trece la examinarea criticilor evocate de recurent trebuie lămurit obiectul cererii care s-a dedus spre soluţionare primei instanţe. În acest sens trebuie reţinut că acţiunea îşi are izvorul în prevederile Legii nr. 31/1990, art. 56 lit. c) şi nu constituie o acţiune în pretenţii pentru ca debitoarea să fie de drept în întârziere în sensul art. 43 C. com. Deşi dispoziţiile menţionate care au constituit temeiul acţiunii se găsesc într-o lege care reglementează „societăţile comerciale", obiectul acţiunii nu se referă la obligaţii comerciale de natură patrimonială aşa încât şi din acest punct de vedere nu se poate reţine susţinerea potrivit căreia pârâta intimată era de drept în întârziere. Prin urmare, în raport de această precizare prima critică în legătură cu faptul că în speţă debitorul obligaţiei dedusă judecăţii era de drept în întârziere va fi respinsă.
Argumentele recurentului întemeiate pe caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 12 iunie 2006 cu privire la inadmisibilitatea cererilor de autorizare a societăţilor comerciale având ca obiect consultanţă juridică, precum şi cele vizând unele prevederi din Legea nr. 51/1995, sunt lipsite de relevanţă juridică pentru soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ele constituind argumente de drept material, de fond pentru justificarea îndreptăţirii cererii în nulitate formulată şi care au fost recunoscute de societatea pârâtă prin actul adiţional consimţit, de intrare în legalitate sub aspectul obiectului său principal de activitate.
Chestiunea aplicării dispoziţiilor procedurale privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost abordată în această speţă prin negarea aplicării art. 275 C. proc. civ. la care s-a referit instanţa de apel. Potrivit recurentului în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. care se întemeiază pe culpa procesuală. Recurenta a considerat că pârâta s-a aflat în culpă procesuală de la momentul înmatriculării societăţii cu un obiect de activitate contrar legii.
Critica nu va fi reţinută întrucât „culpa procesuală" este legată de declanşarea unui proces iar „a cădea în pretenţii" în sensul art. 274 C. proc. civ. înseamnă a pierde procesul. Cu alte cuvinte textul se referă la o atitudine procesuală pasivă şi nu la situaţii în general culpabile apreciate din punct de vedere al litigiului supus spre rezolvare instanţei de fond. În consecinţă faţă de soluţia adoptată, în mod corect instanţa de apel s-a oprit asupra prevederilor art. 275 C. proc. civ. care se referă la situaţia particulară a pârâtei care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului. În aplicarea acestor prevederi s-a verificat ipoteza a doua a art. 275 C. proc. civ. care se referă la punerea în întârziere a debitorului obligaţiei înainte de chemarea în judecată.
Prin urmare, pentru a înlătura regula stabilită de acest text potrivit căruia pârâtul nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată dacă a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, instanţa a examinat excepţia privind punerea în întârziere înainte de chemarea în judecată. Din acest punct de vedere este de observat că până la prima zi de înfăţişare a fost modificat obiectul de activitate ceea ce echivalează cu o recunoaştere efectivă a pretenţiilor reclamantului, iar pârâtul nu era de drept în întârziere şi nici nu a fost pus în întârziere de reclamant, care nu şi-a anunţat intenţia de a declanşa un litigiu în cazul neexecutării de bunăvoie a obligaţiei.
Critica în legătură cu intervenţia instanţei în contractul de asistenţă juridică printr-o apreciere a muncii avocatului, care se referă la prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu are legătură cu litigiul pentru că în cazul de faţă cheltuielile de judecată nu au fost acordate întrucât s-a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele legale. Prin urmare nefiind vorba de o reducere a cheltuielilor de judecată susţinerile recurentului nu au suport în această speţă. Problema aplicării de principiu a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost dezlegată de Curtea Constituţională prin mai multe decizii care au făcut trimitere şi la jurisprudenţa C.E.D.O. Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale se recuperează numai în măsura în care „au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil". Cu referire la discriminarea între experţi şi avocaţi, Curtea Constituţională referindu-se la dispoziţiile legale amintite a statuat prin Decizia nr. 492/2006 că între cele două categorii de liber profesionişti, dispoziţiile procedurale nu creează nicio discriminare.
Mai trebuie precizat că interdicţia din Legea nr. 51/1995 privind desfăşurarea activităţii de consultanţă care se referă la autorizări anterioare apariţiei legii, nu poate fi primită în termenii propuşi de recurent câtă vreme în Legea nr. 31/1990 există o reglementare specială pentru constituirea societăţilor comerciale cu nerespectarea dispoziţiilor legale care deschid calea acţiunii în anularea societăţii, urmată de altfel de recurent.
În consecinţă, faţă de cele ce preced potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Baroul Braşov împotriva deciziei nr. 127/AP din 11 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 721/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 779/2008. Comercial → |
|---|
