ICCJ. Decizia nr. 2339/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2339/2009
Dosar nr. 426/1/2009
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3155 din 1 iulie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis acţiunea promovată de reclamanta SC R.T.I. SRL şi s-a dispus obligarea pârâtei SC I. SA la plata sumei de 30.204.480.000 lei (ROL) cu titlu de preţ contractual, 15.603.380.080 lei penalităţi de întârziere şi 523.023.600 lei cheltuieli de judecată.
S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi s-a admis cererea de chemare în garanţie a SC S.P. SRL, care a fost obligată la plata în favoarea pârâtei a sumei de 45.807.860.080 (ROL) despăgubiri şi 481.619.600 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că potrivit contractului dintre părţi, acestea au convenit să condiţioneze predarea-primirea utilajelor de plată în prealabil a avansului în cuantumul şi la termenul stipulat prin art. 4 pârâta neîndeplinindu-şi întocmai obligaţiile asumate achitând în două tranşe doar suma de 89.109 dolari S.U.A. din avansul de 300.000 dolari S.U.A., iar la data de 28 decembrie 2000 a încheiat contractul pentru aceleaşi utilaje cu chemata în garanţie căreia i-a achitat 1.100.000 dolari S.U.A.
Tribunalul a înlăturat apărările pârâtei reţinând din probatoriul administrat că la data încheierii contractului nr. 907 din 10 iulie2000 bunul vândut nu era litigios, acestea devenind litigios din octombrie 2000, reclamanta informând-o pe pârâtă ulterior despre litigii.
În aceste condiţii, în temeiul articolului 969 C. civ., tribunalul a apreciat că este valabil încheiat contractul nr. 907 din 10 decembrie 2000 câtă vreme nu s-a făcut dovada anulării lui şi prin urmare îşi produce efectele, fiind lipsit de relevanţă faptul că, pârâta a intrat în posesia utilajelor în baza contractului încheiat cu chemata în garanţie căreia i-a achitat preţul, situaţie în care pârâta în temeiul articolului 969 C. civ. şi art. 1073 C. civ., este obligată să-şi respecte obligaţiile faţă de reclamantă, nefiind îndreptăţită să invoce culpa reclamantei pentru neredarea utilajelor.
Pentru aceleaşi considerente a fost respinsă şi cererea reconvenţională formulată de SC I. SA.
Asupra cererii de chemare în garanţie, din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat evidenta rea credinţă a chematei în garanţie care, profitând că are acces la utilaje, a încheiat cu SC I. SA contractul nr. 49 din 28 decembrie 2000, drept pentru care a apreciat că pârâta are dreptul să solicite despăgubiri pentru repararea prejudiciul în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ., constatându-se că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta şi chemata în garanţie.
Prin Decizia comercială nr. 502 din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a anulat apelul chematei în garanţie şi cererea de suspendare, ca netimbrate, iar apelul pârâtei a fost respins, ca nefondat, pârâta fiind obligată la plata sumei de 12.360 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante SC R.T.I. SRL Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 7378 din 4 decembrie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie s-a constatat valabilitatea convenţiei încheiată la 18 februarie 2000 între SC R.T.I. SRL Bucureşti şi SC S.P. SRL Tg. Jiu privind vânzarea-cumpărarea bunurilor şi s-a pronunţat hotărârea care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Reţinând Decizia Curţii Supreme de Justiţie şi sentinţa comercială nr. 5536 din 23 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, instanţa de apel a admis că actul încheiat între SC R.T.I. SRL Bucureşti şi SC S.P. SRL Tg. Jiu, la 18 februarie 2000, a fost valabil de la data încheierii lui şi nu la 4 decembrie 2002 cum a susţinut pârâta SC I. SA Bucureşti.
Cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 907 din 10 iulie 2000 a fost respinsă irevocabil, astfel că nu au fost reţinute motivele conform cărora la data vânzării, 10 iulie 2000, reclamanta nu era proprietara bunurilor şi că această calitate a fost dobândită ulterior, la 4 decembrie 2002.
