ICCJ. Decizia nr. 2343/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2343/2009
Dosar nr. 29560/3/2007
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 5759 din 21 aprilie 2008 pronunţată în dosarul nr. 29560/3/2007 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC O.C. SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC B. SRL Bucureşti cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 73.109,26 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta în calitate de locatar a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 196.063,05 lei penalităţi de întârziere aferente debitului principal în cuantum de 73.109,26 lei reprezentând contravaloarea recunoscută a îmbunătăţirilor efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, care a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 73/2003 modificat prin actul adiţional din 31 martie 2006.
Având în vedere raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză şi recunoaşterea pârâtei, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată în parte cererea reclamantei, admiţând-o în această măsură.
Totodată, constatând că pârâta a invocat compensarea datoriilor reciproce ale părţilor, fără a formula o cerere reconvenţională în acest sens, prima instanţă a înlăturat această apărare.
Prin Decizia comercială nr. 569 din 18 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC B. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 5759 din 21 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu reclamanta SC O.C. SRL Bucureşti.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele:
Critica referitoare la lipsa unei pronunţări exprese cu privire la excepţia de neexecutare a contractului este nefondată, ea nefiind în realitate o excepţie, ci o simplă apărare de fond.
Cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de radiere din C.F. a notării contractului de închiriere nr. 73/2003 s-a reţinut că aceasta este lipsită de obiect, că deşi obligaţia a fost asumată în scris, în fapt, din extrasul de carte funciară rezultă că nu a avut loc nici o notare a contractului încheiat asupra imobilului situat în Bucureşti, Şos. Pantelimon.
Instanţa de apel a mai reţinut, cu referire la critica vizând neîndeplinirea de către reclamantă a procedurii compensării, că iniţierea compensării aparţinea pârâtei în calitate de proprietar, că din inserarea clauzei cu privire la compensare, din modul acesteia de redactare nu rezultă că iniţierea acesteia ar aparţine în exclusivitate locatarului, respectiv reclamantei.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei din apel şi pe fond, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
Criticile vizează aplicarea greşită a excepţiei de neexecutare a acţiunii, în realitate, reclamanta asumându-şi obligaţia radierii contractului de închiriere şi compensarea.
Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice în litigiu când a legat neîndeplinirea obligaţiei de radiere de împrejurarea că durata contractului nu era expirată. În fapt, s-a omis din vedere faptul că prin actul adiţional prin care reclamanta şi-a asumat obligaţia de radiere a fost modificată şi durata contractului, până la 30 septembrie 2006, orice alte convenţii contrare anterioare rămânând fără efecte juridice.
Tot greşită e şi susţinerea că notarea nu s-a efectuat, recurenta afirmând contrariul, chiar admiţând că ea nu a apărut în extrasul de carte funciară.
Cu privire la compensare recurenta susţine că instanţa nu a motivat criticile pârâtei cu privire la susţinerea primei instanţe conform cărora compensarea trebuia invocată prin reconvenţională, în condiţiile art. 7205 C. proc. civ.
Se arată că prin apel pârâta nu a intenţionat să invoce compensarea, conform art. 7205 C. proc. civ., ca, pe această cale să se constate, în final, că pârâta nu mai are nici o obligaţie faţă de reclamantă. S-a urmărit doar faptul că reclamanta nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate prin actul adiţional din 31 martie 2006.
Recurenta a mai invocat prevederile Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, din 23 august 1999, conform căruia reclamanta trebuia să iniţieze compensarea prin emiterea unui Ordin de compensare în 2 exemplare tipizate care să fie remise pârâtei şi restituite, operaţiuni care nu au fost realizate nici până în prezent.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Recursul nu este fondat.
Contrar celor susţinute în cererea de recurs, instanţa de apel nu a legat neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de radiere a contractului de locaţiune încheiat între părţi de împrejurarea că durata acestuia nu era împlinită, ci, de faptul că, deşi o atare obligaţie a fost asumată prin contract, ea nu se putea îndeplini, în condiţiile lipsei efective a notării contractului a cărei radiere s-a cerut, în cartea funciară.
Ca şi pe parcursul fazelor procesuale anterioare, susţinerea pârâtei recurente potrivit căreia notarea s-a efectuat, în contra dovezilor administrate de reclamantă, rămâne la nivelul afirmaţiilor, şi în faza procesuală a recursului, dovada contrară nefiind produsă.
Legat de compensare, invocată ca o obligaţie a reclamantei, neexecutată, căreia i se poate opune excepţia de neexecutare a obligaţiei corelative a pârâtei, Înalta Curte va reţine că în mod corect Curtea de Apel Bucureşti şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului şi de menţinere a sentinţei pe faptul că obligaţia iniţierii compensării, din modalitatea de redactare a actului administrativ, nu aparţine exclusiv reclamantei.
Independent de împrejurarea că operaţiunea compensării se putea invoca şi ca o apărare, fără a fi necesară formularea unei cereri reconvenţionale şi independent de faptul că pârâta nu a intenţionat, aşa cum susţine în recurs, să invoce compensarea, şi deci existenţa unei creanţe împotriva reclamantei, certă, lichidă şi exigibilă la acelaşi moment, susţinerea potrivit căreia iniţierea compensării constituia o obligaţie ce-i revenea reclamantei contractual şi ca urmare a neîndeplinirii ei pârâta era în măsură să invoce excepţia de neexecutare, este nefondată, aşa cum corect s-a reţinut în apel şi urmează a fi înlăturată.
În speţă, nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., urmând ca în baza considerentelor reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei să fie respins, iar Decizia atacată să fie menţinută în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC B. Bucureşti împotriva deciziei nr. 569 din 18 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2339/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2355/2009. Comercial → |
|---|
