ICCJ. Decizia nr. 990/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 990/2008
Dosar nr. 7201/3/2006
Şedinţa publică de la 11 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1373 din 25 martie 2005 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia prematurităţii acţiunii şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC B. SA împotriva pârâtei SC U. SA ca prematur introdusă, faţă de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
S-a reţinut de către instanţă că, raportat la obiectul cererii - obligarea pârâtei la plata sumei de 923.193.929 lei, reprezentând contravaloarea chiriei şi penalităţi de întârziere, cu rezilierea contractului din 1998 şi restituirea utilajelor consemnate în lista de inventariere din 2003 - reclamanta avea obligaţia de a da curs procedurii concilierii directe prealabile formulării cererii în instanţă.
Neefectuându-se această procedură prealabilă s-a constatat că acţiunea este prematur formulată.
Prin Decizia nr. 794 din 2 decembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC B. SA, s-a desfiinţat hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatându-se că s-a reţinut greşit neefectuarea procedurii prealabile, în situaţia în care pârâta a fost invitată la conciliere însă nu s-a prezentat, existând dovezi depuse la dosar în acest sens.
Rejudecând cauza pe fond, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a comercială, a pronunţat sentinţa nr. 4124 din 26 martie 2007 prin care a admis în parte acţiunea precizată, în sensul că a dispus rezilierea contractului de închiriere din 1998 şi restituirea a 7 utilaje de construcţii individualizate la fila 51 din dosar, obligând pârâta la plata sumei de 10.893,7 lei debit şi 10.893,7 lei penalităţi aferente.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a făcut dovada faptului că între părţi s-a derulat un contract ce a avut ca obiect prestaţiile efectuate de furnizorul SC B. SA, beneficiarului SC U. SA, cu mijloacele sale de mecanizare, pârâtei aparţinându-i culpa în neexecutarea obligaţiilor asumate, fapt de natură a atrage rezilierea contractului conform pactului comisoriu de gr.II şi dispoziţiile art. 1020 - 1021 C. civ.
Din probele administrate s-a mai constatat că dintr-un număr de 13 utilaje închiriate s-a restituit un număr de 6 utilaje, urmând a fi restituite două circulare, mac. fereastră, mac. pionier, malaxor mortar, mas. fasonat ab. şi mas. de tăiat ab.
Cu privire la debitul reprezentând contravaloarea chiriei utilajelor pentru perioada aprilie - septembrie 2002, coroborându-se concluziile raportului de expertiză cu actele dosarului s-a considerat ca fiind datorat de pârâtă ca, de altfel şi penalităţile de întârziere în decontare, reţinându-se că în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/1992 republicată nu pot depăşi valoarea debitului principal, aceea de 10.893,7 lei.
Apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 457 din 18 octombrie 2007 dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a admis în tot acţiunea precizată cu obligarea pârâtei la plata sumei de 146.835 lei către reclamantă, reprezentând penalităţi contractuale de întârziere calculate de la scadenţa obligaţiei de plată şi până la 13 martie 2006.
În considerente, instanţa apelului a reţinut şi motivat următoarele:
- Prin clauza penală de la art. 6 din contract s-a convenit ca partea în întârziere pentru neplata facturii să suporte penalităţi de întârziere de 1% prin raportare la dobânda aferentă creditului bancar echivalentul sumei neplătite, iar dată fiind forţa convenţiilor, conform art. 969 C. civ., această clauză produce efecte şi angajează părţile cu putere de lege.
- Pentru facturile restante la plata aşa cum au fost identificate sub aspectul lichidării şi scadenţei în raport de expertiză, pârâta datorează cumulat cu debitul principal, şi penalitatea contractuală de întârziere calculată de la scadenţă şi până la 13 martie 2006, contravaloarea acestuia ridicându-se la 146.836 lei.
- S-a constatat că prima instanţă a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 72/1992 abrogată prin art. 11 lit. c) din O.U.G. nr. 10/1997, depăşind principiul „tempus regit actum”, în situaţia în care - la data contractului - aceste prevederi nu puteau fi aplicate, fiind abrogate, motiv pentru care deveneau aplicabile dispoziţiile generale conţinute de art. 1096 alin. (2) C. proc. civ.