În considerente s-a mai reţinut că a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare nr. 49 din 28 decembrie 2000 dintre pârâtă şi chemata în garanţie, deoarece ambele părţi cunoşteau împrejurarea că dispun de un bun care aparţinea reclamantei SC R.T.I. SRL
S-a reţinut, ca nefondată, susţinerea conform căreia prima instanţă a soluţionat greşit cererea de chemare în garanţie, în sensul că trebuia dispusă obligarea direct în favoarea reclamantei a sumelor datorate de SC S.P. SRL Tg. Jiu, susţinere respinsă în raport de cadrul procesual stabilit de reclamantă şi obiectul cauzei întemeiat pe răspunderea contractuală a SC I. SA Bucureşti, în baza art. 969 şi 1073 C. civ.
Raportat la convenţia părţilor în care s-a stipulat că livrarea bunului se va face după achitarea de către cumpărătoarea SC I. SA Bucureşti a avansului de 300.000 dolari S.U.A., nu a fost reţinut, ca întemeiat, motivul de apel privind posibilitatea obligării pârâtei la plată numai după executarea obligaţiei de livrare.
În privinţa dreptului cumpărătorului de a suspenda plata în temeiul art. 1364 C. civ., Curtea a reţinut că această apărare nu poate fi primită în condiţiile în care apelanta-pârâtă a încheiat contractul nr. 49 din 28 decembrie 2000 cu chemata în garanţie şi deci, nu a aşteptat „până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea". Astfel, pârâta şi-a asumat riscul contractării aceloraşi bunuri cu un terţ.
Cererea reconvenţională a fost respinsă pentru motivele care au stat la baza admiterii acţiunii, cu precizarea că motivele expuse oral şi legate de compensare nu au fost avute în vedere prin prisma art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte apelul şi cererea de suspendare formulate de SC S.P. SRL Tg. Jiu acestea au fost anulate, ca netimbrate, prin aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Nu au fost luate în considerare susţinerile chematei în garanţie formulate prin administratorul judiciar desemnat în procedura insolvenţei prin sentinţa nr. 70 din 6 februarie 2006, cu privire la scutirea de taxe de timbru, considerându-se că aceasta nu operează.
Împotriva deciziei pârâta SC I. SA Bucureşti a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia în întregime, admiterea apelului şi pe fond, respingerea acţiunii şi admiterea cererii reconvenţionale, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta invocă faptul că, deşi a achitat o parte din avans, nu a primit în schimb nici un utilaj din cele care au făcut obiectul contractului nr. 907 din 10 iulie 2000 încheiat cu reclamanta SC R.T.I. SRL Bucureşti, faptul că reclamanta nu a fost titulara dreptului de proprietate asupra activelor, ce au format obiectul contractului, la data încheierii acestuia, ci abia la 4 decembrie 2002 când s-a pronunţat Decizia nr. 7378 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În schimb, la încheierea contractului nr. 49 din 28 decembrie 2000, SC S.P. SRL Tg. Jiu a făcut dovada proprietăţii asupra bunurilor, prin prezentarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 975 din 31 mai 2000 încheiat între SC A. SA Arad şi SC S.P. SRL Tg. Jiu, precum şi Decizia nr. 1818 din 27 noiembrie 2000 a Tribunalului Arad, irevocabilă, prin care era anulată înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară a Judecătoriei Arad.
Recurenta reiterează critica cu privire la necesitatea soluţionării între reclamantă şi chemata în garanţie, în mod direct, a chestiunilor legate de valorificarea bunurilor de către SC S.P. SRL Tg. Jiu şi care ar fi aparţinut SC R.T.I. SRL Bucureşti, întrucât între cele două societăţi există un raport juridic direct constatat prin hotărâri judecătoreşti, cât şi prin documente de la registrul comerţului.
