ICCJ. Decizia nr. 2397/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2397/2009
Dosar nr. 44518/3/2007
Şedinţa publică din 14 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de 16 iulie 2007, sub nr. 7452/302/2007, reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor a chemat în judecată pe pârâta SC T.F.T. SRL, solicitând instanţei: să constate faptul că a intervenit rezoluţiunea contractului de grant RO 0007.02.02.01.2099, în baza art. 11 din Condiţiile Generale ale Contractului de Grant; să oblige pârâta la plata sumei de 133.320 RON fonduri PHARE, reprezentând contravaloarea avansului încasat de către Beneficiar, datorată urmarea rezoluţiunii acestui contract în baza prevederilor art. 11 alin. (3) din Condiţiile Generale ale Contractului de Grant; obligarea SC T.F.T. SRL la plata dobânzii de întârziere, conform art. 18 alin. (3) din Condiţiile Generale, plătibilă de la data expirării termenului de plată acordat de instituţia sa până la achitarea în întregime a debitului, cuantumul dobânzilor fiind de 26.603,37 RON; obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
La data de 17 octombrie 2007, pârâta SC T.F.T. SRL a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii şi excepţia necompetenţei generale teritoriale a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti în soluţionarea cauzei, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2007, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. şi a acordat cuvântul părţilor pe dezbateri asupra acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 6960 din 24 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor şi pe pârâta SC T.F.T. SRL în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 11 decembrie 2007, sub nr. 44518/3/2007.
Prin sentinţa comercială nr. 2709, pronunţată la data de 26 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor împotriva pârâtei SC T.F.T. SRL, ca prematur introdusă.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, pentru a rezilia contractul, reclamantul era obligat să notifice aceasta pârâtei, care, la rândul său, putea să furnizeze explicaţii, reclamantul notificând pârâtei intenţia de reziliere a contractului, părţile s-au întâlnit la concilieri directe la 7 august 2006 şi 4 septembrie 2006, ultima întâlnire fiind stabilită pentru data de 18 septembrie 2006, însă reclamantul nu a depus la dosar dovada privind întâlnirea părţilor de la această dată.
A mai reţinut instanţa că din conţinutul proceselor-verbale de conciliere rezultă că autoritatea contractantă, reclamantul, s-a obligat să pună la dispoziţia pârâtei documentaţia aferentă contractului, pentru ca aceasta să-şi poată formula apărări, însă această obligaţie nu a fost respectată sau, mai exact, reclamantul nu a probat îndeplinirea obligaţiei asumate.
Pe de altă parte, s-a reţinut că reclamantul nu a respectat prevederile art. 7201 C. proc. civ., în sensul că nu a făcut dovada comunicării către pârâtă a documentelor în baza cărora îşi justifică pretenţiile.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, solicitând, în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., modificarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii excepţiei prematurităţii şi casarea sentinţei, cu trimitere instanţei competente, spre judecarea fondului.
Prin încheierea de şedinţă din data de 12 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a apreciat, faţă de dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 7208 C. proc. civ., că această cale de atac este apel şi, în consecinţă, calificată ca fiind apel.
Prin Decizia comercială nr. 464 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor împotriva sentinţei comerciale nr. 2709 din 26 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 44518/3/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC T.F.T. SRL, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Cum din atitudinea părţilor, rezultată din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apare neechivocă lipsa voinţei acestora de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, cum raţiunea legiuitorului avută în vedere prin art. 7201 C. proc. civ. este aceea a degrevării instanţelor de acţiunile evaluabile în bani ce pot fi soluţionate într-un termen mai scurt pe cale amiabilă şi reţinând că de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 16 iulie 2007, (fila 1 Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti) şi cel puţin până la pronunţarea sentinţei atacate cu prezentul apel (sentinţa comercială nr. 2709 din 26 februarie 2008) nu s-a solicitat vreodată amânarea cauzei în vederea rezolvării pe cale amiabilă, rezultă fără putere de tăgadă voinţa părţilor de a supune litigiul rezolvării pe cale judecătorească.
În aceste condiţii, interpretarea instanţei în sensul că nu s-au respectat prevederile art. 7201 C. proc. civ. este una excesiv de rigid aplicată cauzei de faţă, raportat la situaţia expusă în precedent, cât mai ales la raţiunea pentru care a fost edictată norma prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
În aceste condiţii şi cu aceste considerente, instanţa a apreciat că cererea reclamantei nu este prematură faţă de motivele invocate de pârâtă şi nici în raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC T.F.T. SRL Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de fond; cu cheltuieli de judecată.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, motiv prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Actul dedus judecăţii îl reprezintă contractul de grant şi, în această privinţă, instanţa de apel a nesocotit principiul imperativ prevăzut de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, or, prin neluarea în considerare a proceselor-verbale întocmite în mod legal de către părţi cu ocazia întâlnirilor de conciliere directă ce au precedat prezentul litigiu, respectiv procesele-verbale datate 7 august 2006 şi 4 septembrie 2006.
Natura procesului-verbal de conciliere directă nu este aceea de act formal, ci de convenţie a părţilor, ori, instanţa de apel a trecut peste voinţa comună a părţilor, interpretând manifestarea lor explicită de a-şi comunica documentele relevante într-un termen determinat ca pe o „neechivocă" lipsa de voinţă în rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, ignorând principiul consensualismului şi al primatului convenţiilor legal încheiate.