- Instanţa de apel a mai reţinut că părţile au determinat câtimea penalităţii prin raportare la criteriul dobânzii bancare la credite situaţie ce dovedeşte intenţia lor şi faptul că determinarea acestei cote a fost luată în dezbaterea comună din perioada negocierilor.
- Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC U. SA care a invocat nelegalitatea acesteia prin raportare la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând şi susţinând următoarele:
- Instanţa apelului a omis să analizeze apărarea sa în legătură cu aplicarea, în cauză, a prevederilor Legii nr. 469/2002 adoptată în timpul executării contractului şi de imediată aplicare.
Recurenta susţine că, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 conform cu care, cuantumul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat altfel, sunt aplicabile în cazul contractului din 1998 dedus judecăţii.
- În mod greşit au fost aplicate prevederile art. 6 cap. III din contract care condiţionează perceperea penalităţilor de angajarea unui credit bancar care să fi avut drept scop acoperirea prejudiciului ce s-ar fi produs prin neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a preţului contractului.
Se consideră că perceperea penalităţilor în cuantumul solicitat de reclamantă ar fi devenit admisibilă numai în condiţiile în care reclamanta dovedea că ar fi contractat un asemenea credit care să fie egal cu valoarea neîncasată.
3. Recurenta invocă nelegalitatea clauzei cuprinsă în art. 9 din contract conform cu care - în situaţia neachitării sumelor datorate de beneficiarul prestaţiilor, în termen de 30 de zile de la facturarea şi comunicarea lor de către proprietarul prestator, beneficiarul este de drept în întârziere conform art. 1079 C. civ., datorând penalităţi de întârziere de 1% pe zi la aceste sume.
Susţine că această clauză este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri întrucât echivalează cu o dobândă enormă de 365% pe an, astfel că penalităţile trebuie să fie calculate conform Legii nr. 469/2002.
- Instanţa nu a avut în vedere că există neconcordanţă între cererea introductivă şi cererea precizatoare cu privire la numărul de utilaje ce au făcut obiectul contractului, faptul că reclamanta şi-a retras 6 din cele 13 utilaje, iar facturile au fost emise pentru 13 utilaje, facturi pentru care nu s-a făcut dovada că au fost primite sub semnătură autorizată.
Recursul este nefondat.
- Este adevărat că, în principiu, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, totalul penalităţilor de întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate numai că, aceste prevederi nu-şi găsesc aplicarea în cauza de faţă.
Actul normativ invocat a intrat în vigoare în august 2002, iar contractul părţilor a fost încheiat în anul 1998 situaţie ce face ca prevederile actului invocat să nu aibă aplicabilitate la convenţia părţilor pentru că s-ar înfrânge principiul neretroactivităţii efectelor legii, respectiv, acela al aplicării acesteia în viitor şi nu pentru raporturile ce au luat naştere anterior intrării sale în vigoare.
- Nu poate fi primită nici critica ce vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 6 din contract, reţinându-se corect că prin această clauză părţile au determinat câtimea penalităţilor prin raportare la criteriul dobânzii bancare la credite ceea ce dovedeşte intenţia acestora în acest sens.
- Pentru prima dată, pârâta invocă în această cale de atac, în apărare, nelegalitatea clauzei cuprinsă în art. 9 din contract, considerând că este contrară ordinii publice şi bunurilor moravuri însă argumentele folosite în susţinerea acesteia se reduc la situaţii de fapt ce vizează cuantumul penalităţilor motiv pentru care nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.
- Cu privire la ultima critică, Înalta Curte constată că vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul controlului judiciar în faţa instanţei de recurs, în raport de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, se constată că decizia atacată este la adăpost de orice critici motiv pentru care urmează a fi menţinută ca legală prin respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC U. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 457 din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 983/2008. Comercial. Nulitate act juridic.... | ICCJ. Decizia nr. 2977/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
