ICCJ. Decizia nr. 1071/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1071/2009
Dosar nr. 41304/3/200.
Şedinţa publică din 31 martie 2009
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 noiembrie 2007, reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a solicitat obligarea pârâtei SC V. SA Bucureşti la plata sumelor de 581.300 lei reprezentând fond de restructurare, 322.807,74 lei penalităţi de întârziere şi 11.953,20 lei dobândă şi plata în continuare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi dobânzi până la plata integrală a sumei datorate cu titlu de rate.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că, în temeiul convenţiilor nr. 11727 din 2 februarie 1994, 266 din 5 iulie 1995 şi 1272 din 28 noiembrie 1996 pârâta a beneficiat de fonduri de restructurare prin retehnologizare în cuantum total de 581.300 lei. Prin convenţia cu nr. 139 din 30 aprilie 2004, restituirea acestei sume a fost eşalonată în trei rate egale, scadente la 31 decembrie 2004, 31 decembrie 2005, respectiv la 31 decembrie 2006. Pentru fiecare din aceste rate, pârâta urma să plătească dobânda aferentă în cuantum egal cu dobânda de referinţă a B.N.R. S-a convenit ca, pentru neplata la scadenţă, pârâta să plătească penalităţi egale cu dobânzile percepute pentru neplata la termen a creanţelor bugetare.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 399 din 14 ianuarie 2008 a admis acţiunea reclamantei A.V.A.S. Bucureşti şi a obligat pârâta SC V. SA Bucureşti la plata următoarelor sume: 581.300 lei fonduri de restructurare nerestituite; 211.953,20 lei penalităţi de întârziere şi 211.953,20 lei dobânzi.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta să plătească reclamantei, începând cu 23 noiembrie 2007, dobânda egală cu dobânda de referinţă a B.N.R. şi penalităţi egale cu dobânzile pentru neplata la termen a creanţelor bugetare, ambele calculate la suma de 581.300 lei, până la achitarea acestei sume.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că pârâta nu a făcut dovada plăţii debitului pretins de reclamantă potrivit convenţiei dintre părţi nr. 139 din 30 aprilie 2004.
Împotriva sentinţei menţionată a formulat apel reclamanta A.V.A.S., la data de 18 martie 2008 iar la data de 23 mai 2008 pârâta SC V. SA Bucureşti a formulat cerere de aderare la apelul principal prin care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile nr. 399 din 14 ianuarie 2008 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
La data de 27 mai 2008 pârâta SC V. SA a depus motive de apel, prin care a menţionat că instanţa nu i-a respectat dreptul la apărare, că dosarul nu a fost soluţionat la fond, respectiv nu s-au administrat probe, ci a fost soluţionat numai pe baza cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă deci nu a fost respectat principiul rolului activ al judecătorului şi nu s-a încercat aflarea adevărului în cauză
Ulterior şi anume la 20 iunie 2008, pârâta a depus cerere precizatoare a cererii de aderare la apelul principal, prin care a menţionat că apelul formulat este numai împotriva capătului de cerere prin care s-au acordat penalităţile de întârziere, la sumele solicitate iniţial, sume ce reprezentau fonduri de restructurare.
În motivare, pârâta a arătat că pe calea apelului contestă numai suma de bani reprezentând penalităţi de întârziere, deoarece aşa cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 privind recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006, „clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".
In justificarea acestui punct de vedere apelanta - pârâtă a arătat că în raport de prevederile Legii nr. 313/1979 care nu au fost abrogată şi nu a căzut în desuetudine, clauza penală în contractele de împrumut este interzisă.
Reclamanta A.V.A.S. Bucureşti la data de 24 iunie 2008 a depus la dosar motivele de apel, criticând sentinţa de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului reclamanta a arătat că potrivit art. 3 din Convenţia nr. 139 din 30 aprilie 2004 încheiată cu apelanta-pârâtă „în caz de neplată a unei rate la scadenţă, debitorul va plăti creditorului, pe perioada de la data scadenţei şi data plăţii efective, o penalitate la nivelul dobânzilor percepute pentru neplata la termen a creanţelor bugetare, pentru fiecare zi de întârziere, calculată la valoarea sumei neachitate".
Apelanta-reclamantă a mai arătat că valoarea penalităţilor de întârziere nu poate fi aceeaşi cu dobânzile solicitate, în speţă cu suma de 211.953 lei, modalitatea de calcul fiind diferită.
O altă critică adusă sentinţei are în vedere obligarea apelantei-pârâtă la plata în continuare a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere începând cu 23 noiembrie 2007 şi reclamanta menţionează că de fapt data corectă de la care începe obligaţia de plată în continuare este data de 31 august 2007 şi nu 23 noiembrie 2007.