Se mai relevă că, la momentul înstrăinării, reclamanta-vânzătoare a ascuns împrejurarea că bunurile sunt litigioase şi a aflat doar după achitarea primei tranşe de 89.109 dolari S.U.A., din avans.
În fine, criticile se referă inclusiv la cuantumul sumelor la care pârâta a fost obligată în primă instanţă, aflate în neconcordanţă cu cele stabilite prin raportul de expertiză omologat de instanţă.
Astfel, suma cu titlu de rest de plată este mai mare în raportul de expertiză decât cea la care pârâta a fost obligată, în schimb, suma prevăzută cu titlu de penalităţi de întârziere este dublul celei prevăzute de expertul contabil.
Faţă de recursul declarat de pârâtă, reclamanta SC R.T.I. SRL Bucureşti şi-a exprimat poziţia procesuală printr-un înscris intitulat „concluzii scrise", invocând excepţia nulităţii şi inadmisibilitatea, excepţii soluţionate în şedinţa publică din 8 octombrie, în sensul respingerii, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs permite încadrarea acestora la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de altfel invocat şi de recurentă.
Pe fond, intimata invocă clauzele contractului încheiat la 10 iulie 2000 cu privire la modalitatea şi termenele de plată a preţului de către pârâtă, nerespectate de către aceasta, ceea ce-i justifică vânzătoarei acţiunea de nepredare a bunului.
Cu privire la titlul de proprietate asupra utilajelor ce fac obiectul contractului, se arată că, în mod vădit netemeinic recurenta susţine că la data vânzării recurenta nu era proprietara bunurilor, afirmaţiile sale fiind contrazise de hotărârile judecătoreşti pronunţate între aceleaşi părţi şi evocate prin Decizia din apel, precum şi de toate probele administrate.
Se arată că prin hotărârea luată de Curtea Supremă de Justiţie acest drept a fost recunoscut retroactiv, iar înscrierea provizorie în cartea funciară a dreptului de proprietate al SC R.T.I. SRL Bucureşti a dobândit caracter definitiv ca efect retroactiv al recunoaşterii valabilităţii tranzacţiei vânzării, prin aceeaşi hotărâre a instanţei supreme.
În legătură cu invocarea bunei-credinţe a recurentei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu chemata în garanţie, intimata solicită respingerea pe lipsa obiectului, întrucât prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, instanţele au lămurit decisiv identitatea realului proprietar al bunurilor, sancţionând necondiţionat conduita ilicită manifestată de recurentă şi chemata în garanţie, prin constatarea nulităţii contractului nr. 49/2000 şi a actului adiţional nr. 2/2001.
Intimata mai arată că acţiunea pe care a promovat-o împotriva pârâtei SC I. SA Bucureşti are ca temei juridic exclusiv răspunderea contractuală a recurentei, iar chemata în garanţie a fost atrasă în litigiu la iniţiativa pârâtei, urmărind fără temei declinarea răspunderii sale contractuale.
De asemenea, cu privire la existenţa litigiilor legate de activul vândut recurenta a fost înştiinţată, iar contractul încheiat la 18 decembrie 2000 nu a fost în nici un fel influenţat de aceste litigii.
Cu privire la cuantumul concret al despăgubirilor se arată că aceste critici au fost puse în discuţie pentru prima dată în recurs şi deci motivul invocat este inadmisibil.
În subsidiar, critica este nefondată, se arată că instanţa de judecată a procedat la stabilirea debitului datorat în raport de limitele învestirii prin acţiunea principală precizată.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
La data de 18 februarie 2000 asupra bunurilor în litigiu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare între chemata în garanţie SC S.P. SRL Tg. Jiu şi reclamanta SC R.T.I. SRL Bucureşti.
Ulterior, prin contractul nr. 907 din 10 iulie 2000, reclamanta SC R.T.I. SRL Bucureşti i-a vândut aceleaşi bunuri pârâtei SC I. SA Bucureşti, vânzătoarea încasând o parte din preţ.