În speţă, societatea recurentă a fost reprezentată permanent la şedinţele de conciliere, iar din procesele-verbale nu rezultă că părţile ar fi ajuns într-o situaţie ireconciliabilă născătoare de litigiu.
În aceste condiţii, instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată şi cu aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a art. 7201 alin. (1), (2), (4) şi (5) C. proc. civ.
În cauză, părţile nu au ajuns la „rezultatul concilierii" pentru simplul motiv că procedura nu a fost finalizată. Pe cale de consecinţă, nici „înscrisul despre rezultatul concilierii" nu a fost produs. În absenţa acestei dovezi, singura soluţie care nu vine în contradicţie cu textele legale imperative citate mai sus este soluţia respingerii acţiunii. În mod eronat, instanţa de apel a infirmat această soluţie ce a fost pronunţată la fond.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Criticile formulate de pârâtă, în sensul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu schimbarea naturii actului juridic dedus judecăţii şi cu schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, critici subscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., nu pot fi primite de către instanţa de recurs.
Recurenta-pârâtă susţine, în cadrul acestui motiv de recurs, că actul dedus judecăţii îl reprezintă contractul de grant, şi consideră că respectivul contract trebuie suplimentat cu procesele-verbale de conciliere, în totalitatea lor.
Această susţinere este nefondată.
Din conţinutul cererii introductive de instanţă rezultă, fără putinţă de tăgadă, că actul juridic dedus judecăţii îl reprezintă contractul de grant RO 0007.02.02.01.2099, numai această convenţie făcută între părţile contractante putând forma obiectul analizei instanţei de recurs în cadrul motivului de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., sub aspectul încălcării principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ.
Nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât procesele-verbale de conciliere întocmite urmare intervenirii rezoluţiunii contractului de grant în baza prevederilor art.11 alin.3 din Condiţiile Generale ale Contractului de Grant, nu constituie un act juridic.
Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium juris, adică manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, şi nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică de înscris, ca mijloc de probă.
Este evident că procesul-verbal de conciliere nu reprezintă un act juridic, în sens de manifestare de voinţă a părţilor, producătoare de efecte juridice, pentru a se putea pune problema greşitei interpretări, schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Aşadar, deşi recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor (procesele-verbale de conciliere), care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe un contract de grant, însă faptul că a considerat că interpretarea instanţei de fond, în sensul că nu s-au respectat prevederile art. 7201 C. proc. civ., este excesiv de rigid aplicată cauzei, nu înseamnă că instanţa a schimbat natura actului sau înţelesul lămurit al acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că cererea reclamantului nu este prematură, nici faţă de motivele invocate de pârâtă, şi nici în raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Faţă de cele mai sus arătate, acest motiv de recurs apare drept nefondat, şi, ca atare, urmează a fi respins.
Prin celelalte critici formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC T.F.T. SRL Bucureşti susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv art. 7201 alin. (1), (2), (4) şi (5) C. proc. civ.
Şi acest motiv de recurs este nefondat.
Din economia art. 7201 C. proc. civ. rezultă, fără putinţă de tăgadă, caracterul imperativ al dispoziţiei şi momentul în care se realizează concilierea, respectiv înaintea introducerii acţiunii, acest text consacrând o procedură prealabilă de conciliere directă obligatorie pentru „procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani".
Însă, în cauză, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, voinţa părţilor de a supune litigiul rezolvării pe cale judecătorească nu a fost exprimată cu ignorarea dispoziţiilor legale imperative sus-menţionate.
Este adevărat că încercarea de conciliere adresată pârâtei de către reclamant nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. şi că, în primul rând, această procedură de conciliere nu a fost finalizată şi, deci, înscrisul despre rezultatul concilierii nu a fost produs, însă nerespectarea unora din prevederile art. 7201 C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare.
Dacă demersul reclamantului ar fi rămas fără rezultat sau pârâta ar fi invocat şi dovedit o vătămare, s-ar fi putut pune cu temei problema neîndeplinirii procedurii prealabile. Dar pârâta nu numai că nu invocă vătămarea, dar nici nu invocă neefectuarea concilierii prealabile pentru a paraliza acţiunea reclamantului.
Mai mult decât atât, neefectuarea procedurii obligatorii de conciliere constituie un fine de neprimire a acţiunii, acţiunea reclamantului neputând fi înregistrată pe rolul instanţei în lipsa dovezii realizării sau încercării de realizare a procedurii concilierii.
Or, în speţa de faţă, acţiunea a fost introdusă după parcurgerea procedurii prealabile de conciliere, fiind dovedită de către reclamant dovada încercării realizării unei atare concilieri.
În condiţiile arătate şi având în vedere demersurile întreprinse de reclamant, ar fi nefondată o interpretare în sensul că nu s-a realizat încercarea de conciliere, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., pentru a se putea promova acţiunea.
Aşadar, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit prevederile art. 7201 C. proc. civ., criticile formulate de recurenta-pârâtă sub acest aspect fiind nefondate.
Totodată, solicitarea de către pârâtă a unor acte depuse chiar de ea însăşi la conciliere relevă reaua-credinţă a acesteia şi lipsa intenţiei sale de conciliere, ci de tergiversare a soluţionării litigiului.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.F.T. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 64 din 6 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2391/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2399/2009. Comercial → |
|---|