Pentru motivele invocate reclamanta a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 322.807,74 penalităţi de întârziere calculate până la 31 august 2007, precum şi obligarea la plata în continuare a acestora, până la achitarea integrală a ratelor scadente.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 408 din 23 septembrie 2008 a admis excepţia tardivităţii depunerii motivelor de apel de către apelanta-reclamantă A.V.A.S. Bucureşti şi a constatat decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a mai depune motive de apel.
Prin aceeaşi decizie a respins apelul reclamantei A.V.A.S. ca nefondat.
A admis excepţia tardivităţii depunerii precizării cererii de aderare la apel de către intimata SC V. SA şi a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a completa cererea de aderare la apel.
A respins cererea de aderare formulată de apelanta SC V. SA Bucureşti ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că cererea de apel a reclamantei A.V.A.S. a fost depusă în termen legal, dar motivele de apel depuse la termenul fixat pentru data de 21 iunie 2008 au fost tardiv depuse, deoarece prima zi de înfăţişare a fost la termenul fixat pentru data de 27 mai 2008.
Cu privire la fondul cauzei, având în vedere prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că apelanta - reclamantă prin cererea introductivă de instanţă nu a precizat data de la care a solicitat plata în continuare a penalităţilor de întârziere şi a dobânzii, deci obiectul acţiunii nu a fost clar, determinat pe capete de cerere.
S-a mai reţinut că art. 3 din Convenţia nr. 139 din 30 septembrie 2004 relevă că părţile au stabilit expres că în caz de neplată a unei rate la scadenţă, pârâta va plăti o penalitate egală cu nivelul dobânzilor percepute pentru neplata la termen a creanţelor bugetare, dar din tabelul cu modul de calcul al penalităţilor de întârziere, nu rezultă data plăţii efective ci numai data scadenţei, definitivă în tabel „data start penalitate" şi de asemeni nu rezultă modul de calcul al penalităţilor raportat la data scadenţei şi data plăţii efective, respectiv a procentelor aplicate, a temeiului legal care le reglementează, astfel că în aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
Cu privire la cererea de aderare la apelul precizat, s-a reţinut că a fost depusă în termen legal şi anume până la prima zi de înfăţişare dar precizările cererii de aderare la apelul principal au fost depuse tardiv, după împlinirea termenului şi deci instanţa de apel a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. şi a constatat că apelanta-pârâtă este decăzută din dreptul de a completa cererea de aderare la apel cu motive noi.
Analizând cererea de aderare la apel depusă iniţial, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a criticat pretenţiile deduse judecăţii ci numai împrejurarea că instanţa de fond nu i-a admis cererea pentru lipsă de apărare sau cel puţin cererea de amânare a pronunţării, pentru a-i da posibilitatea să depună concluzii scrise.
Împotriva deciziei pronunţate în apel reclamanta A.V.A.S. Bucureşti şi pârâta SC V. SA Bucureşti au declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs invocate, reclamanta a arătat că instanţa de apel în motivarea soluţiei de respingere a apelului său a reţinut că în cererea introductivă de instanţă nu a precizat data de la care a solicitat plata în continuare a penalităţilor de întârziere şi a dobânzii şi deci instanţa de fond a pronunţat o soluţie având în vedere o cerere cu obiect incomplet în privinţa datei pentru penalităţile pretinse de apelantă pe viitor şi un minim de probe, între care şi un tabel insuficient de clar.
Recurenta - reclamantă menţionează că a investit instanţa de judecată cu soluţionarea cererii de chemare în judecată al cărui obiect a îndeplinit cerinţele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 322.807,74 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi obligarea pârâtei la plata în continuare a acestora până la achitarea debitului principal, astfel că motivarea instanţei de apel nu poate fi primită deoarece instanţa avea obligaţia să studieze conţinutul cererii de chemare în judecată pentru a pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.
Recurenta a mai arătat că în situaţia în care instanţa nu era lămurită asupra calculului depus, în virtutea rolului activ, consfinţit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. se impunea să pună în vedere părţii, să depună un calcul lămuritor.
Prin motivele de recurs invocate, reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului său, modificarea în parte a sentinţei nr. 399 din 14 ianuarie 2008 pronunţată de tribunal şi obligarea pârâtei la plata sumei de 322.807,74 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 31 august 2007, precum şi obligarea la plata în continuare a dobânzii şi a penalităţilor de întârziere, până la achitarea debitului principal.