Pentru diferenţă a promovat acţiunea care face obiectul prezentului litigiu, în temeiul răspunderii civile contractuale.
După încheierea contractului nr. 907 din 10 iulie 2000, pârâta SC I. SA Bucureşti, invocând împrejurarea că vânzătoarea SC R.T.I. SRL Bucureşti nu i-a predat bunurile, că aceasta nu este proprietara lor, precum şi caracterul litigios al acestora, încheie un nou contract de vânzare-cumpărare având ca obiect aceleaşi bunuri, contractul nr. 49 din 28 decembrie 2000, cu SC S.P. SRL Tg. Jiu.
Între timp, SC R.T.I. SRL Bucureşti promovează o acţiune judecătorească pentru obligarea SC S.P. SRL Tg. Jiu la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Acţiunea a fost respinsă prin sentinţa nr. 73 din 20 ianuarie 2001, soluţie menţinută în apel, prin Decizia nr. 746 din 10 iulie 2001. Însă, prin Decizia nr. 7378 din 4 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se admite recursul reclamantei şi drept consecinţă se admite acţiunea consolidându-se, prin urmare, cu efect retroactiv, contractul încheiat la 18 februarie 2000, după cum bine a reţinut şi instanţa de apel.
În acelaşi timp, cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului nr. 907 din 10 iulie 2000 a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 1402 din 9 aprilie 2008.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut existenţa unor hotărâri judecătoreşti care au statuat, cu puterea lucrului judecat, faptul că este valabil încheiată convenţia de vânzare prin care recurenta SC R.T.I. SRL Bucureşti a devenit proprietara bunurilor şi, deopotrivă, şi cea prin care această societate a înstrăinat aceleaşi bunuri, pârâtei SC I. SA Bucureşti.
În consecinţă, acţiunea având ca obiect obligarea la plata preţului în temeiul răspunderii civile contractuale a fost legal admisă, criticile recurentei nefiind fondate, în baza considerentelor mai sus reţinute.
Aşadar, litigiul se leagă între părţile contractului, faţă de temeiul de drept invocat de recurentă, în baza principiului disponibilităţii, iar nu între reclamantă şi chemata în garanţie, cum greşit a susţinut recurenta.
Se va reţine, de asemenea, corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1364 C. civ., pârâta având obligaţia de a aştepta până la încetarea tulburării şi nu să încheie un alt contract, la un interval de timp foarte scurt, cu SC S.P. SRL Tg. Jiu, asumându-şi riscul contractării aceloraşi bunuri cu un terţ.
Criticile cu privire la cuantumul sumelor stabilite prin expertiza tehnică care a fost avută în vedere de instanţele de fond vizează aspecte legate de netemeinicie şi nu pot face obiectul prezentului recurs, potrivit art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, afirmaţiile recurentei potrivit cărora recurenta nu a fost proprietara bunurilor este contrazisă de hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar în temeiul contractului valabil încheiat, pentru nerespectarea modalităţii şi termenelor de plată a preţului, conform art. 969 C. civ., pârâta datorează sumele de bani la care a fost obligată prin hotărâre.
Sub acest aspect, Decizia pronunţată în apel este legală şi urmează a fi menţinută, recursul pârâtei urmând a fi admis doar în privinţa soluţionării cererii de chemare în garanţie a SC S.P. SRL Tg. Jiu în legătură cu care instanţa de apel urmează a verifica incidenţa dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi stadiul procedurii de insolvenţă care a debutat prin sentinţa nr. 70 din 6 februarie 2006 împotriva debitoarei SC S.P. SRL Tg. Jiu.
Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei împotriva deciziei comerciale nr. 502 din 20 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, care va fi casată în sensul celor mai sus reţinute, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC I. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 502 din 20 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2336/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2343/2009. Comercial → |
|---|