În drept reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Pârâta, prin recursul său, a criticat Decizia atacată pentru nelegalitate şi a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incident pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Cu privire la cererea de aderare la apelul reclamantei a arătat că instanţa de apel la primul termen de judecată, (27 mai 2008) i-a pus în vedere să precizeze această cerere, şi cum s-a conformat obligaţiei, apreciază că nu se putea reţine tardivitatea cererii de aderare la apel.
Printr-un alt motiv de recurs, pârâta reia critica privind respingerea cererii de amânare în vederea angajării unui avocat de către instanţa de fond şi faţă de motivarea instanţei de apel, că dispoziţiile art. 156 C. proc. civ. lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze asupra necesităţii acordării termenului, consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţie, care, consacră garantarea dreptului la apărare şi prevederile art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la fondul cauzei pârâta a arătat că penalităţile de întârziere au fost acordate nejustificat, în condiţiile în care la debitul stabilit s-au adăugat pe lângă dobânda legală şi penalităţile de întârziere, nesocotindu-se Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind un recurs în interesul legii, conform căreia nu se cumulează dobânda cu penalitatea.
Recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului şi în principal modificarea deciziei, în sensul respingerii petitului privind acordarea penalităţilor de întârziere, în secundar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursurile declarate în cauză nu sunt fondate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul reclamantei, Înalta Curte apreciază că nu este fondată critica privind diminuarea penalităţilor de întârziere solicitate prin petitul cererii de chemare în judecată cât şi schimbarea datei până la care a fost calculată suma datorată cu acest titlu, având în vedere că instanţa de apel, corect a reţinut faptul că reclamanta în cererea introductivă de instanţă, nu a precizat data de la care a solicitat plata în continuare a penalităţilor de întârziere şi a dobânzii, iar tabelul cu modul de calcul al acestora, nu cuprinde data scadenţei şi data plăţii efective, procentele aplicate şi temeiurile legale care le reglementează.
I. Cu privire la recursul pârâtei, Înalta Curte constată că nu este fondat, deoarece critica privind admiterea excepţiei tardivităţii depunerii precizării cererii de aderare la apel, nu poate fi primită instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 293 şi art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Astfel, potrivit textelor menţionate cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfăţişare iar aceasta trebuie să cuprindă sub sancţiunea decăderii motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. In cauza de faţă cererea de aderare la apel motivată s-a depus în termenul legal, până la termenul din 27 mai 2008 care constituie din perspectiva art. 134 C. proc. civ. prima zi de înfăţişare, aşa încât în mod corect instanţa a procedat numai la analiza acesteia iar nu şi a precizării la cererea de aderare care conţine noi motive dar care nu a fost depusă în termenul legal, fiind fără relevanţă asupra soluţiei măsura dispusă de instanţă cu privire la depunerea precizărilor condiţionată de neclaritatea motivelor.
Nu este fondată nici critica privind confirmarea de către instanţa de apel a soluţiei judecătorului fondului de neacordare a unui nou termen la judecata în fond. Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 7204 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că recurenta - pârâtă a fost citată cu menţiunea de a depune întâmpinare pentru termenul din 14 ianuarie 2008, citaţie pe care aceasta a primit-o la 3 decembrie 2007, aşa încât intervalul de 5 zile prevăzut de lege fiind cu mult depăşit, pârâta a avut aproape o lună şi jumătate la dispoziţie pentru a-şi angaja apărător.
Cum potrivit art. 7206 alin. (1) procesele în materie comercială se judecă cu precădere, desfăşurarea lor cu celeritate fiind un imperativ, în mod corect cererea de amânare a fost respinsă în raport de prevederile art. 720 alin. (3) C. proc. civ., garanţiile constituţionale în acord cu cele ale convenţiei europene fiind pe deplin respectate.
In ceea ce priveşte amânarea pronunţării, în situaţia neacordării termenului solicitat, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că măsura nu se impunea cât timp pârâta nu a formulat o astfel de cerere în condiţiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ.
Cât priveşte al treilea motiv de recurs invocat de pârâtă Înalta Curte constată că prin el se critică sentinţa tribunalului cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere, iar nu Decizia, instanţa de apel decăzând pârâta din dreptul de a-şi completa cererea de aderare cu acest motiv.
Înalta Curte faţă de cele ce preced, constatând neîntrunite ipotezele pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind legală, recursurile părţilor, vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu opinie majoritară,
Respinge recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. BUCUREŞTI şi pârâta SC V. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 23 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2009.
Cu opinia separată a d-nei judecător, în sensul că:
Admite recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. BUCUREŞTI şi pârâta SC V. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 23 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelurile declarate împotriva sentinţei nr. 399 din 14 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
OPINIE SEPARATĂ
Contrar opiniei majoritare exprimate consider că, în cauză se impunea admiterea recursurilor declarate de părţi împotriva deciziei, modificarea acesteia în sensul admiterii apelurilor declarate împotriva sentinţei cu consecinţa desfiinţării acesteia şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa fondului pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care vizează încălcarea prevederilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanţa apelului a ignorat prevederile menţionate atunci când a reţinut că prima instanţă a pronunţat o soluţie bazată pe o cerere cu un obiect incomplet, în privinţa datei pentru penalităţile pretinse pe viitor, şi pe un minim de probe între care, un tabel de calcul insuficient de clar.
In exercitarea atribuţiilor sale, ca instanţă de apel, Curtea trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., astfel încât să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere şi să ordone completarea probelor atunci când constată că acestea au fost administrate parţial, tocmai în scopul aflării adevărului în cauză, pe baza stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt şi prin aplicarea corectă a legii.
Este adevărat că potrivit art. 296 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac însă, aceste prevederi îşi găsesc aplicabilitate în situaţia în care există numai apelul unei părţi, nu şi în aceea în care apelul este declarat de două sau mai multe părţi cu interese contrare ori în ipoteza aderării la apel - cum este cazul de faţă.
Cu privire la apelul declarat de pârâta SC V. SA Bucureşti se constată că, în principiu, instanţa anterioară a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 293 şi art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în soluţionarea excepţiei tardivităţii depunerii precizării cererii de aderare la apel, deşi a sancţionat această cerere în condiţiile în care, după depunerea în termen a cererii de aderare la apel (motivată), chiar instanţa, prin încheierea de şedinţă din data de 27 mai 2008, i-a pus în vedere apelantei pârâte să depună la dosar o astfel de precizare, acordând termen pentru ca reclamanta să ia cunoştinţă de conţinutul precizării şi pentru ca pârâta să precizeze motivele de apel pe care înţelege să le susţină (încheierea de şedinţă din 24 iunie 2008).
Critica ce vizează confirmarea de către instanţa apelului a soluţiei date de prima instanţă cererii de amânare, întemeiată de pârâtă pe dispoziţiile art. 156 C. proc. civ. se constată că este fondată.
Astfel, instanţa de apel nu a observat că respingerea cererii de amânare a fost consecinţa sancţionării abuzului de drept al pârâtei, abuz care în concepţia primei instanţe, a constat în faptul că pârâta a invocat un drept în scop contrar celui care a fost recunoscut de legiuitor.
Singurul argument reţinut de instanţă în constatarea abuzului de drept a fost acela că, de la data primirii citaţiei (3 decembrie 2007) şi până la primul termen de judecată stabilit, ar fi existat timp suficient pentru angajarea unui apărător deşi nu există criterii prestabilite în funcţie de care să se poată aprecia timpul necesar angajării unui apărător.
Este adevărat că norma conţinută de art. 156 alin. (1) C. proc. civ. este dispozitivă şi că este facultatea instanţei de a aprecia asupra acordării sau nu a unui nou termen, însă interpretarea şi aplicarea acesteia nu trebuie să conducă la încălcarea garanţiilor drepturilor procesuale ale părţilor.
În cauza dedusă judecăţii, cererea de acordare a unui termen pentru angajarea unui apărător a fost formulată la primul termen de judecată, termen la care cauza a şi fost luată în pronunţare, iar prin calificarea nejustificată a demersului pârâtei ca fiind un abuz de drept, acesteia nu i s-a asigurat garanţia unui proces echitabil.
Cum, una din obligaţiile esenţiale ale instanţei este şi aceea de a asigura respectarea tuturor garanţiilor procesuale, în speţă, asigurarea posibilităţii rezonabile a pârâtei de a-şi formula o apărare calificată, în opinia minoritară se consideră că hotărârea primei instanţe este lovită de nulitate, iar celeritatea impusă de dispoziţiile art. 7206 alin. (1) C. proc. civ. proceselor în materie comercială şi faptul că pârâta a fost citată cu menţiunea de a depune întâmpinare nu sunt în măsură să justifice şi să dea legitimitate modului în care instanţele au înţeles să aplice dispoziţiile art. 156 C. proc. civ. şi nerespectării dreptului la apărare, consfinţit prin legea fundamentală în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la celelalte două motive de recurs se constată că instanţele au procedat în deplină concordanţă cu prevederile art. 156 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care nu a existat o cerere de amânarea a pronunţării din partea pârâtei, iar criticile ce vizează fondul cauzei nu au făcut obiectul cererii de aderare la apel.
Pentru motivele expuse, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se impunea admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelurilor, iar raportat la dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei de fond
| ← ICCJ. Decizia nr. 102/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1093/2009. Comercial → |
|---|
